Începutul acestui scurt capitol istoriseşte chemarea dumnezeiască şi înzestrarea dumnezeiască a lui Betaleel şi Oholiab pentru lucrarea cortului întâlnirii. „Şi Domnul a vorbii lui Moise şi a zis: „Să ştii că am ales pe Betaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hui, din seminţia lui Iuda. L-am umplut cu Duhul lui Dumnezeu, i-am dat un duh de pricepere, de înţelepciune şi ştiinţa pentru tot felul de lucrări, i-am dat putere să născocească tot felul de lucrări meşteşugite. Şi iată că i-am dat de ajutor pe Oholiab, fiul lui Ahisamac, din seminţia lui Dan. Am dat pricepere în mintea tuturor celor ce sunt iscusiţi ca să facă tot ce ţi-am poruncit”, Fie pentru lucrarea cortului din vechime, fie pentru lucrarea slujbei de acum, trebuie sa fie alegerea dumnezeiasca, chemarea dumnezeiască, rânduirea dumnezeiasca, pregătirea dumnezeiască; şi totul trebuie făcut după porunca dumnezeiască. Omul nu putea alege, chema, pregăti sau rândui pe cineva pentru lucrarea cortului; şi nici nu poate face aşa ceva pentru lucrarea slujbei de azi. Mai mult, nici un om nu putea îndrăzni să se rânduiască el însuşi ca să facă slujba cortului şi nici nu se poate aşeza singur în slujba Domnului. Rânduirea aceasta trebuie să fie ceva dumnezeiesc. Omul poate alerga la slujbă ca fiind pus de un alt om, sau oamenii pot alerga puşi de ei singuri; dar să nu uităm că toţi cei ce aleargă fără să fi fost trimeşi de Dumnezeu, într-o zi sau alta, vor fi acoperiţi de ruşine. Aceasta este învăţătura sănătoasă pe care ne-o pun înainte cuvintele: „Eu am chemat, am umplut, am dat, am pus, am poruncit”. Cuvintele lui Ioan Botezătorul rămân totdeauna adevărate: „un om nu poate lua nimic, dacă nu-i este dat din cer” (Ioan 3.27). El deci nu poate avea nici o pricină de laudă. Şi nici să fie gelos pe semenul său.

O lecţie folositoare se poate învăţa din alăturarea acestui capitol cu capitolul 4 din Geneza. Tubal-Cain era făuritorul tuturor uneltelor de aramă şi de fier. Urmaşii lui Cain au fost înzestraţi cu dibăcia de a face dintr-un pământ blestemat si plin de durere un loc plăcut, fără starea de faţă a lui Dumnezeu. Betaleel şi Oholiab dimpotrivă au fost înzestraţi cu dibăcie dumnezeiasca să împodobească un locaş de închinare, care avea să fie sfinţit şi binecuvântat prin starea de faţă şi slava Dumnezeului lui Israel.

Cititorule, dă-mi voie să te rog să te opreşti puţin şi să te întrebi cu mâna pe cuget: îmi întrebuinţez eu dibăcia şi iscusinţa, pe care o am, pentru interesele adevăratei Biserici a lui Dumnezeu, sau ca să împodobesc o lume nelegiuită şi fără Dumnezeu? Să nu zici în inima ta: Eu nu sunt chemat de Dumnezeu, nici înzestrat pentru slujba Lui. Nu uita că, deşi nu toţi israeliţii erau Betaleel şi Oholiab, totuşi puteau sluji interesele cortului. Aşa e şi azi. Fiecare are un loc, o slujbă de împlinit, o răspundere de luat; şi eu şi tu, în clipa de faţă, facem să înainteze fie interesele casei lui Dumnezeu, adică Trupul lui Hristos, fie planurile nelegiuite ale lumii mânjite încă în faţa Aceluia, care cercetează inimile şi pe care nimeni nu-L poate înşela şi care ne cunoaşte pe toţi.

Capitolul nostru sfârşeşte cu ceva privitor la Sabat. S-a amintit de el în capitolul 16 în legătură cu mana; a fost poruncit în chip lămurit în cap. 20, când poporul a fost pus sub lege; şi aici îl vedem din nou în legătură cu aşezarea cortului. Oriunde poporul Israel este înfăţişat într-o anumită stare, sau e recunoscut ca popor într-o deosebită răspundere, găsim şi Sabatul. Şi rog pe cititor să ia seama la felul şi ziua care trebuia ţinută, precum şi rostul pentru care a fost aşezat. „Să ţineţi Sabatul, căci el va fi ceva sfânt pentru voi. Cine îl va călca va fi pedepsit cu moartea; cine va face vreo lucrare în ziua aceasta va fi nimicit din mijlocul poporului său. Să lucrezi şase zile, dar a şaptea este Sabatul, ziua de odihna închinată Domnului. Cine va face vreo lucrare în ziua Sabatului va fi pedepsit cu moartea”. Nu se poate ceva mai lămurit. El hotărăşte „ziua a şaptea” şi nu alta; şi opreşte hotărât sub pedeapsa de moarte, orice fel de lucrare. Nimeni nu poate ocoli înţelesul lămurit al acestei porunci. Şi să nu uităm că nu e un singur rând în Scriptură, care să poată dovedi că Sabatul a fost schimbat, sau că porunca privitoare la păzirea lui cu scumpătate s-ar fi uşurat într-o cât de mică măsură. Dacă e vreo dovadă în Scriptură de aşa ceva, rog pe cititor s-o caute şi s-o arate.

