Acum să cercetam din nou şi cu băgare de seamă viaţa lui Moise, şi să vedem pe acest mare slujitor al lui Dumnezeu, în vremea aşa de plină de învăţături pe care a trăit-o în pustie nu mai puţin de patruzeci de ani din cei mai frumoşi ani ai vieţii lui, dacă putem spune aşa ceva. Domnul, în bunătatea, înţelepciunea şi credincioşia Sa, duce pe robul Său iubit în pustiu departe de privirea şi gândurile oamenilor, pentru ca El însuşi să-l crească şi să-l îndrume.

Tocmai de asta avea nevoie Moise. E drept că trăise patruzeci de ani în casa lui Faraon; dar, cu toate ca şederea lui la curtea împăratului nu i-a fost fără folos, totuşi ce dobândise aici, nici nu se putea pune alături cu ce a învăţat în pustie. Poate că şederea în casa lui Faraon i-a fost de folos: dar şederea în pustie îi era de neapărată trebuinţă. Nimic nu putea lua locul legăturii ascunse cu Dumnezeu, nici chiar creşterea făcută de însuşi Faraon într-o şcoala anume pentru el. Toată ştiinţa Egiptenilor n-ar fi putut face pe Moise vrednic pentru slujba la care avea să fie chemat. El ar fi putut să urmeze la una din cele mai strălucite şcoli din Egipt şi să iasă plin de cinste: cu mintea îmbogăţită de cunoştinţe şi cu inima plină de îngâmfare şi încredere în sine. Şi totuşi cele dintâi slove din împărăţia lui Dumnezeu trebuie să le înveţe în şcoala lui Dumnezeu. Căci înţelepciunea şi ştiinţa omenească, oricâtă însemnătate ar avea, niciodată nu pot face pe un slujitor al lui Dumnezeu, nici nu pot face pe cineva în stare se împlinească vreo însărcinare în slujba dumnezeiasca. Cel mult pot face pe omul nenăscut din nou vrednic să facă ceva însemnat în lumea aceasta. Dar acela pe care Dumnezeu vrea să-l întrebuinţeze trebuie să fie înzestrat cu însuşiri deosebite, care nu se dobândesc decât, în sfânta despărţire de lume, numai în legătură cu Dumnezeu.

Toţi slujitorii lui Dumnezeu au trebuit să înveţe, prin experienţa vieţii lor, adevărul acesta: Moise în Horeb, Ilie la pârăul Cherit, Ezechiel aproape de râul Chebar, Pavel în Arabia şi Ioan în Patmos. Şi dacă ne gândim la slujitorul dumnezeiesc Isus, vedem că timpul pregătirii Lui a fost aproape de zece ori mai lung decât timpul slujbei Lui în public. Cu toate că era înţelepciunea şi voinţa întrupată a trebuit să stea treizeci de ani în coliba sărăcăcioasă a unui biet dulgher din Nazaret. Totuşi înainte de a ieşi în lume, şi chiar după ce a început să propăvăduiască, de câte ori nu se ducea departe de privirile oamenilor ca să se bucure, în singurătate, de dulcea şi sfânta stare de faţă a lui Dumnezeu! Dar, poate să zică cineva, cum s-ar putea vreodată face faţă marii nevoi de lucrători, ce s-a simţit întotdeauna, dacă este nevoie ca toţi să treacă printr-o creştere tainică, atât de lungă? Asta însă este treaba tui Dumnezeu, nu a noastră. Numai El ştie să aleagă lucrători şi numai El ştie să-i şi pregătească. Aceasta nu este o lucrare omenească. Numai Dumnezeu poate să pregătească un adevărat slujitor, şi, dacă pentru pregătirea unui astfel de om îi trebuie atâta timp, trebuie să fie spre binele nostru, deoarece noi ştim că, pentru aducerea la îndeplinire a voii Sale, o singura clipă îi este de ajuns. Fapt însă este că Dumnezeu a ţinut mult timp pe toţi slujitorii Săi singuri cu El fie înainte, fie după intrarea lor în slujba pentru care îi chemase. Fără aceasta rânduiala, fără această lucrare tainică, noi n-am înţelege în toată adâncimea pe Dumnezeu şi lucrul din împărăţia Lui şi deci n-am avea nici un rod pentru Dumnezeu. Cine se apucă de o slujbă pentru Dumnezeu, fără să fi fost cântărit în balanţa sfinţeniei lui Dumnezeu şi fără să se fi cercetat pe el însuşi în faţa lui Dumnezeu, se aseamănă cu o corabie care porneşte pe mare fără să aibă greutatea trebuincioasă şi care, la cea dintâi adiere de vânt, e gata sa se înece. În schimb, cel care a trecut prin feluritele clase din şcoala lui Dumnezeu este plin de adâncime, tărie şi statornicie. Acestea sunt pietrele de temelie pentru zidirea unui adevărat slujitor.

De aceea când vedem pe Moise, la vârsta de 40 ani depărtat de fala şi măreţia unei curţi, pentru ca să petreacă 40 ani în singurătatea unui pustiu, ştim bine că Dumnezeu îl pregăteşte pentru o slujbă de seamă. Mâna omului nu se pricepe să facă „un vas de cinste, sfinţit folositor Stăpânului său” (2 Tim. 2. 21)1 Numai Dumnezeu poate să facă aşa ceva.

