Acum vom cerceta ceva cu totul deosebit de ceea ce am văzut până acum. Am avut înainte până acum izvorul lucrurilor de pe munte, adică pe Hristos în persoana Lui slăvită, în slujbele Lui pline de îndurare şi lucrarea Lui desăvârşită preînchipuită în cort şi tot ce ţine de el. În duh, am fost pe munte şi am auzit cuvintele lui Dumnezeu, vorbele dulci ale gândurilor sfaturilor şi dragostei cerului, al căror alfa şi omega, început şi sfârşit, este Isus.

Acum suntem chemaţi, pe pământ jos, să privim prăpădul trist pe care-l face omul cu orice lucru pe care pune mâna. Poporul, văzând că Moise zăboveşte să se pogoare de pe munte, s-a strâns în jurul lui Aaron şi i-a zis: „Haide, fă-ne un dumnezeu, care să meargă înaintea noastră, căci Moise, omul acela cere ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a făcut”. Ce înjosire aici! Fă-ne dumnezeu! Au părăsit pe Domnul şi se aşezau sub cârmuirea unor dumnezei făcuţi de mâini omeneşti! Nori negri şi ceaţă grea se strânsese în jurul muntelui. Li se urăşte tot aşteptând pe Moise şi rezemându-se de un braţ nevăzut, dar adevărat. Şi-au închipuit că un dumnezeu făcut de o unealtă a lor era mai bun decât Domnul: că un viţel pe care-l puteau vedea era mai bun decât Dumnezeu pe care nu-l vedeau, dar era pretutindeni de faţă.

Vai, vai! Totdeauna a fost aşa în istoria omului. Inimii omeneşti îi place ceva pe care să-l poată vedea. Îi place ceva care să mulţumească simţurile. Numai credinţa poate ţinea, ca şi cum ar vedea, pe Cel ce este nevăzut. De aceea, în toate vremurile, oamenii s-au bizuit pe născociri omeneşti mai degrabă decât pe adevărurile dumnezeieşti. Aşa vedem pociturile unei religii stâlcite sub ochii noştri. Lucrurile acelea pe care le vedem din Cuvântul lui Dumnezeu că sunt adevăruri şi fapte dumnezeieşti. Biserica de nume le-a prefăcut în imitări omeneşti şi pământeşti. Urându-li-se să se tot sprijine pe un braţ nevăzut, să se încreadă într-o jertfă nevăzută, să alerge la un preot nevăzut, să se lase sub călăuzirea unui cap nevăzut, s-au apucat să facă asemenea lucruri. Şi astfel, din veac în veac, ea a lucrat tot făcând şi făţuind un lucru după altui, până când, cu vremea, putem vedea tot atât de puţină asemănare între ceea ce vedem în jurul nostru şi ceea ce citim în Cuvântul lui Dumnezeu, ca între viţelul turnat şi Dumnezeul israeliţilor.

„Fă-ne dumnezei!” Ce gând! Să se ceară unui om să facă dumnezei, şi un popor întreg să-şi pună încrederea în astfel de dumnezei! Cititorule, să ne uităm înăuntru şi în afară şi împrejur şi să vedem dacă nu cumva putem descoperi ceva asemănător. Citim în 1 Cor. 10, cu privire la istoria lui Israel, că toate aceste lucruri li s-au întâmplat lor ca pilde şi ele au fost scrise pentru învăţătura noastră peste care au venit sfârşitul veacurilor (verset 11). Să căutăm deci să ne folosim de învăţătura aceasta. Să ne aducem aminte că, deşi se poate să nu ne facem chiar un viţel turnat şi să ne plecăm înaintea lui, totuşi păcatul lui Israel este o pildă despre ceva în care suntem în primejdie să cădem. Ori de câte ori ne abatem în inima noastră şi nu ne mai rezemăm numai pe Dumnezeul nostru, fie în ce priveşte mântuirea, fie în ce priveşte mersul nostru în lume, de fapt, spunem: „Haide, fă-ne dumnezei”. Nu mai e nevoie să mai spunem că în noi înşine nu suntem cu nimic mai buni decât Aaron, sau copiii lui Israel. Şi dacă ei recunosc un viţel în locul Domnului şi noi suntem în primejdie să facem la fel şi să lucrăm în acelaşi duh ca ei. Singurul nostru adăpost este să stăm mult înaintea lui Dumnezeu. Moise ştia că viţelul turnat nu era Domnul şi deci nu l-a recunoscut. Dar, când ieşim dinaintea lui Dumnezeu, nu mai e nici o margine pentru rătăcirile şi relele în care putem cădea.

