Domnul nu vrea să însoţească pe Israel în ţara făgăduita, „Eu nu Mă voi sui în mijlocul tău, ca să nu te prăpădesc pe drum, căci eşti un popor încăpăţânat”. La începutul acestei cărţi, când poporul era în cuptorul Egiptului, Domnul putea spune: „Am văzut asuprirea poporului meu, care este în Egipt, şi am auzit strigătele pe care le scoate din pricina asupritorilor lui, căci îi cunosc durerile”. Dar acum le spune: „Am văzut poporul acesta şi iată că este un popor încăpăţânat”. Un popor asuprit stârneşte mila, dar un popor încăpăţânat trebuie smerit. Strigătul Israelului asuprit este întâmpinat cu îndurare; dar cântarea Israelului închinător la idoli trebuie întâmpinată cu mustrare aspră.
„Voi sunteţi un popor încăpăţânat. Numai o clipă dacă m-aş sui în mijlocul tău, te-aş prăpădi. Aruncă-ţi acum podoabele de pe tine şi voi vedea ce-ţi voi face”. Numai când suntem dezbrăcaţi de podoabele noastre fireşti, poate începe ceva Dumnezeu cu noi. Un păcătos, îmbrăcat cu podoabe, trebuie dezbrăcat. Trebuie să fim dezbrăcaţi de tot ce ţine de eul nostru, dacă e vorba să fim îmbrăcaţi cu ceea ce ţine de Dumnezeu.
„Şi copiii lui Israel s-au dezbrăcat de podoabele lor la muntele Horeb”. Acolo au stat ei sub numele acesta vestit, cu veselia şi cântarea lor schimbată în plânset amarnic, cu podoabele dezbrăcate, cu tablele legământului făcute bucăţi. Aceasta le era starea şi Moise începe îndată să lucreze potrivit acestei stări. El nu mai putea fi cu poporul ca întreg. Adunarea se pângărise în totul, punând un idol făcut de ei în locul lui Dumnezeu, un viţel în locul Domnului. Şi Moise a luat cortul şi l-a întins afară din tabără, la o depărtare oarecare; şi l-a numit cortul întâlnirii. Astfel, adunarea din tabără nu mai era privită ca loc în care sta de faţă Dumnezeu. Dumnezeu nu era şi nu putea fi acolo. El a fost înlocuit cu o născocire omenească. De aceea un nou punct de adunare a fost rânduit. Şi toţi cei ce întrebau pe Domnul ieşeau la cortul întâlnirii, care era afara din tabără.
Aici avem un adevăr pe care orice minte duhovnicească îl prinde îndată. Locul pe care-l are Hristos acum este afară din tabără, şi noi suntem îndemnaţi să ieşim afară la El. Se cere multă supunere la Cuvântul lui Dumnezeu ca să fim în stare să ne dăm seama bine ce înseamnă în adevăr tabăra şi multă putere duhovnicească, pentru ca să ieşim din ea; şi, când suntem departe de ea, se cere iarăşi multă putere îmbinată cu putere de sfinţenie şi îndurare: sfinţenie, care ne desparte de întinăciunea taberei; îndurare, care să ne facă în stare să lucrăm faţă de cei cuprinşi în această tabără. Domnul vorbea cu Moise faţă în faţă, cum vorbeşte un om cu prietenul lui. Apoi Moise se întorcea în tabără, dar tânărul sau slujitor Iosua, fiul lui Nun, nu ieşea de loc din cort. Moise da dovadă de o mai mare putere duhovnicească decât slujitorul său Iosua. E mult mai uşor să te desparţi de tabăra decât să lucrezi cum trebuie faţă de cei din tabără. Moise a zis Domnului: „Iată Tu îmi zici: „Du pe poporul acesta”. Şi nu-mi arăţi pe cine vei trimete cu mine, însa Tu ai zis: „Eu te cunosc pe nume şi ai căpătat trecere înaintea mea”. Moise cerea însoţirea Domnului ca dovadă că ei căpătaseră trecere înaintea Lui. Dacă ar fi fost vorba numai de dreptate, El i-ar fi putut nimici dacă ar fi venit în mijlocul lor, pentru că erau un popor încăpăţânat. Dar, de îndată ce vorbeşte de îndurare, în legătură cu mijlocitorul, tocmai încăpăţânarea aceasta e luata ca pricină, pentru ca să ceară Domnului sa meargă în mijlocul lor. „Dacă am căpătat trecere înaintea Ta, Doamne, să meargă Domnul în mijlocul nostru, te rog, căci este un popor încăpăţânat; şi iartă-ne nelegiuirea şi păcatul şi ia-ne ca moştenire a Ta”. Ce frumos! Un popor încăpăţânat cere harul fără margini şi răbdarea nemărginită a lui Dumnezeu. Nimeni afară de El nu putea avea atâta îngăduinţa cu ei.
Domnul a răspuns: „Voi merge Eu însumi cu tine şi îţi voi da odihnă”. Ce scumpă nădejde! Dumnezeu Însuşi cu noi în tot timpul din pustie şi la urmă, odihnă veşnică. Har pentru nevoile noastre de acum şi slavă ca parte veşnică! Cu dreptul pot striga inimile noastre mulţumite: „E destul, Doamnei”