„Şi Moise păştea turma socrului său Ietro, preotul Madianului. Odată a mânat turma până dincolo de pustie şi a ajuns la muntele lui Dumnezeu la Horeb” (cap. 3. 1).

Ce schimbare în viaţa lui Moise! Am văzut în Geneză, cap. 46. 34, că „toţi păstorii sunt o urâciune pentru Egipteni” cu toate acestea, Moise, care era „învăţat în toată înţelepciunea Egiptenilor”, este dus de la curtea din Egipt după un munte, ca să păzească o turmă de oi şi să fie pregătit pentru slujba lui Dumnezeu. Fireşte că asta nu se potriveşte cu felul de lucru al oamenilor (2 Samuel 7. 19) şi cu mersul firesc al lucrurilor: este o cale cu totul nepătrunsă de carne şi sânge! Noi am fi putut crede că s-a isprăvit cu creşterea lui Moise după trecerea lui prin toată înţelepciunea Egiptenilor, mai ales că el se bucura, în acelaşi timp, de rarele prilejuri pe care le dă în această privinţă o viaţă de curte. Ne-am fi putut închipui că un astfel de om are nu numai o învăţătură temeinică şi întinsă, dar şi însuşiri aşa de deosebite care l-ar fi făcut în stare să îndeplinească orice slujbă. Şi deodată să vezi pe omul acesta, aşa de înzestrat şi de învăţat, chemat să-şi părăsească înaltul lui loc pentru ca să păzească oile în dosul unui munte! Iată un lucru cu totul ciudat pentru omul firesc. Iată cum toată mândria şi slava unui om n-au nici un preţ înaintea lui Dumnezeu; ba mai mult: sunt socotite ca nişte gunoaie înaintea ochilor Lui cât şi a acelora care au învăţat în şcoala Lui (Filip. 3 8).

Este o mare deosebire între învăţământul omenesc şi cel dumnezeiesc. Cel dintâi ţinteşte la cinstirea şi preamărirea firii omeneşti, cel din urmă începe a o usca şi a o pune deoparte. (Isa. 40. 6-8;1 Petru l. 24). „Omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte” (1 Cor. 2. 14). Oricâtă învăţătură s-ar da omului firesc, niciodată nu se va putea face din el un om duhovnicesc. „Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duh este duh”. (Ioan 3. 6). Dacă a fost vreun om firesc cu creştere, cu nădejde mai multă de izbândă în slujba lui Dumnezeu, fără îndoiala că a fost Moise: „era puternic”, „învăţat”, „puternic în cuvinte şi fapte” (Fapt. 7. 22), şi, cu toate acestea, avea de învăţat, în pustie, ceva ce nu i-ar fi putut da niciodată nici o şcoală din Egipt. Pavel învăţase în Arabia cu mult mai mult decât învăţase la picioarele lui Gamaliei. Nimeni nu poate să înveţe ca Dumnezeu şi de aceea toţi cei ce vor sa înveţe de la El, trebuie să fie singuri cu El. În pustie, Moise a învăţat lecţiile cele mai de preţ, cele mai adânci şi cele mai temeinice; acolo trebuie să se ducă toţi cei ce vor să fie pregătiţi pentru slujba lui Dumnezeu. De ai putea să vezi şi tu, iubite cititor, prin experienţa ta personală, ce înseamnă „în pustie”, acest loc sfânt, unde firea noastră pământească este coborâtă în ţărâna şi unde Dumnezeu singur este proslăvit. Acolo oamenii şi lucrurile din lume, lumea şi eul, împrejurările de azi şi înrâurirea lor sunt preţuite cum trebuie. Acolo şi nicăieri aiurea, se află o balanţă dumnezeiască de dreaptă şi potrivită cumpănire a tot ce este înăuntrul nostru şi a tot ce este în jurul nostru. Acolo, nu mai sunt culori mincinoase, nici pene împrumutate, nici pretenţii deşarte! Vrăjmaşul sufletelor nu mai are putere să poleiască nisipul din acest loc. Acolo, nu mai este închipuire; inima are judecata dreaptă pentru fiecare lucru; ea se înalţă deasupra înrâuririlor arzătoare ale lumii acesteia. Zgomotul asurzitor, forfota şi învălmăşeala din Egipt nu pătrund în pustie; acolo nu se aude zgomotul lumii comerciale şi financiare, ambiţia nu-şi mai are locul acolo; laurii trecători ai acestei lumi nu le mai pot ispiti şi setea de bogăţie nu mai este. Acolo pofta nu mai întunecă ochii; mândria nu mai umple inima, laudele oamenilor nu te mai îngâmfă, nici criticile lor nu te mai descurajează. Într-un cuvânt, totul este dat la o parte, afară de liniştea şi lumina stării de faţă a lui Dumnezeu, nu se aude decât glasul lui Dumnezeu: te bucuri de lumina Lui şi primeşti gândurile Lui. Iată locul, unde trebuie să meargă toţi cei ce vor să fie pregătiţi pentru slujba lui Dumnezeu şi unde trebuie să rămână, dacă doresc să aibă izbânda în lucru. Facă Domnul ca toţi cei ce vor sa lucreze pentru Domnul să cunoască din plin ce înseamnă a răsufla din aerul acestui loc. Atunci poate că vor fi mai puţine încercări neroditoare în lucru, dar va fi o slujba pentru slava Domnului Isus.

