„S-o pisezi mărunt, şi s-o pui înaintea mărturiei, în cortul întâlnirii, unde Mă voi întâlni cu tine. Aceasta va fi pentru voi un lucru prea sfânt” (verset 36). Este o adâncime şi o putere neobişnuit de mare în acest cuvânt: „mărunt”. El ne învaţă că fiecare mişcare în viaţa lui Hristos, fiecare din cele mai neînsemnate împrejurări, fiecare lucrare, fiecare vorbă fiecare privire, fiecare rază, răspândeşte un miros pricinuit de o amestecătură, „în aceeaşi măsură”, a tuturor harurilor dumnezeieşti, care alcătuiesc fiinţa Sa. Cu cât tămâia era pisată mai mărunt, cu atât ieşea la iveală amestecătura aleasă a mirodeniilor din care era întocmită.
„Tămâie ca aceasta, în aceeaşi întocmire, să nu vă faceţi, ci s-o priviţi ca sfântă, şi păstrată pentru Domnul. Oricine va face tămâie ca ea, ca s-o miroase, va fi nimicit din poporul lui” (vers. 37-38). Această amestecătură mirositoare era cu totul închinată Domnului; locul ei era „înaintea mărturiei”. Este ceva în Isus pe care numai Dumnezeu îl poate preţui. Orice inimă credincioasă poate, într-adevăr, să se apropie de fiinţa Sa fără seamăn şi îşi poate împlini din belşug dorinţele cele mai adânci şi cele mai aprinse; cu toate acestea, dincolo de tot ce sunt şi vor fi în stare să priceapă cei răscumpăraţi de Dumnezeu, va fi ceva în Hristos pe care numai Dumnezeu îl poate pătrunde, şi de care numai El se poate bucura (vezi Matei 11. 27). Nici o privire de om sau de înger nu va putea vreodată să pătrundă pe deplin tot ce cuprindea această tămâie sfântă „pisată mărunt”, care nu-şi găseşte decât în cer un loc prielnic pentru ca să-şi răspândească întreaga ei mireasmă dumnezeiască. Iată-ne ajunşi, în spicuirea noastră, la sfârşitul unei părţi însemnate din cartea Exodului. Am început cu „cortul mărturiei”, ca să ajungem până la „altarul de aramă”. Apoi ne-am întors de la „altarul de aramă” la „ungerea sfântă”: – ce drum însemnat, numai să fie străbătut, nu la lumina mincinoasă şi nesigură a închipuirii omeneşti, ci la lumina sigura a Duhului Sfânt! Nu umblăm numai în mijlocul umbrelor unui timp trecut, ci în mijlocul măririlor şi desăvârşirilor Fiului, care sunt preînchipuite în aceste lucruri. Dacă cititorul a străbătut astfel această carte, simţămintele lui de dragoste vor fi fost atrase cu putere spre Hristos; el va avea o înţelegere mai înaltă a slavei Lui, a frumuseţii, a desăvârşirii şi a destoiniciei Lui de a vindeca un cuget rănit şi de a împlini dorinţele unei inimi însetate; ochii şi urechile lui vor fi mai închise tuturor îmbierilor, tuturor dorinţelor şi făgăduielilor pământului: într-un cuvânt, va fi gata sa rostească un Amin mai înfocat la cuvintele apostolului, când zice: „Dacă nu iubeşte cineva pe Domnul nostru Isus Hristos, să fie anatema! Maranata. (Domnul vine)” (1 Cor. 16. 22) (Nota: E interesant de văzut că această „anatemă” e pusă la sfârşitul unei lungi epistole, în care apostolul a avut să mustre unele din cele mai urâte rele şi învăţături greşite. Atunci când vine să arunce anatema, n-o aruncă asupra celor ce aduseră aceste rătăciri şi deprinderi rele ci asupra omului care nu iubeşte pe Domnul Isus Hristos. De ce? Fiindcă Duhul lui Dumnezeu ia uşor rătăcirile şi relele? Nu. Toată epistola arată ce gândeşte El în această privinţă. Dar adevărul este că atunci când inima este plină de dragoste pentru Domnul Isus Hristos, e păzită de orice fel de învăţătură greşită şi deprinderi rele. Dacă cineva nu iubeşte pe Hristos, totul este zadarnic.)