Acum, să ne întrebăm dacă în adevăr creştinii de nume ţin Sabatul lui Dumnezeu în ziua şi în felul poruncit de El. Ar fi de prisos să ne mai pierdem vremea să dovedim ca nu ţin. Care sunt atunci urmările unei singure călcări a sabatului? „Nimicit”, „pedepsit cu moartea”.

Dar ni se va spune: „noi nu suntem sub lege, ci sub har”. Slavă Domnului că-i aşa! Dacă am fi sub lege, n-ar fi nimeni din toată creştinătatea care să nu fi căzut de mult sub plată judecăţii dumnezeieşti, fie numai pe temeiul acestui singur punct al Sabatului. Dar, dacă suntem sub har, care este ziua cuvenită nouă s-o ţinem? Hotărât: „întâia zi a săptămânii”, „ziua Domnului”. Aceasta este ziua Bisericii, ziua învierii lui Isus, care a petrecut Sabatul în mormânt, a înviat biruitor peste toate puterile întunericului, şi a scos astfel pe cei răscumpăraţi de El din vechea zidire şi tot ce ţine de ea, şi i-a dus într-o nouă zidire, al cărei cap este El, şi a cărei arătare este ziua întâi a săptămânii.

Deosebirea aceasta este vrednică de toată luarea aminte a cititorului. Îl rog s-o cerceteze cu rugăciune la lumina Scripturii. Se poate să nu fie nimic şi se poate să fie foarte mult într-un singur nume. În împrejurarea de faţă, se cuprinde mult mai mult în deosebirea dintre „Sabat” şi „ziua Domnului” decât îşi închipuie mulţi creştini. E vădit că ziua întâi a săptămânii are un loc în Cuvântul lui Dumnezeu pe care nu-l are nici o altă zi. Nici o altă zi nu poartă acea numire măreaţă de „ziua Domnului”. Uni tăgăduiesc că Apocalipsa 1.10 ar avea în vedere ziua Domnului, adică ziua întâia a săptămânii; dar toate dovezile arată că locul acesta are în vedere nu ziua venirii lui Hristos în slavă, ci ziua învierii lui dintre cei morţi.

Dar hotărât că ziua Domnului n-a fost niciodată numită Sabat. Departe de aşa ceva. Despre cele două zile se vorbeşte în Biblie ca de două zile cu totul deosebite una de alta. De aceea cititorul va trebui să se ferească de legalism, care se găseşte legat aşa de des de Sabat. Şi al doilea, trebuie să se împotrivească cu viaţa lui la orice încercare de a nesocoti, sau necinsti ziua Domnului, sau de a o coborî în rândul unei zile obişnuite. Credinciosul este izbăvit în totul de păzirea „zilelor şi lunilor, vremurilor şi anilor”. Unit cu un Hristos înviat, el a fost smuls din astfel de credinţe greşite. Dar totuşi vedem că întâia zi a săptămânii are un loc deosebit în Noul Testament pe care nu-l are nici o altă zi. Creştinul deci să-i dea acest loc. E o cinste deosebită aceasta, nu un jug greu.

N-avem loc să stăruim mai mult asupra acestui punct. Am stăruit mai mult mai înainte în această carte. Voi încheia, arătând câteva deosebiri între Sabat şi ziua Domnului.

1. Sabatul a fost ziua a şaptea, ziua Domnului este ziua întâi.

2. Sebatul a fost o piatră de încercare pentru starea lui Israel, ziua Domnului este dovada ca Biserica a fost primită în har de Dumnezeu fără condiţii.

3 Sabatul ţinea de vechea zidire; ziua Domnului ţine de zidirea cea nouă.

4. Sabatul a fost o zi de odihnă trupească pentru evreu: ziua Domnului este o zi de odihna duhovnicească pentru creştini.

5. Dacă Evreul lucra în ziua sabatului, trebuia pedepsit cu moartea; dacă creştinul nu lucrează în ziua Domnului dă puţină dovadă de viaţa. Adică dacă nu lucrează pentru sufletele oamenilor, răspândirea slavei lui Hristos, e adevărului Său. De fapt, creştinul adevărat, care are vreun dar, de obicei este mai obosit în seara zilei Domnului decât în orice altă zi a săptămânii, căci cum se poate odihni el când sufletele pier în jurul lui?

6. Iudeului i se poruncea prin lege să stea în cortul lui; creştinul este călăuzit de duhul Evangheliei sa iasă afară, fie ca să ia parte la adunarea unde se vesteşte Cuvântul Domnului, fie să vestească acest cuvânt sufletelor păcătoşilor pierduţi.

Dea Domnul, iubite cititor, să ne odihnim mai puţin şi să lucram mai mult pentru Numele Domnului Isus Hristos! Ar trebui să ne odihnim ca un copil şi să lucrăm cu puterea unui om.