Să cercetam acum ce a văzut şi a auzit Moise în pustie. Am spus că aici el a învăţat lucruri, care întrec cu mult înţelepciunea celor mai mari învăţaţi ai Egiptului. Pentru mintea omenească, vremea de 40 de ani, cât a păscut Moise oile în pustie, ar fi un timp pierdut. Dar Moise era cu Dumnezeu în pustie şi timpul petrecut cu Dumnezeu niciodată nu poate fi un timp pierdut. Ne-ar fi de mare folos dacă ne-am gândi că slujitorul lui Hristos mai are ceva de făcut în afară de lucru. Cel ce lucrează necurmat este în primejdie să facă prea mult. Un astfel de om are nevoie să se oprească puţin mai mult şi cu multă băgare de seamă asupra cuvintelor practice ale slujitorului desăvârşit: „El îmi trezeşte, în fiecare dimineaţa, El îmi trezeşte urechea, să ascult cum ascultă nişte ucenici” (Isa. 50. 4) „A asculta” este o parte de neapărată trebuinţă din lucrul slujitorului: el trebuie se fie în necurmată legătură cu Stăpânul, pentru ca să ştie ce are de făcut. „Urechea” şi „limba” sunt legate între ele. Dacă, din punct de vedere duhovnicesc, urechea este închisă, iar limba dezlegată, poţi spune o mulţime de nebunii. „Astfel, prea iubiţii mei fraţi, orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire” (Iacov 1. 19). Îndemnul acesta al apostolului se sprijină pe doua fapte: încredinţarea că tot ce este bun vine de sus şi că inima este plină de răutate, gata să izbucnească în orice clipă. De aceea urechea trebuie să fie deschisă, iar limba ţinută în frâu: minunată şi aleasă ştiinţă! ştiinţă pe care Moise a avut-o din plin în pustie şi pe care toţi o pot dobândi, numai să fie gata să înveţe la aceeaşi şcoală.

„Îngerul Domnului i s-a arătat într-o flacără de foc, care ieşea din mijlocul unui rug. Moise s-a uitat; şi iată că rugul era tot un foc şi rugul nu se mistuia deloc. Moise a zis: „Am sa mă întorc să văd ce este această vedenie minunată, şi pentru ce nu se mistuie rugul” (Cap. 3. 2-3).

Iată, într-adevăr, o vedenie minunată: un rug flăcări şi care totuşi nu se mistuia. Curtea lui Faraon n-ar fi putut niciodată să-i dea o astfel de vedenie. Dar, afară de minunăţia ei, vedenia aceasta înfăţişa harul, care, în mijlocul cuptorului Egiptului, păstra pe cei aleşi, fără să fie mistuiţi. „Domnul oştirilor este cu noi, Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi” (Ps. 46. 7). În aceste cuvinte este putere, siguranţă, izbândă şi pace! Dumnezeu cu noi, Dumnezeu în noi şi Dumnezeu pentru noi: n-avem nevoie de nimic altceva.

Nimic mai de seamă, mai plin de învăţătură, decât felul cum a vrut Dumnezeu sa se descopere lui Moise în locul pe care-l cercetăm. Dumnezeu venea să-i dea însărcinarea să scoată pe poporul Său din Egipt, pentru ca acest popor să fie adunarea Sa, locuinţa Sa, în pustie şi în Canaan. Şi îi vorbeşte tocmai din mijlocul rugului. Ce frumoasă, dreaptă, măreaţă icoană preînchipuitoare a lui Dumnezeu, stând în mijlocul poporului ales şi răscumpărat. „Dumnezeul nostru este un foc mistuitor” (Evr. 12. 29), nu ca să ne mistuie pe noi, ci ca să mistuie tot ce este, în noi şi împrejurul nostru, împotriva sfinţeniei Sale şi prin urmare potrivnic fericirii noastre adevărate şi veşnice. „Mărturiile Tale sunt cu totul adevărate; sfinţenia este podoaba casei Tale, Doamne, pentru tot timpul cât vor ţinea vremurile” (Ps. 93. 5).

Vechiul şi Noul Testament ne dau multe întâmplări, când Dumnezeu se arată ca un foc mistuitor; astfel, în Levitic 10, focul mistuie pe Nadab si Abihu, Dumnezeu locuia în mijlocul poporului Său pe care voia să-l păstreze într-o stare vrednica de El. El nu putea face altfel. N-ar fi fost nici spre slava Sa, nici spre folosul alor Săi, dacă El ar fi încuviinţat în ei, ceva ce nu se potrivea cu sfinţenia Sa. Locul, în care stă Domnul, trebuie să fie sfânt.

Tot aşa, când este vorba de păcatul lui Acan, vedem că Dumnezeu nu poate încuviinţa răul acolo, unde locuieşte El (Iosua 7), ori în ce haină s-ar îmbrăca acest rău şi oricât de ascuns ar fi fost. Dumnezeu era „ca nu foc mistuitor” aşa că El trebuia sa dea la o parte tot ce putea să mânjească adunarea în mijlocul căreia locuia. A căuta să uneşti „starea de faţă a lui Dumnezeu” cu un rău nejudecat şi neosândit, este cea din urmă însuşire a răutăţii.

