După câte se pare, versetele acestea se referă la puţinii evrei ce au fost lăsaţi să locuiască mai departe în ţara Israelului după căderea Ierusalimului. Ei au argumentat că dacă un singur om - Avraam - a moştenit ţara, cu cât mai mare este dreptul unui grup ca al lor s-o moştenească. Dar pe Dumnezeu îl interesa calitatea, nu cantitatea. Chiar în acel timp ei comiteau tot felul de păcate de idolatrie, ţara urmând să fie curăţită de aceste urâciuni, care mărturiseau împotriva lor. Ei nu erau descendenţi adevăraţi (spirituali) ai lui Avraam. Mărturisirea lor exterioară, doar cu gura, nu i-a salvat de judecată, deoarece pe Dumnezeu nu-L interesează doar vorbele rostite de cineva, ci şi viaţa acelui om (cf. Iacov 2:14).