Noi suntem chemaţi să trăim prin credinţă. Nu putem vedea nimic cu ochii simţurilor. Isus s-a înălţat la cer şi ni se spune să aşteptăm cu răbdare venirea Lui. Cuvântul lui Dumnezeu primit în mimă, prin puterea Duhului Sfânt este temelia de încredere în toate lucrurile vremelnice şi duhovniceşti, de faţă şi viitoare. El ne vorbeşte de jertfa deplină a lui Hristos săvârşită pe cruce; prin har noi credem şi ne încredem în lucrarea aceasta sfârşită şi ştim că niciodată nu vom fi daţi de ruşine. El ne vorbeşte de un mare preot care a trecut în ceruri, Isus, Fiul lui Dumnezeu, a cărui mijlocire biruie totul. Prin har noi credem şi ne bizuim cu încredere pe puterea Lui şi ştim că vom fi mântuiţi în chip desăvârşit. El ne vorbeşte de „Capul viu cu care suntem uniţi în puterea Duhului Sfânt şi de care nu putem fi despărţiţi niciodată de vreo înrâurire îngerească, omenească sau drăcească. Prin har, credem şi ne ţinem strâns lipiţi de acest Cap binecuvântat, prin credinţă de copii şi ştim că nu vom pieri niciodată. El ne vorbeşte de slăvita arătare a Fiului lui Dumnezeu din ceruri. Prin har, noi credem şi căutam să dovedim puterea de înălţare şi curăţire a acestei fericite nădejdi şi ştim că nu vom fi daţi de ruşine. El ne vorbeşte de o moştenire nestricăcioasă, neîntinată şi care nu se vestejeşte, păstrată în ceruri pentru noi care suntem păziţi prin puterea lui Dumnezeu ca să intrăm în ea, la vremea cuvenită. Prin har, noi credem şi ştim că nu vom fi daţi de ruşine niciodată. El ne spune că toţi perii noştri din cap ne sunt număraţi, că niciodată nu vom duce lipsă de vreun lucru bun. Prin har, noi credem şi avem inima liniştită.

Aşa stau lucrurile sau cel puţin aşa vrea Dumnezeu să stea. Dar vrăjmaşul e foarte harnic, când e vorba să ne facă să aruncăm la o parte aceste adevăruri dumnezeieşti, să luăm unealta necredinţei şi să ne facem dumnezei. Să veghem împotriva lui, să credem împotriva lui, să mărturisim împotriva lui, să lucrăm împotriva lui şi astfel el va fi dat de ruşine, Dumnezeu va fi proslăvit şi noi înşine binecuvântaţi pe deplin.

Cu privire la Israel, lepădarea lor în capitolul dinainte a fost deplină din partea lui Dumnezeu. Aaron le-a răspuns: „Scoateţi cerceii de aur din urechile nevestelor, fiilor şi fiicelor voastre şi aduceţi-i la mine… El l-a luat din mâinile lor, a bătut aurul cu dalta şi a făcut un viţel turnat. Şi ei au zis: „Israele, iată dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului”. Când a văzut Aaron lucrul acesta a zidit un altar înaintea lui şi a zis: „Mâine va fi sărbătoare în cinstea Domnului”. Aceasta însemna punerea la o parte a lui Dumnezeu şi aşezarea unui viţel în locul Lui. Când au putut spune că un viţel îi „scosese din Egipt”, hotărât ca părăsiseră orice gând de starea de faţă a lui Dumnezeu şi de adevăratul fel de a fi al Lui. Ce repede trebuie să se fi abătut ei de la calea Lui, de au fost în stare să facă o greşeală atât de mare şi bădărană! Şi Aaron, fratele şi tovarăşul de jug al lui Moise, îi călăuzea în această ispravă; şi, cu un viţel înaintea lui, putea striga: „Mâine va fi o sărbătoare în cinstea Domnului” Ce trist! Ce umilitor în adevăr! Dumnezeu a fost înlocuit printr-un idol, Un lucru făcut de iscusinţa omului a fost pus în locul Domnului întregului pământ. Toate acestea însemnau din partea lui Israel o părăsire, cu bună ştiinţă şi hotărâre, a oricărei legături cu Dumnezeu. Ei Îl părăsiseră de tot şi, ca urmare, îi găsim luându-L, ca să zicem aşa, pe tărâmul lor. Domnul a zis lui Moise: „Scoală şi pogoară-te, căci poporul pe care li-ai scos din ţara Egiptului s-a stricat. Foarte curând s-au abătut de la calea pe care le-o poruncisem Eu… Văd că poporul acesta este un popor încăpăţânat. Acum, lasă-mă; mânia mea are să se aprindă împotriva lor şi-i voi mistui: dar pe tine te voi face strămoşul unui neam mare”. Aici era o uşă deschisă pentru Moise; şi aici, el arată un har şi un duh asemănător cu Proorocul acela (Isus) pe care Domnul avea să-l ridice asemenea lui. Şi nu vrea să fie, sau să aibă nimic fără popor. El luptă cu Dumnezeu pe temeiul slavei Lui şi pune poporul pe inima Lui cu aceste cuvinte: „Pentru ce să se aprindă, Doamne, mânia Ta împotriva poporului Tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului cu mare putere şi cu mână tare? Pentru ce să zică Egiptenii: spre nenorocirea lor i-a scos, ca să-i omoare prin munţi şi ca să-i şteargă de pe faţa pământului. Întoarce-te din mânia ta şi lasă-te de răul acesta pe care vrei să-l faci poporului tău. Adu-ţi aminte de Avraam, de Isaac şi de Israel, robii Tăi, cărora le-ai spus jurându-te pe Tine însuţi: „Voi înmulţi sămânţa voastră ca stelele cerului, voi da urmaşilor voştri toată ţara asta de care am vorbit şi ei o vor stăpâni în veac”. Iată o puternică luptă şi stăruinţă. Slavă lui Dumnezeu, cinstea numelui Său celui sfânt şi împlinirea jurământului Său, acestea sunt temeiurile pentru care roagă Moise pe Domnul să se întoarcă din iuţimea mâniei Lui. În purtarea, sau felul de a fi al lui Israel, nu putea găsi nimic pentru acest scop. Toate temeiurile le găsea numai în Dumnezeu.