Anania şi Safira (Fapte. 5) ne dau aceeaşi lecţie de seamă. Dumnezeu locuia în Biserică prin Duhul, nu numai ca înrâurire, ci ca persoană dumnezeiască şi anume în aşa fel că nimeni nu putea „minţi pe Duhul Sfânt”. Biserica era şi este locaşul lui Dumnezeu, aşa că El trebuie să cârmuiască şi să judece în mijlocul ei. Oamenii pot merge alături cu pofta, făţărnicia şi minciuna; Dumnezeu însă nu poate, Dacă e ca Dumnezeu să meargă cu noi, trebuie şi noi să ne judecăm bine căile; dacă nu, El le va judeca în locul nostru (Vezi şi 1 Cor. 11. 29-34). În fiecare din aceste întâmplări şi în multe altele, pe care le-am putea pomeni, vedem puterea acestor cuvinte de seamă: „Sfinţenia este podoaba Casei Tale, Doamne” (Ps. 93. 5). Pentru cel care a înţeles acest adevăr va avea aceleaşi urmări, pe care le-a avut pentru Moise. „Nu te apropia de locul acesta: scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt” (versetul 5). Locul, unde este de faţa Dumnezeu, este sfânt: nu se poale călca pe ei decât cu picioarele goale. Dumnezeu, locuind în mijlocul poporului Său, dă adunării poporului o taină de sfinţenie, care este temelia oricărei dragoste şi lucrări sfinte. Felul de a fi al unei locuinţe se trage din felul de a fi al celui care o locuieşte. Gândul acesta se potriveşte de minune la Biserică, fiindcă este acum locaşul lui Dumnezeu, prin Duhul, şi este de cea mai mare însemnătate practică. Deoarece, din fericire este adevărat că Dumnezeu locuieşte prin Duhul Sfânt în fiecare din mădularele Bisericii, dând fiecăruia în parte un suflu de sfinţenie, tot atât de adevărat este că El locuieşte în adunare şi prin urmare adunarea trebuie să fie sfântă. Centrul, împrejurul căruia sânt adunate mădularele, este Isus cel înviat, biruitor şi preaslăvit.

Puterea care strânge aceste mădulare este Sfântul Duh; şi Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, locuieşte în ei şi merge în mijlocul lor (Matei 18. 29; 1 Cor. 6. 19; 3. 16-17; Efes. 2. 21-22). Dacă sfinţenia şi vrednicia sunt însuşirile de seamă ale Casei lui Dumnezeu, negreşit că nu poate fi încuviinţat nimic necurat, fie în învăţătură, fie în viaţă. Toţi cei ce sunt în legătură cu această locuinţă sfântă, ar trebui să simtă însemnătatea şi adâncimea acestor cuvinte: „Locul pe care calci este un pământ sfânt”. „Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu” (1 Cor. 3. 17). Aceste cuvinte sunt vrednice de cea mai mare băgare de seama din partea fiecărei „pietre vii”, care face parte din sfântul Său Templu! Facă Dumnezeu ca toţi câţi suntem copii ai lui Dumnezeu să mergem cu picioarele descălţate pe locul sfânt al lui Dumnezeu! Dar vedenia de pe muntele Horeb, alături de sfinţenia lui Dumnezeu, ne mai mărturiseşte şi de harul lui Dumnezeu faţă de Israel. Dacă sfinţenia lui Dumnezeu este nesfârşită şi harul Său e tot aşa. Şi, dacă felul cum s-a descoperit Dumnezeu lui Moise ne mărturiseşte despre sfinţenia lui Dumnezeu, faptul însuşi că s-a descoperit ne mărturiseşte despre harul Său.

El s-a coborât până la noi, pentru că a fost milostiv; dar, după ce s-a coborât, trebuia să-şi descopere şi sfinţenia. „El a adăogat: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov. Moise şi-a ascuns faţa, căci se temea să privească pe Dumnezeu” (verset 6.)

Firea omenească se ascunde întotdeauna în faţa lui Dumnezeu, Şi când suntem astfel în faţa Lui, cu picioarele desculţe şi faţa acoperita, adică în starea de suflet pe care o arată atât de bine aceste două lucruri, suntem în stare să ascultăm adierile dulci ale harului. Când omul îşi ia locul ce i se cuvine, Dumnezeu îi vorbeşte graiul îndurării curate.

Domnul a zis: „Am văzut asuprirea poporului Meu care este în Egipt şi am auzit strigătele, pe care le scoate din pricina asupritorilor lui; căci îi cunosc durerile. M-am pogorât ca să-l izbăvesc din mâna Egiptenilor şi ca să-l scot din ţara aceasta şi să-l duc într-o ţară unde curge lapte şi miere, şi anume în locurile pe care le locuiesc Canaaniţii, Hetiţii, Amoriţii, Fereziţii, Heviţii şi Iebuşiţii. Iată că strigătele israeliţilor au ajuns până la Mine şi am văzut chinul cu care-i chinuiesc Egiptenii” (vers. 7-9). Harul Dumnezeului lui Avraam şi Dumnezeului seminţei lui Avraam, întregul har, fără plată, fără condiţie, străluceşte aici, în toată măreţia lui, fără sa fie împiedecat de „dacă” ori „însă”, de făgăduinţele, hotărârile şi condiţiile puse de duhul legal al omului. Dumnezeu se coborâse ca să se arate El însuşi la lucru, în cel mai nemărginit har, ca să săvârşească lucrarea mântuirii, întreagă, ca să aducă la îndeplinire făgăduinţa făcută lui Avraam, înnoită cu Isaac şi cu Iacov. El nu se coborâse să vadă, de fapt, dacă cei pentru care împlinea această făgăduinţă erau vrednici de mântuire; era de ajuns că aveau nevoie de aceasta mântuire. El ţinuse seama de apăsarea sub care gemeau ei; văzuse durerile, lacrimile, suspinele şi aspra lor robie, căci, „El numără paşii de pribeag ai poporului Sau şi le strânge lacrimile în burduful Lui” (Ps. 56. 8). El nu fusese atras nici de vrednicia, nici de faptele bune ale lor. Nu pentru ceea ce văzuse, ori prevăzuse bun în sufletele lor, se pregătea să-i cerceteze, căci ştia bine ce era în ei. Într-un cuvânt, adevărata pricină a îndurării Domnului de poporul Său ne este descoperită în cuvintele acestea: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam” şi „am văzut necazul poporului meu”.

