Relaţia specială pe care Ierusalimul o avea cu Domnul făcea ca păcatele sale să cântărească mult mai greu. În privinţa aceasta, Sodoma era mai puţin vinovată decât Ierusalimul şi chiar decât Samaria, care, cu toate acestea, era obiectul celei mai puternice dispreţuiri din partea iudeilor (v. 52; Ioan 4.9). Ştim, de altfel, că, pe cei care sunt în relaţie cu Dumnezeu, Satan îi face uneori să cadă mult mai jos decât ceilalţi oameni, deoarece, prin ei, el va încerca să terfelească gloria Domnului. Condiţia păcatului descris în versetul 49 ar trebui să ne pună pe gânduri: „îngâmfare, belşug de pâine şi lipsă de grijă“ … împreună cu consecinţa inevitabilă a egoismului. Cu un astfel de punct de plecare, Sodoma a ajuns la păcate îngrozitoare, care au atras „pieirea“ ei (2 Petru 2.6). Totuşi, contrar tuturor aşteptărilor, versetele 60-63 ne învaţă că nu aceasta va fi în final soarta care îl aşteaptă pe nerecunoscătorul Ierusalim. Necredincioşia lui nu a putut schimba credincioşia Soţului divin. Cetatea vinovată va fi încă o dată obiectul unei îndurări chiar mai mari decât cea de la început. Cu adevărat, rămânem copleşiţi în faţa cuvintelor de îndurare cu care se încheie acest capitol plin de atâtea crime şi urâciuni: „…când îţi voi ierta tot ce ai făcut, zice Domnul Dumnezeu“ (v. 63; Romani 11.33).