Parabola celor doi vulturi impunători şi a viţei, explicată în versetele 11-21, relatează sub o formă imaginară evenimentele care se desfăşurau atunci. Împăratul Babilonului – cel dintâi mare vultur – îl deportează pe Ioiachin, lăstarul slab al cedrului regal, şi ia sub tutelă viţa lui Iuda. Îl pune în fruntea sa pe Zedechia, făcând legământ cu el şi punându-l „să jure pe Dumnezeu“ (2 Cronici 36.13). Împăratul lui Iuda însă nu ezită să încalce acest jurământ. Astfel, împăratul Babilonului, instrument în mâna Domnului, îl pedepseşte pe domnitorul neloial şi-l duce în captivitate.Crima lui Zedechia fusese deosebit de gravă, în special pentru că fapta sa dezonorase Numele Domnului înaintea naţiunilor. El arătase prin aceasta cât de puţin respectau acest nume tocmai aceia peste care fusese aşezat (Exod 23.21). Ca răscumpăraţi ai Domnului Isus, suntem responsabili de a cinsti în faţa lumii „numele frumos care a fost chemat peste noi“ (Iacov 2.7). Cei care sunt în jurul nostru ne observă cu mult mai multă atenţie decât ne imaginăm noi; ei accentuează fără milă inconsecvenţele noastre, pentru că le folosesc pentru a se scuza pe ei. Şi cum am putea să-i conducem la un Salvator faţă de Care vom fi arătat atât de puţin ataşament?