Aceste cuvinte descopăr un mare adevăr de temelie în căile lui Dumnezeu. El lucrează veşnic potrivit cu ceea ce este El. „Eu sunt” chezăşuieşte tot ce trebuie pentru „poporul Meu”. Hotărât că Dumnezeu nu era să-şi lase poporul în mijlocul cuptoarelor Egiptului şi sub biciul ipistaţilor de biruri ai lui Faraon. Era poporul Său, şi avea să lucreze faţă de acest popor într-un chip vrednic de El însuşi. Faptul că Israel era poporul lui Dumnezeu, poporul dragostei, alegerii şi făgăduinţei Lui, fără nici o condiţie, arătarea în faţa lumii era totul. Nimic nu putea împiedeca arătarea în faţa lumii a legăturilor lui Dumnezeu cu acei cărora, în sfatul ceresc al veşniciei, le chezăşuise că vor avea pământul Canaanului. El se coborâse, pentru ca să-i scape de robie; şi toate puterile pământului şi iadului laolaltă n-ar fi putut să-i ţină în robie un ceas peste timpul hotărât. El a putut să se slujească, şi în adevăr, s-a şi slujii, de Egipt, ca de o şcoală şi de Faraon ca de un dascăl; dar, odată îndeplinită lucrarea trebuincioasă, dascălul şi şcoala au fost lăsaţi la o parte şi poporul Său a fost dezrobit cu mâna puternică şi cu braţ întins.

Aceasta-i deci îndoita însuşire a descoperirii făcută lui Moise pe muntele Horeb. Sfinţenia şi harul erau împreunate în ceea ce i-a fost dat să vadă şi să audă. Aceste două lucruri intră, după cum ştim, în toate căile şi în toate descoperirile lui Dumnezeu, şi ar trebui să fie însuşirea de căpetenie a tuturor acelora care, într-un fel sau altul, lucrează pentru Dumnezeu, sau stau în legătură cu El. Orice slujitor credincios este trimes dea dreptul de Dumnezeu, cu tot harul şi cu toate că sfinţenia care-l deosebesc. El e chemat la sfinţenie şi la har ca să răsfrângă pe pământ aceasta îndoită însuşire a lui Dumnezeu, şi, pentru asta, trebuie nu numai să vină la Dumnezeu, ci să şi rămână în duh mereu în faţa Lui. Aici stă adevărata taină a unei slujbe folositoare pentru Dumnezeu. Ca să poţi lucra pentru Dumnezeu afară, trebuie să-L ai înăuntru. Trebuie să fii în locul prea sfânt şi tainic el stării Lui de faţă, altminteri voi greşi în slujba mea.

Mulţi nu-L au şi, din această pricină, se prăbuşesc. Suntem în cea mai mare primejdie să ieşim din sfinţenia şi liniştea stării de faţă a lui Dumnezeu, în plină râvnă a slujbei, ori în frământările ce aduc legăturile noastre cu oamenii. Trebuie să veghem cu luare aminte asupra-ne în această privinţă. Dacă pierdem această sfântă stare de suflet, înfăţişată aici în „picioarele goale”, slujba noastră va ajunge foarte de graba nesuferită şi fără folos; dar, dacă suferim ca lucrarea noastră să ia loc între inima noastră şi învăţătorul, mare preţ nu va avea. Nu putem sluji bine lui Hristos decât câta vreme ne bucurăm de El. În timp ce inima este plină de desăvârşirile care vin cu putere de la El, mâinile îi slujesc în chipul cel mai plăcut şi mai vrednic de numele Său. Astfel, nici un om nu poate înfăţişa pe Hristos altora cu înduioşare, cu frăgezime sufletească şi cu putere, decât dacă, în taina sufletului său, stă în strânsă legătura cu Hristos. E adevărat că poate ţinea o predica, poate face discursuri, şi rugăciuni poate spune, şi cărţi poate scrie; dar, cu toate aceste lucruri de afară, nu slujeşte Domnului. Cine vrea să arate altora pe Hristos, trebuie ca el însuşi să fie plin de Hristos. Ferice de omul care slujeşte astfel, orice izbândă ar avea munca lui şi orice preţuire ar avea slujba lui. Căci, chiar dacă slujba lui n-ar atrage nimănui luarea aminte şi n-ar avea o înrâurire văzută, sau n-ar aduce roade care să se vadă, el îşi are adăpostul dulce şi fericit şi o parte pe care nimeni nu i-o poate lua. Dimpotrivă, cine nu se hrăneşte decât din roadele slujbei lui, cine-şi găseşte plăcerea în bucuriile pe care i le dă slujba pentru Domnul, ori în luarea aminte şi în interesul ce-i insuflă ea, seamănă cu o conductă care duce apă la alţii, iar pentru el nu păstrează decât rugina. E ceva de plâns să fii în starea asta; şi totuşi, de fapt, aceasta-i starea oricărui slujitor al Domnului, care se îndeletniceşte mai mult cu lucrul său şi cu roadele acestui lucru decât cu Domnul şi slava Sa.

