Exod 5:1-10 (C. H. Mackintosh)

Urmarea celei dintâi cereri către Faraon nu părea deloc plină de îmbărbătare. Teama de a pierde pe israeliţi a făcut pe Faraon să apese şi mai mult şi să vegheze asupra lor cu şi mai mare grijă. Ori de câte ori se îngustează marginile puterii Satanei, furia lui creşte. Aşa e şi aici. Cuptorul e gata să se stingă prin mâna dragostei răscumpărătoare; dar, înainte de a se stinge, arde cu mai multă tărie şi arşiţa focului se măreşte. Satanei nu-i place să dea drumul nici unuia din aceia pe care i-a avut în mâna lui grozavă. El este acel „om tare şi bine înarmat” despre care vorbeşte Luca 11. 21-22 şi care, câtă vreme îşi păzeşte casa, „averile-i sunt la adăpost”, Dar, slavă Domnului, că este Unul mai tare decât el, care i-a luat armătura în care se încredea şi i-a împărţit prada printre cei iubiţi de El din veşnicie. „Moise şi Aaron s-au dus apoi la Faraon şi i-au zis: „Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: „Lasă pe poporul Meu să plece ca să prăznuiască, în pustie, un praznic în cinstea Mea” (cap. 5. 1). Aceasta era solia trimisă de Dumnezeu lui Faraon. El cerea o deplină izbăvire pentru popor, pentru că Israel era poporul Său şi dorea să i se prăznuiască, în pustie, un praznic măreţ. Dumnezeu nu se poate mulţumi pentru aleşii Lui decât cu o izbăvire deplina de sub jugul robiei. „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă” (Ioan 11. 44) este, de fapt, marea lozinca a căilor pline de îndurare ale lui Dumnezeu, către cei ce, deşi ţinuţi în robie de Satana, sunt totuşi iubiţi de El din veşnicie.

Când privim pe copiii lui Israel în mijlocul cuptoarelor de cărămida ale Egiptului, avem înainte a icoană a stării oricărui copil al lui Adam din fire. Ei erau zdrobiţi sub jugul apăsător al vrăjmaşului, fără nici o putere de scăpare. Numai pomenirea cuvântului „slobozenie” a făcut pe asupritor să strângă lanţurile robilor Săi şi să le îngreuieze jugul. Trebuie ca izbăvirea să vină dinafară. Dar de unde era să vină? Unde erau mijloacele pentru plată răscumpărării lor? Unde e puterea de a rupe lanţurile? Şi, chiar găsite toate acestea, unde era voinţa care sa săvârşească această lucrare şi să-şi dea osteneala să-i izbăvească? Vai! nu era nici o nădejde pentru Israel nici înăuntru, nici în afară. Bietul popor nu avea alt mijloc decât să se uite în sus! Dumnezeu era locul lor de adăposti El avea puterea şi voinţa; El putea sa răscumpere pe Israel şi în ce priveşte preţul de plătit şi în ce priveşte puterea. În Domnul şi numai în El era mântuirea pentru poporul nenorocit asuprit.

Aşa este şi astăzi. „în nimeni altul” nu este mântuire; căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fie mântuiţi” (Fapte. 4. 12). Păcătosul se găseşte sub jugul unui stăpân asupritor. El este vândut rob păcatului (Rom. 7. 14), ţinut rob de Satana ca să-i facă voia, înlănţuit de legăturile poftei, a patimilor şi firii lui, „fără putere” (Rom. 5. 6), „fără nădejde, fără Dumnezeu” (Efes. 2. 12). Iată starea păcătosului. Cum s-ar putea el mântui singur? Ce poate face el? Robul altuia, tot ce face, el face ca rob. Gândurile, vorbele, faptele lui sunt gândurile, vorbele, faptele unui rob. Chiar de va plânge şi va suspina după izbăvire, lacrimile şi suspinele lui sunt trista dovadă a robiei lui. El poate lupta pentru slobozenie; dar însăşi lupta lui, cu toate că dovedeşte dorinţa lui să fie slobod, este mărturia, fără greş, a robiei lui.

