În versetele 22-23, este vorba despre „ungerea sfântă”, cu care erau unşi preoţii, cortul întâlnirii şi toate uneltele lui. Această ungere înfăţişează haruri felurite ale Duhului Sfânt, care se găseau toate în Hristos, în plinătatea lor dumnezeiască. „Smirna, aloia şi casia îţi umplu de miros plăcut veşmintele; în casele tale împărăteşti de fildeş te înveselesc instrumentele cu coarde” (Ps. 45. 8). „Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret” (Fapte. 10. 38). Toate harurile Duhului Sfânt, cu mireasma lor îmbălsămată se găseau strânse în Hristos, şi numai de la El singur pot să se împrăştie. În ce priveşte firea Lui omenească, El a fost zămislit de Duhul Sfânt, şi înainte de a-Şi începe lucrarea, a fost uns cu Duhul Sfânt; apoi, la sfârşit, când S-a aşezat în cerurile prea înalte, El a turnat peste adunarea sau Biserica Sa, care este trupul Său, darurile scumpe ale Duhului Sfânt, ca mărturie a unei mântuiri săvârşite (vezi Matei 1.20; 3. 16-17; Luca 4. 18-19; Fapte 2. 33; 10. 44-45; Efes. 4. 8-13).

Astfel, fiind uniţi cu acest Hristos binecuvântat şi slăvit în veci, credincioşii sunt părtaşi ai darurilor şi harurilor Duhului Sfânt; mai mult chiar, numai într-o viată de necurmată legătura cu Hristos, ei se pot bucura de aceste daruri, răspândind în jurul lor o mireasmă plăcută. Omul nenăscut din nou nu cunoaşte aceste lucruri: „Să nu se ungă cu ei trupul nici unui om” (verset 31). Harurile Duhului Sfânt niciodată nu se pot uni cu omul firesc, căci Duhul Sfânt nu poate recunoaşte firea stricată. Nici unul din roadele Duhului n-a crescut vreodată pe pământul sterp al acestei firi. „Trebuie să vă naşteţi din nou” (Ioan 3. 7). Numai omul cel nou, acest om care ţine de „zidirea nouă”, poate să cunoască ceva din roadele Duhului. Este zadarnică orice încercare de a imita aceste roade şi aceste haruri. Cele mai frumoase roade, pe care firea veche le-a adus vreodată, nu pot fi cu nici un preţ luate în seame în locaşul lui Dumnezeu: „Să nu se ungă cu ele trupul nici unui om, şi să nu faceţi un alt undelemn ca el după aceeaşi întocmire; el este sfânt, şi voi să-l priviţi ca sfânt. Oricine va face undelemn ca el, sau va unge cu el pe altul, va fi nimicit din poporul lui”. Dumnezeu nu îngăduie imitarea lucrării Duhului; totul trebuie să fie în întregime din Duh, cu adevărat din Duh. Pe lângă aceasta, ce este din Duh nu trebuie pus pe seama omului. „Dar omul firesc nu primeşte lucrările Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte” (1 Cor. 2. 14).

Se vorbeşte prea frumos despre această „ungere sfântă” într-o cântare a treptelor: „Iată, ce plăcut şi ce dulce este să locuiască fraţii împreună! Este ca undelemnul de preţ, care, turnat pe capul lui, se pogoară pe barbă, pe barba lui Aaron, se pogoară pe marginea veşmintelor lui” (Ps. 133. 1-2). De-ar simţi cititorul meu puterea acestei ungeri şi de-ar cunoaşte ce înseamnă să aibă „ungerea din partea Celui sfânt” (1 Ioan 2. 20), şi să fie „pecetluit cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit” (Efes. 1. 13).

În sfârşit, cea din urmă parte din acest capitol, atât de bogat în învăţăminte, ne înfăţişează „amestecătura de tămâie sărată, curată şi sfântă”. Această tămâie de preţ şi fără seamăn înfăţişează desăvârşirile nemărginite ale lui Hristos. Dumnezeu nu hotărâse o măsură anumită pentru fiecare din lucrurile care intrau în alcătuirea tămâiei, pentru că harurile, care sunt în Hristos, frumuseţile şi desăvârşirile unite în fiinţa Sa minunată nu au margini. Singur Dumnezeu poate măsura desăvârşirile fără margini ale Aceluia în care locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii; şi, în tot cursul veacurilor, aceste desăvârşiri strălucite, se vor arăta privirilor sfinţilor sau adevăraţilor credincioşi şi îngerilor plecaţi înaintea Lui. Din timp în timp, pe măsură ce raze noi de lumină vor scapă din acest soare măreţ al slavei dumnezeieşti, sus în locaşurile cereşti şi jos pe întinsele câmpii ale zidirii, vor răsuna puternic cântări de laudă, spre slava Celui care era, care este şi care va fi pricina de laudă a oricărei făpturi.

Nu numai că Dumnezeu nu hotărâse o măsură anumită pentru lucrurile, care intrau în alcătuirea tămâiei, dar zisese: „în aceeaşi măsură”. Fiecare însuşire de desăvârşire sufletească îşi găsea în Hristos locul adevărat şi măsura cuvenită. Nici o însuşire nu lua locul alteia şi n-o stingherea; totul era „sărat, curat şi sfânt”, şi răspândea un miros cu o mireasma atât de plăcuta, pe care numai Dumnezeu îl putea preţui.