Trebuie să ne judecăm aspru pe noi înşine. În privinţa aceasta, inima e vicleană şi vrăjmaşul e iscusit; şi tocmai de asta avem multă nevoie să fim cu mai mare băgare de seamă la această vorbă de îndemnare: „Fiţi cumpătaţi, vegheaţi” (1 Petru 5. 8). Când sufletul a ajuns să-şi dea seama de multele şi feluritele primejdii de care e înconjurată cărarea celui ce slujeşte lui Hristos, este în stare să înţeleagă nevoia ce are de a fi mai mult numai cu Dumnezeu: atunci este fericit şi la adăpost. Când începem şi urmărim, ori isprăvim lucrarea noastră la picioarele învăţătorului, slujba noastră este adevărata slujbă.

Din tot ce am spus, trebuie să fie lămurit pentru cititor că aerul „dindărătul pustiului” este un aer sănătos pentru orice slujitor al lui Hristos. Horebul e adevăratul punct de plecare al tuturor acelora pe care îi trimete Dumnezeu să lucreze pentru El. În Horeb, Moise a învăţat să-şi descalţe încălţămintea la picioarele Lui şi să-şi acopere faţa. Cu patruzeci de ani mai înainte, se apucase de lucrul hărăzit lui, dar această mişcare fusese prea timpurie. Abia în mijlocul singurătăţii muntelui lui Dumnezeu şi a rugului aprins, a ieşit de la Dumnezeu solia care a izbit urechea slujitorului: „Şi acum, vino, te voi trimete la Faraon şi voi scoate din Egipt pe poporul Meu, pe copiii lui Israel” (verset 1). Era aici adevărata autoritate a Celui ce vorbea. Este o mare deosebire să fii trimes de Dumnezeu şi să alergi fără să fii trimes de El; şi hotărât că Moise nu era pregătit pentru slujba asta când, la început, voind să-şi înceapă lucrul, a ucis un Egiptean şi a căutat să liniştească pe fraţii săi. Dacă 40 de ani de pregătire tainică au fost de nevoie pentru el, cum şi-ar fi putut îndeplini altfel rostul? A trebuit să fie învăţat de Dumnezeu şi trimes de El; şi tot aşa-i şi cu toţi aceia care păşesc într-o slujbă şi mărturie pentru Hristos. Facă Domnul ca aceste sfinte lecţii să fie adânc întipărite în inimile noastre şi ca toate lucrările noastre să poarte pecetea autorităţii şt încuviinţării învăţătorului.

Dar mai avem ceva de învăţat la picioarele muntelui Horeb. Sufletului îi place să se oprească în acest loc. „Ce bine-i aici” (Matei 17. 4). Locul stării de faţă a lui Dumnezeu e totdeauna un loc foarte practic, unde inima trebuie să se dea pe faţă. Lumina care străluceşte în acest loc sfânt face să se vadă totul; e tocmai ce ne trebuie aşa de mult în mijlocul zadarnicilor pretenţii ce ne înconjoară, a mândriei şi mulţumirii de noi înşine.

Am putea fi ispitiţi să credem că, chiar în clipa când a primit Moise solia dumnezeiască, a trebuit să răspundă: „Iată-mă” sau: „Doamne, ce să fac?” Ei bine, nu; trebuia să fie adus aici. Amintirea celei dintâi greşeli îl înăbuşă, fără nici o îndoială; căci atunci, când lucrezi fără Dumnezeu, îţi vei pierde inima chiar când te trimete Dumnezeu, „Şi Moise a zis Domnului: „Cine sunt eu ca să mă duc la Faraon şi să scot din Egipt pe copiii lui Israel” (verset 11)? Moise, aici, nu seamănă cu omul care, cu patruzeci de ani mai înainte, „credea că fraţii lui or să înţeleagă că Dumnezeu îi va scăpa din robie cu puterea lui” (Fapte. 7. 25). Iată omul! Când prea iute, când prea zăbavnic la lucru, Moise învăţase multe lucruri din ziua aceia când lovise pe Egiptean, înaintase în cunoaşterea de sine şi cunoaşterea aceasta îl făcea neîncrezător şi plin de teamă. Dar hotărât că n-avea încă încredere în Dumnezeu. Dacă nu mă uit decât la mine, nu voi face „nimic” iar dacă mă uit ţintă la Hristos, „pot face totul”. Şi astfel, când Moise împins de neîncredere şi teamă, răspunde: „Cine sunt eu?”, Dumnezeu îi spune: „Eu voi fi cu tine” (verset 12). Asta ar fi trebuit să-i fie de ajuns. Dacă Dumnezeu e cu mine, ce-mi pasă cine sunt sau ce sunt? Când Dumnezeu îi spune: „Te voi trimete” şi „voi fi cu tine”, slujitorul este plin de autoritate şi de puteri dumnezeieşti şi ar trebui deci sa fie foarte uşurat şi mulţumit că se duce acolo, unde-l trimete Dumnezeu.

