În timpul lungilor ani de servitute în „cuptorul de fier“ al Egiptului (Deuteronom 4.20), Dumnezeu nu a rămas indiferent faţă de suferinţele poporului Său. El Şi-a amintit de promisiunile făcute lui Avraam (Gen. 15.13, 14), lui Isaac (Gen. 26.3) şi lui Iacov (Gen. 46.4). Sosise şi momentul să Se facă cunoscut alor Săi prin Moise, prezentându-Se ca Dumnezeul părinţilor lor, care în acelaşi timp este şi Dumnezeul care Se gândeşte la ei cu dragoste, pentru a-i elibera. Oare nu este în aceeaşi măsură cazul ca El să fie cunoscut de toţi cei care gem sub povara păcatelor lor? Starea jalnică a făpturilor Sale pierdute nu putea să nu-L mişte pe Dumnezeu, întocmai cum nu putea să nu vadă suferinţele lui Israel şi să nu audă strigătele şi gemetele lor. Da, El nu Se mulţumeşte numai să ia cunoştinţă de „durerile“ lor (v. 7). El adaugă: „Am coborât ca să-i scap“.Dumnezeu S-a coborât până la noi în Isus şi prin El suntem eliberaţi. Dar S-a oprit El aici? Nu, El a dorit ca mai departe să ne facă poporul Său, să ne pună într-o relaţie cu El şi să ne îmbogăţească (v. 22). Dumnezeu Îi dezvăluie lui Moise Numele Său: „EU SUNT“, Cel a cărui prezenţă umple eternitatea. El există, El este, toate celelalte decurgând din aceasta (Isaia 43.11, 13, 25).