Domnul a zis lui Moise: „Poporul tău pe care l-ai scos din ţara Egiptului” dar Moise răspunde Domnului: „Poporul Tău pe care Tu l-ai scos din ţara Egiptului”. Ei erau poporul Domnului în ciuda celor întâmplate. Şi numele Lui, slava Lui erau în joc în soarta acestui popor şi jurământul Lui. Din clipa în care Domnul se uneşte cu un popor este în joc felul Lui de a fi şi credinţa totdeauna va privi spre El pe acest temei. Moise se pierde din vedere cu totul pe sine. Sufletul lui întreg este plin de gândurile despre slava Domnului şi despre poporul lui. Fericit slujitor! Ce puţini sunt ca el! Şi totuşi, când îl privim în toată împrejurarea aceasta, vedem cât de departe este de Domnul Isus. El s-a pogorât de pe munte şi, când a văzut viţelul şi jocul, s-a aprins de mânie şi a aruncat tablele din mâini şi le-a sfărâmat de piciorul muntelui. Legământul era rupt şi semnul lui făcut bucăţi. Şi apoi, după ce face judecata într-o mânie sfânta, a zis poporului: „Aţi făcut un păcat foarte mare, am să mă sui acum la Domnul, poate că voi putea căpăta iertare pentru păcatul vostru”.

Ce deosebire între el şi ceea ce vedem în Hristos. El s-a pogorât din sânul Tatălui nu cu tablele în mâinile Lui, ci cu legea în inimă. El s-a pogorât nu ca să ia cunoştinţa de starea poporului, ci cu deplină cunoştinţă despre această stare. Mai mult, în loc să nimicească semnul legământului şi să facă judecată, a înălţat legea şi a făcut-o vrednică de cinste şi a purtat judecata poporului Său în însăşi Fiinţa Sa, pe cruce. Şi, după ce a făcut toate acestea, s-a întors în ceruri nu cu poate „că voi căpăta iertare pentru păcatul vostru”, ci că să pună pe scaunul de domnie al Măririi din locurile prea înalte semnele nepieritoare ale unei mântuiri săvârşite. Iată marea deosebire. Slavă Domnului că noi nu ne uităm cu îngrijorare după Mijlocitorul nostru ca să ştim dacă „poate” va face ispăşire pentru noi şi dacă va împăca Dreptatea jignită. Nu, El a făcut totul. Starea Lui de faţă sus, acolo, arată că toată lucrarea a fost isprăvită. El putea să stea gata de plecare şi în toată liniştea şi încredinţarea biruinţei, măcar că avea să treacă prin cea mai neagră privelişte. El putea să spună; „Te-am proslăvit pe pământ: am sfârşit lucrarea pe care mi-ai dat s-o fac” (Ioan 17). Binecuvântat Mântuitor! Cu drept cuvânt putem să ne închinăm Ţie şi să ne bucurăm de locul de cinste şi slavă în care Te-a pus dreptatea veşnică. Cel mai înalt loc în ceruri este al Tău; şi sfinţii Tăi doar aşteaptă clipa, când orice genunchi se va pleca şi orice limba va mărturisi că Isus Hristos este Domn, spre slava lui Dumnezeu Tatăl. O, de ar veni cât mai curând vremea aceea!

La sfârşitul acestui capitol. Domnul îşi mărturiseşte drepturile în cârmuirea morală a lumii prin cuvintele: „Pe cel ce a păcătuit înaintea Mea pe acela îl voi şterge din cartea Mea. Du-te dar şi du poporul unde ţi-am spus. Iată, îngerul Meu va merge înaintea ta, dar, în ziua răzbunării Mele, îi voi pedepsi pentru păcatul lor”. Acesta este Dumnezeu în cârmuirea lui, nu Dumnezeul din Evanghelie. Aici el vorbeşte să şteargă pe păcătos: în evanghelie Îl vedem ştergând păcatul. O mare deosebire!

Poporul trebuie trimes mai departe sub slujba de mijlocire a lui Moise, prin mâna îngerului. Aceasta era ceva cu totul deosebit de starea de lucruri căpătată din Egipt la Sinai. Ei au pierdut orice drept pe temeiul legii şi deci nu-I mai rămânea lui Dumnezeu decât să se lege de dreptul Lui de stăpânitor fără margini şi să spună: „Mă voi îndura de cine voi vrea să mă îndur şi voi avea milă de cine voi vrea să am milă”.