Dar Moise pune o altă întrebare, căci inima omenească e plină de întrebări. „Şi Moise spune lui Dumnezeu: „Iată, când mă voi duce la copiii lui Israel şi le voi spune: „Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimes la voi” şi mă vor întreba: „Care este numele lui”, ce le voi răspunde” (verset 13)? E ciudat să vezi cum gândeşte şi cum întreabă inima omeneasca, în loc să asculte fără şovăire de Dumnezeu. Dar ceea ce este şi mai minunat, este harul care îngăduie toate cârtirile acestea şi răspunde tuturor întrebărilor, fiecare din ele fiind un prilej de a face să se vadă o trăsătura nouă a acestei îndurări dumnezeieşti. „Dumnezeu a zis lui Moise: „Eu sunt cel ce sunt”. Şi a adăugat: „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: „Cel ce se numeşte „Eu sunt” m-a trimes la voi”, (verset 14). Numele pe care-l are aici Dumnezeu e minunat şi cu tâlc. Dacă urmărim în Scriptură feluritele nume pe care le are Dumnezeu, vedem că aceste nume sunt în strânsă legătură cu felurite nevoi ale celor cu care era Dumnezeu în legătură. „Iehova-Jire” (Domnul va purta de grijă) Gen. 22.14; „Iehova-Nisi” (Domnul, steagul meu) Ex. 17.15; „Iehova-Ţidchenu” (Domnul, neprihănirea noastră) Ieremia 33.16; „Iehova-Salom” (Domnul trimete pace) Jud. 6. 24. Toate aceste nume ale lui Dumnezeu au în vedere împlinirea nevoilor poporului Său, şi când se numeşte „Eu sunt”, acest nume le cuprinde pe toate celelalte.

Dacă avem nevoie de viaţă, Hristos zice: „Eu sunt viaţa”. Dacă vrem neprihănire, El este „Domnul, neprihănirea noastră”. Dacă vrem pace, „El este pacea noastă.” Dacă vrem „înţelepciune, sfinţire şi răscumpărare”, El „este făcut” toate acestea pentru noi. Cu un cuvânt, putem străbate toată scara nevoilor omeneşti, ca să înţelegem ce adânc şi bogat este acest nume minunat: „Eu sunt.”

Ce minunat să fii chemat să mergi în tovărăşia Celui ce poartă un astfel de nume! Suntem în pustia lumii acesteia şi întâlnim încercări, necazuri şi greutăţi; dar, câtă vreme ne bucurăm de harul de a putea alerga, oricând şi în orice împrejurare la Acela care ni se descopere, în îndurarea Sa nespus de felurită, în vederea tuturor nevoile noastre şi a slăbiciunilor noastre, n-avem de ce ne teme de pustie. Dumnezeu avea să-şi treacă poporul prin pustie, când şi-a descoperit numele Său lui Moise; şi măcar că credinciosul, care, astăzi are Duhul de înfiere poate sa spună: „Ava, adică Tată”, nu-i lipsit de cinstea de a se bucura de legătura strânsa cu Dumnezeu în toate descoperirile acestea pe care a binevoit să le facă despre Sine însuşi. Numele „Dumnezeu”, de pildă, îl descopere, lucrând ca singurul Dumnezeu, arătându-şi puterea veşnică şi dumnezeirea Sa în facerea lumii. Numele de Domnul „Dumnezeu” îl ia în legătură cu omul.

Apoi ca „Dumnezeul cel atotputernic” se arată robului său Avraam ca să-i întărească siguranţa că îşi va împlini făgăduinţa cu privire la „sămânţa” lui. Ca „Jehova” s-a făcut cunoscut lui Israel, scoţându-l din robia Egiptului şi ducându-l în tara Canaanului.

Aşa că, în felurite chipuri şi în multe rânduri „Dumnezeu a vorbit odinioară părinţilor prin prooroci” (Evr. 1. 1); şi creştinul, în vremea de azi a harului, pentru că are Duhul înfierii, poate să zică: „Tatăl meu s-a descoperit astfel, aşa a vorbit si aşa a lucrat”.

Nimic mai interesant sau însemnat din punct de vedere practic decât să cercetezi şi să urmăreşti marile nume pe care şi le ia Dumnezeu în feluritele Lui vremuri. Aceste nume sunt totdeauna întrebuinţate în cea mai strânsă legătură cu împrejurările în care s-a descoperit; dar în numele „Eu sunt” este o înălţime şi o adâncime, o lungime şi o lărgime care întrece orice pricepere omenească.

Mai mult, numai în legăturile cu poporul Său, ia Dumnezeu acest Nume. Nu sub numele acesta a vorbit lui Faraon. Când îi vorbeşte, Ei la numele acela măreţ şi poruncitor: „Domnul Dumnezeul Evreilor”, adică Dumnezeu în legătură cu chiar acest popor, pe care Faraon caută să-i zdrobească. Asta ar fi trebuit să fie de ajuns ca să arate lui Faraon îngrozitoarea stare în care se găsea faţă de Dumnezeu. „Eu sunt” n-ar fi fost înţeles de o ureche firească si n-ar fi spus nimic dumnezeiesc unei inimi necredincioase. Când Dumnezeu întrupat a spus Evreilor necredincioşi din timpul Său aceste vorbe, „mai înainte de Avraam sunt Eu” (Ioan 8. 58), ei au luat pietre ca să arunce în El, Numai adevăratul credincios poate simţi, în oarecare măsură, puterea şi preţul acestui nume negrăit: „Eu sunt”. El se bucură să audă de pe buzele Domnului Isus vorbe ca acestea: „Eu sunt pâinea vieţii. Eu sunt Lumina lumii, Eu sunt păstorul cel bun, Eu sunt învierea şi viaţa, Eu sunt viţa cea adevărată, Eu sunt Alfa şi Omega, Eu sunt Luceafărul strălucitor de dimineaţa”. Cu un cuvânt, el poate lua orice nume dumnezeiesc plin de frumuseţe şi, punându-l după „Eu sunt”, va găsi în El pe Isus.

