În versetele 17-21, avem „ligheanul de aramă cu piciorul lui”, ligheanul pentru spălat şi piciorul lui (cap. 30. 28; 38. 8; 40. 11) Preoţii îşi spălau mâinile şi picioarele în acest lighean, păstrând astfel curăţenia neapărat trebuincioasă în împlinirea slujbelor preoţeşti. Aici nu era vorba de o nouă întrebuinţare a sângelui, ci numai ceva prin care ei erau ţinuţi într-o stare prielnică slujbei preoţeşti. „Când vor intra în cortul întâlnirii, se vor spăla cu apa aceasta, ca să nu moară; şi se vor spăla şi când se vor apropia de altar, ca să facă slujba, şi ca să aducă Domnului jertfe arse de foc. Îşi vor spăla mâinile şi picioarele ca să nu moară”.

Nu poate fi vorba de o legătură adevărata cu Dumnezeu, decât atunci când sfinţenia personală este păstrată cu grijă. „Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim, şi nu trăim adevărul” (1 Ioan 1. 6) Această sfinţenie personală în umblarea credinciosului nu poate să vină decât din lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu asupra faptelor şi căilor noastre. „Cât priveşte legăturile cu oamenii, eu, după cuvântul buzelor Tale, mă feresc de calea celor asupritori” (Ps. 17. 4). Lipsurile noastre neîntrerupte, în slujba noastră de preoţi, se datorează în mare parte pricinei că nu ne îngrijim înde ajuns să ne folosim, la timpul potrivit, de „ligheanul de aramă”.

Dacă umbletele noastre nu sunt supuse lucrării curăţitoare a Cuvântului lui Dumnezeu; dacă stăruim în urmărirea sau trăim în ceea ce, după mărturia cugetului nostru, nu se potriveşte cu acest cuvânt, se înţelege că preoţia noastră va fi lipsită de putere. Stăruinţa cu voia în rău şi adevărata slujbă de preot nu pot sta laolaltă. „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17. 17). Dacă avem pe noi vreo pată, nu ne putem bucura de starea de faţă a lui Dumnezeu: „Dar toate aceste lucruri, când sunt osândite de lumină, sunt date la iveală; pentru că ceea ce scoate totul la iveala, este lumina” (Efes. 5. 13). Şi când, prin har, ştim să ne curăţim căile, umblând după Cuvântul lui Dumnezeu, atunci suntem în starea sufletească de a ne putea bucura de legătura cu Dumnezeu.

Cititorul va vedea ce câmp întins de adevăr se deschide aici înaintea lui, şi în ce largă măsură este înfăţişată în Noul Testament, învăţătura „ligheanului de aramă”. Ah! acei ce au cinstea deosebita să intre în locul prea sfânt, îmbrăcaţi în veşminte preoţeşti, şi să se apropie de altarul lui Dumnezeu ca să aducă jertfe – vorbesc de închinarea adevăratului credincios – să-şi ţină mâinile şi picioarele curate prin folosirea adevăratului „lighean de aramă”.

Este vrednic de luat în seama ca ligheanul, cu piciorul său, era făcut „din oglinzile femeilor, care slujeau la uşa cortului întâlnirii” (Cap. 38. 8). Noi suntem în totdeauna porniţi să facem ca „un om care îşi priveşte faţa firească într-o oglindă; şi după ce s-a privit, pleacă şi uită îndată cum era”. Oglinda firească nu ne poate da niciodată o icoană lămurită şi neschimbată a stării noastre adevărate. „Dar cine îşi va adânci privirile în legea desăvârşită, care este legea slobozeniei, şi va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui” (Iacov 1. 23-25). Omul care s-a îndreptat totdeauna către Cuvântul lui Dumnezeu şi care-L lasă să-i vorbească inimii şi cugetului, va fi ţinut pe sfânta cale a vieţii dumnezeieşti.

Puterea slujbei de preot al lui Hristos este strâns legată cu lucrarea pătrunzătoare şi curăţitoare a Cuvântului lui Dumnezeu. „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât o sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile si măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii. Nici o făptură nu este ascunsa de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia, cu care avem a face”. Apoi, apostolul insuflat urmează îndată: „Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile – pe Isus, Fiul lui Dumnezeu – să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunea noastră; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” (Evr. 4. 12-16).

Cu cât vom simţi mai adânc sabia Cuvântului lui Dumnezeu, cu atât vom preţui mai mult slujba de îndurare şi de har a Marelui nostru Preot. Aceste două lucruri merg împreună. Sunt cei doi tovarăşi nedespărţiţi pe cărarea creştinului. Marele Preot însemnat se potriveşte cu slăbiciunile pe care Cuvântul le scoate la iveală şi le arată: El este „un Mare Preot credincios,” şi „plin de milă”. Astfel, în măsura în care mă folosesc de lighean, mă pot apropia de altar. Slujba trebuie totdeauna adusă pe temeiul sfinţeniei. Trebuie să pierdem din vedere pe omul firesc, aşa cum îl înfăţişează oglinda, şi să ne îndeletnicim în totul cu Hristos, aşa cum îl înfăţişează Cuvântul: numai astfel „mâinile şi picioarele”, – faptele şi căile, – vor fi curate, după cerinţele locaşului de închinare.