În versetele 11-16, se vorbeşte despre argintul pentru răscumpărarea adunării. Orice israelit trebuie să plătească mai mult, şi săracul să nu plătească mai puţin decât o jumătate de siclu, ca dar ridicat pentru Domnul, pentru răscumpărarea sufletelor”. Toţi sunt puşi pe aceeaşi treaptă în ce priveşte răscumpărarea. Poate să fie o deosebire foarte mare în privinţa cunoştinţei, slujbei, priceperii, a înaintării, râvnei, lepădării de sine, dar temelia răscumpărării este aceeaşi pentru toţi. Marele apostol al Neamurilor şi cea mai slaba oaie din turma lui Hristos sunt pe aceeaşi treaptă, în ce priveşte răscumpărarea. Toţi pot să nu fie deopotrivă de supuşi, sau să n-aducă aceleaşi roade; dar „sângele scump al lui Hristos” (1 Petru 1. 19) şi nu supunerea sau mulţimea roadelor, este temelia tare şi veşnică a păcii credinciosului. Cu cât vom fi mai pătrunşi de adevărul şi puterea acestor lucruri, cu atât vom aduce şi roade.

În cel din urmă capitol din Levitic, găsim un alt fel de preţuire. „Dacă cineva închina Domnului ceva”, Moise făcea preţuirea celui ce închina Domnului, după vârsta ce avea. Cu alte cuvinte, când cineva îndrăznea sa-şi pună înainte priceperea, Moise, ca apărător al drepturilor lui Dumnezeu, îl preţuia „după siclul sfântului locaş”. Dacă era „prea sărac” şi nu putea să plătească preţuirea făcută de Moise, trebuia „să-l aducă la preot”, care înfăţişa harul lui Dumnezeu, şi care trebuia să facă o preţuire „potrivit cu mijloacele omului aceluia” (Levitic 27. 8).

Toate cerinţele drepte ale lui Dumnezeu au fost împlinite şi toate juruinţele noastre făcute Lui au fost împlinite în Hristos, care era, în acelaşi timp, apărătorul drepturilor lui Dumnezeu şi descoperitorul harului Său, care împlineşte lucrarea de ispăşire pe cruce şi care şade acum la dreapta lui Dumnezeu. Inima şi cugetul găseşte o plăcuta odihnă în cunoaşterea acestor lucruri. Ispăşirea este cel dintâi lucru pe care-l pricepem şi niciodată nu-l vom pierde din vedere. Oricât de mare şi de ascuţită ar fi priceperea noastră, oricât de bogată ar fi cunoştinţa noastră, oricât de înaltă ar fi evlavia noastră, va trebui totdeauna să ne întoarcem la dumnezeiasca şi neclintita învăţătură a sângelui, în toate timpurile. Slujitorii lui Hristos cei mai bine înzestraţi şi cei mai încercaţi s-au întors totdeauna cu bucurie la „acest singur izvor de fericire”, din care sufletele lor însetate au băut, când au început să cunoască pe Domnul; şi cântarea de laudă, veşnică, a Bisericii în starea ei de slavă, va fi: „A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său… să fie slava şi puterea în vecii vecilor” (Apoc. 1. 5). Raiul va răsuna neîncetat de aceasta învăţătură minunată a sângelui ispăşitor.