În acest Nume e o dulceaţa negrăită. Fiecare credincios poate găsi în el tocmai ce-i trebuie pentru sufletul lui. Nu-i o singură cotitura în toată călătoria creştinului prin pustia acestei lumi, nu-i o singură frământare a sufletului, un singur punct în starea lui, la care sa nu găsească totul în numele acesta, căci are totul în Isus. Pentru orice credincios deci, fie el cât de slab şi şovăitor, numele acesta cuprinde cea mai mare şi neamestecată binecuvântare. Dar, măcar că numai pentru poporul ales, Dumnezeu poruncise lui Moise să spună „Cel ce se numeşte Eu sunt, m-a trimes la voi”, acest nume, privit în legătură cu necredinciosul, cuprinde ceva foarte adânc şi adevărat. Dacă un om, care e încă în păcatele sale, priveşte o clipă acest minunat nume, e peste putinţă să nu se întrebe: „Cum stau eu faţă de această Fiinţă care se numeşte „Eu sunt cel ce sunt”? Dacă este adevărat că El este, ce este El pentru mine? Ce să scriu despre acest nume? Nu voi dezbrăca acest nume de greutatea şi puterea lui cu vorbele mele, dar mă rog ca Dumnezeu Duhul Sfânt să-l facă să pătrundă în cugetul fiecărui cititor care are în adevăr nevoie sa fie cercetat de El,

Nu pot sfârşi acest capitol fără să atrag luarea aminte a cititorului creştin asupra însemnătăţii celor cuprinse în versetul 15; „Şi Dumnezeu a zis lui Moise: „Aşa să vorbeşti copiilor lui Israel: Domnul, Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, şi Dumnezeul lui Iacov m-a trimes le voi. Acesta este numele meu pentru veşnicie, acesta este numele meu din neam în neam”. Aceste cuvinte cuprind un adevăr foarte însemnat pe care par a-l uita mulţi creştini de nume, că adică legăturile lui Dumnezeu cu Israel sunt veşnice; El este tot atât Dumnezeul lui Israel azi, ca şi atunci când i-a cercetat în Egipt. Mai mult, El se interesează de ei tot atât de mult azi, ca şi atunci, numai că în alt chip. Cuvântul Său e lămurit: „Acesta e Numele Meu pentru veşnicie”! Dumnezeu nu spune: „Acesta e Numele Meu pentru o vreme, pentru atâta cât vor vrea sa fie ce trebuie să fie”, nu, ci: „Acesta e Numele Meu pentru veşnicie, e Numele Meu din neam în neam”. Sa cântărească bine acest lucru cititorul. „Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său, pe care şi l-a cunoscut mai dinainte” (Rom. 11. 2). Ascultători sau neascultători, adunaţi ori risipiţi, între neamuri, ori ascunşi de vederea lor, copiii lui Israel sunt încă poporul Său. Ei sunt poporul Său şi Dumnezeu e Dumnezeul lor. Cuvintele din versetul 15 a capitolului nostru sunt o dovadă. Biserica ce mărturiseşte pe Isus n-are drept să uite o legătură, despre care Dumnezeu spune că trebuie să ţină în veac. Să luăm seama să nu facem tocmeală asupra cuvintelor: „pentru veşnicie”. Dumnezeu vrea să spună ce spune; şi în curând va arăta în faţa tuturor neamurilor pământului că legământul Său cu Israel este veşnic. „Căci lui Dumnezeu nu-i pare rău de darurile şi chemarea făcută” (Rom. 11. 29). „Eu sunt” a spus El însuşi că e Dumnezeul lui Israel pentru veşnicie. Toate neamurile vor fi aduse să înţeleagă acest adevăr, să se plece înaintea lui şi să vadă că şi căile minunate ale lui Dumnezeu cu neamurile şi soarta lor e legată, într-un fel sau altul, de acest popor preţuit şi ales de Dumnezeu, măcar că azi e judecat şi împrăştiat. „Când Cel Prea înalt a dat o moştenire neamurilor, când a despărţit pe copiii oamenilor, a pus hotare popoarelor după numărul copiilor lui Israel. Căci partea Domnului este poporul Lui, Iacov este partea Lui de moştenire” (Deut. 32. 9)! Ce a spus Dumnezeu, să fi încetat oare de a mai fi adevărat? A părăsit Domnul partea Lui de moştenire? Ochiul Lui de dragoste nu se mai îndreaptă oare asupra seminţiilor împrăştiate ale lui Israel, de multă vreme pierdute din vedere de oameni? Nu mai sunt în faţa lui zidurile Ierusalimului? Ori poporul acestui Ierusalim a încetat el să mai aibă preţ în faţa ochilor Lui? Ca să răspundem la aceste întrebări, ar trebui să pomenim o mare parte din Vechiul Testament şi multe locuri din cel Nou; dar nu-i aici locul să cercetăm în amănunt acest lucru. Voi aminti numai, ca să isprăvesc acest capitol, că creştinătatea nu trebuie „să nu ştie taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţinea până va intra numărul deplin al Neamurilor şi atunci tot Israelul va fi mântuit” (Rom. 11. 25, 26).