Dar nu e vorba numai de starea păcătosului; însăşi firea lui este stricată cu totul şi supusă în întregime puterii Satanei. Aşa că păcătosul n-are numai nevoia să fie pus într-o altfel de stare; dar trebuie să fie înzestrat cu o altă fire. Firea şi starea merg împreună. Dacă ar sta în putinţa păcătosului să îmbunătăţească starea în care se găseşte, la ce i-ar sluji, dacă firea îi este de deznădăjduit de rea? Un om de neam ales poate foarte bine să ia şi să adopte un cerşetor de pe stradă, poate să-l înzestreze cu averea şi starea unui om de neam ales, dar nu-i va putea da niciodată o fire de om de neam ales; şi astfel firea unui cerşetor nu se va simţi bine niciodată în starea unui om de neam ales. Trebuie o fire care să răspundă destoiniciei, dorinţelor, pornirilor şi năzuinţelor firii celui ce se găseşte într-o astfel de stare. Evanghelia harului lui Dumnezeu ne învaţă că credinciosul este pus într-o stare cu totul nouă; că el nu mai este privit ca fiind încă în starea lui dinainte de vinovăţie şi osândă, ci într-o stare de desăvârşită şi veşnică iertare. Starea, în care îl vede Dumnezeu acum, nu este numai o stare de depline iertare, ci şi o stare în care sfinţenia desăvârşită nu poate descoperi nici o pată. Credinciosul a fost scos din starea de vinovăţie şi pus, în chip desăvârşit şi pentru veşnicie, într-o stare nouă de neprihănire desăvârşită şi fără pată. Nu că starea lui cea veche a fost îmbunătăţită; aceasta e cu neputinţă, căci: „Ce este strâmb nu se poate îndrepta” (Ecl. 1. 15). „Poate un Etiopian să-şi schimbe pielea sau un leopard petele” (Ier. 13. 23)? Nimic nu este mai potrivnic adevărului de temelie al Evangheliei, decât gândul unei îmbunătăţiri, încetul cu încetul, a stării păcătosului. Născut într-o stare anumită (cea de păcat), el trebuie „să se nască din nou” pentru ca să intre într-alta. El poate încerca să se îmbunătăţească, să ia hotărârea să se facă mai bun în viitor; să înceapă o foaie nouă; să-şi schimbe felul de viaţă; dar, prin toate acestea, el nu va fi scos din vechea stare de păcat nici cât negru sub unghie. Păcătosul poate fi, ce numim noi, „un om religios”, poate să încerce să se roage, chiar; poate să urmeze toate rânduirile bisericeşti şi să îmbrace astfel haina unei schimbări morale părute; dar nimic din toate acestea nu poate schimba ceva din starea lui adevărată înaintea lui Dumnezeu. Aşa este şi în ce priveşte firea. Cum va putea un om să-şi schimbe firea? El poate s-o supună unui întreg şir de lucruri, poate să încerce s-o înfrâneze, dar tot fire va rămânea. „Ce este născut din carne este carne” (Ioan 3. 6). Omului îi trebuie o fire nouă. Dar, cum s-o dobândească? Crezând „mărturia lui Dumnezeu despre Fiul Sau”. „Tuturor celor ce L au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu născuţi nu din sânge sau din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1. 12-13). Vedem aici că, cei ce cred în Numele Fiului Lui Dumnezeu, au dreptul să se cheme copii ai lui Dumnezeu; ei au parte de o fire nouă şi au viaţa veşnică. „Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică” (Ioan 3. 36). „Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în cel ce M-a trimes, are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţa” (Ioan 5. 24). „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimes Tu” (Ioan 17. 3). „Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este Fiul său. Cine are pe Fiul, are viaţa” (1Ioan 5. 11-12).

