Ei aveau să fie distruşi, pentru că au predicat pacea, când nu era pace; pentru că au văruit un zid ce era gata să se prăbuşească (l-au tencuit cu mortar necălit). Zidul reprezenta eforturile conducătorilor de a împiedica judecata divină. Davidson explică semnificaţia acestei ilustraţii:
Această metaforă descrie în spirit incisiv proiectele viitoare în care se vor angaja oamenii şi flatările nesincere ale profeţilor, consimţământul dat de aceştia. Când un om slab nu poate să găsească nici un lucru de valoare care să provină din el însuşi, el dobândeşte o anumită doză de credit (cel puţin în ochii săi) din puternicele încurajări şi aprobări pe care le obţine cu vicleşug de la alţii, care spun: Excelent! Îmi dau tot acordul, aprob cu entuziasm această acţiune. De fapt, eu însumi mă gândisem s-o propun. Ceea ce i-a făcut pe profeţi să văruiască zidul construit de oameni a fost, în parte, sentimentul că, de la înălţimea poziţiei ocupate de ei, era de datoria lor să facă ceva ca să-şi păstreze creditul de care se bucurau ca lideri, chiar atunci când nu mai conduceau, ci se lăsau conduşi. Şi în parte izvora şi din faptul că, neavând înţelepciune proprie, neridicându-se peste nivelul maselor, îşi dădeau consimţământul pentru tot ce făceau acestea. Fiind părtaşi cu ele în spiritul vremurilor, ei consimţeau numaidecât la afacerile lor. Exact aşa procedează şi liderii religioşi apostaţi din vremea noastră - nişte pereţi văruiţi! (Domnul nostru îi defineşte pe farisei cu un cuvânt similar (dar mult mai aspru!): „morminte văruite" Matei 23:27)