Apoi citim: „Atunci toţi bărbaţii iscusiţi prinşi la toate lucrările sfântului locaş şi-au lăsat fiecare lucrul pe care-l făceau şi au venit de au spus lui Moise: „Poporul aduce mult mai mult decât trebuie pentru facerea lucrărilor pe care a poruncit Domnul să le facem” – căci materialul adus era de ajuns pentru toate lucrările care trebuiau făcute, ba încă mai şi trecea” (Cap. 36. 4-6.)
Ce minunată pildă de dărnicie! N-a fost nevoie de nici o silinţă pentru ca să mişte inima poporului să dea. Nici o nevoie de stăruinţe mari şi de dovezi. Nu. Căci îi trăgea inima. Aceasta era adevărata cale. Şiuvoaie de dărnicie curgeau din ei. Fruntaşii, bărbaţii, femeile, toţi simţeau ca o mare cinste să dea pentru Domnul, nu cu inimă îngustă, sau cu mână zgârcită, ci într-un chip vrednic de un împărat, aşa că, la urmă, aveau prea mult.