Aceasta este învăţătura lămurită a Scripturii în ce priveşte firea şi starea omului. Dar, cum şi pe ce temei este pus credinciosul într-o stare de neprihănire şi făcut părtaş firii dumnezeieşti? Această mare schimbare ţine în totul de acest binecuvântat adevăr: Isus a murit şi a înviat (1Tesal. 4. 14). El a părăsit scaunul de domnie al slavei, locurile cereşti; a venit în aceasta lume de păcate şi blestem într-un trup asemănător păcatului şi, după ce a arătat slava lui Dumnezeu în toate faptele vieţii Sale aici pe pământ, a murit pe cruce, sub greutatea abaterilor poporului Său. El a plătit toată datoria noastră, tot ce era sau ar putea fi împotriva noastră. A arătat că legea e sfânta şi dreaptă, fiind făcut blestem şt murind pe cruce. Orice cerinţă a fost împlinită, orice vrăjmaş adus la tăcere, orice piedeca îndepărtată. „El a voit, pentru dreptatea Lui, să vestească o lege mare şi minunată” (Isa. 42.21). „Bunătatea şi credincioşia se întâlnesc, dreptatea şi pacea se sărută” (Ps. 85. 10).

Dreptatea nemărginita fiind împlinită, dragostea nemărginită poate să se reverse în inima zdrobita a păcătosului, ca să-l liniştească şi înveselească, în timp ce sângele şi apa, picurând din coasta străpunsă a lui Isus, împlinesc toate cerinţele unei cuget vinovat, dar încredinţat de păcat. Domnul Isus se găsea în locul nostru pe cruce: El era locţiitorul nostru. „El, cel drept, pentru cei nelegiuiţi” (1 Petru 3. 18). „A fost făcut păcat pentru noi” (2 Cor. 5. 21). El a fost pus în rândul tâlharilor; a fost îngropat şi a înviat, împlinind astfel totul. Aşadar, de acum încolo, nimic nu mai este împotriva păcătosului; el este una cu Hristos şi în aceeaşi stare de neprihănire ca a Lui. „Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta” (1 Ioan 4. 17).

Iată ce dă cugetului o pace temeinică. Dacă nu mai suntem într-o stare de vinovăţie, ci într-o stare de neprihănire, dacă Dumnezeu ne vede în Hristos şi asemenea Lui, avem parte de o pace desăvârşită. „Deci, fiindcă suntem neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu” (Rom 5. 1). Sângele Mielului a spălat toată vinovăţia credinciosului, i-a şters datoria cea grea şi i-a dat în faţa acestei sfinţenii, care nu poate privi nelegiuirea (Habacuc 1. 13), o haină albă.

Dar credinciosul n-a aflat numai pacea cu Dumnezeu; el este făcut copilul lui Dumnezeu, aşa că se poate bucura de dulceaţa legăturii cu Tatăl şi cu Fiul prin puterea Duhului Sfânt. El poate privi crucea din două puncte de vedere: mai întâi plăteşte ce cere slava lui Dumnezeu, apoi se arată dragostea lui Dumnezeu. Dacă ne-am privi păcatele din punct de vedere al cerinţelor lui Dumnezeu, ca Judecător, am vedea că ea (crucea) a împăcat aceste cerinţe. Dumnezeu, ca judecător, a fost proslăvit prin cruce. Ba mai mult: Dumnezeu, pe lângă cerinţe, mai are şi dragoste multă; şi crucea Domnului Isus dovedeşte păcătosului aceasta mare dragoste. De altă parte, păcătosul este făcut părtaş unei firi noi, în stare să se bucure de aceasta mare dragoste şi să aibă legătură cu inima din care porneşte această dragoste. „Hristos de asemenea a suferit odată pentru păcate, El cel neprihănit pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu” (1 Petru 3. 18). Deci nu numai că am fost puşi într-o stare nouă, dar am fost aduşi la o Persoana, adică la Dumnezeu, şi înzestraţi cu o fire care se poate desfăta în El. „Ne bucurăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am căpătat împăcarea” (Rom 5.11).