Preoţia fiind înfiinţată, cum am văzut în cele două capitole dinainte, să trecem la închinările şi slujba preoţească. La altarul de aramă, credinciosul îşi vede păcatele făcute scrum; apoi se vede unit cu Acela care, deşi atât de curat şi neprihănit încât a putut fi uns fără să aducă sânge pentru sine, totuşi ne-a unit cu El însuşi în viaţa Sa, în sfinţenia Sa şi în trecerea pe care o are la Dumnezeu: şi, la urmă vede, în altarul de aur, însemnătatea lui Hristos, ca fiind hrana cu care se ţine firea dumnezeiască.

Aceasta este rânduiala totdeauna: înainte ca să poată fi un altar de aur şi tămâie, trebuie să fie un altar de aramă şi un preot jertfitor. Mulţi copii ai lui Dumnezeu n-au trecut niciodată dincolo de altarul de aramă; încă n-au intrat vreodată, în duh, în puterea şi adevărata slujba de preoţi. Ei nu se bucură pe deplin de dumnezeiasca înţelegere a iertării şi a stării de neprihănire câştigate de Isus: n-au ajuns niciodată până la altarul de aur. Ei nădăjduiesc să ajungă acolo când vor muri, în timp ce acesta este dreptul lor chiar acum. Lucrarea crucii a înlăturat tot ce le putea închide drumul, ca să aducă lui Dumnezeu o închinare slobodă şi plăcută. Starea de faţă a tuturor adevăraţilor credincioşi este la altarul de aur şi tămâie.

Altarul acesta ne înfăţişează un loc de mare binecuvântare. Acolo ne bucurăm de adevărul şi puterea mijlocirii lui Hristos. Am sfârşit cu eul şi cu tot ce ţine de el, fără să mai aşteptăm să găsim ceva mai bun în noi; suntem chemaţi să ne gândim la ceea ce este Hristos înaintea lui Dumnezeu. Nu vom găsi în eu decât stricăciune; orice arătare a eului întinează, eul a fost osândit şi dat deoparte în judecata lui Dumnezeu, şi n-a rămas, şi nici nu putea să rămână din el nici cea mai mică părticică în cenuşa curată; şi focul curat de pe altarul curat, „Sângele lui Isus” ne-a dat intrare sloboda în locul prea sfânt, unde preoţii aduc slujbă şi închinare, şi în care nu e nici o urmă de păcat. Vedem acolo masa curată, sfeşnicul curat şi altarul curat; dar nu este nimic care aminteşte de eul nostru şi ticăloşia lui. Dacă ar fi cu putinţă ca eul sa se arate acolo privirilor noastre, în vreun fel oarecare, el ne-ar împiedeca închinarea şi preamărirea lui Dumnezeu ne-ar strica hrana noastră de preoţi şi ne-ar întuneca lumina noastră. Firea pământească n-are ce căuta în locaşul lui Dumnezeu; ea a fost arsă şi prefăcută în cenuşa împreună cu tot ce ţine de ea; şi acum sufletele noastre sunt chemate să se bucure de plăcuta mireasmă a lui Hristos, care se înalţă ca un miros plăcut înaintea lui Dumnezeu; în aceasta îşi găseşte Dumnezeu plăcerea. Tot ce face Hristos, este bun şi plăcut înaintea lui Dumnezeu Cea mai mică lucrare a lui Hristos în viaţă, sau slujba unui adevărat credincios, este o mireasmă plăcută, de care Dumnezeu se bucură.

Dar vai! prea adesea, noi ne uităm la lipsurile şi slăbiciunile noastre. Dacă îngăduim vreodată păcatului, care locuieşte în noi, să-şi facă lucrarea, avem a face în această privinţa cu Dumnezeu, căci Dumnezeu nu poate îngădui răul. El îl poate ierta curăţindu-ne; El ne poate înviora iar sufletul, prin slujba pe care o împlineşte bunul şi milostivul nostru Mare Preot, dar nu se poate întovărăşi cu nici un gând vinovat. Un gând uşuratic, un gând nebun, tot aşa ca şi o poftă sau un gând murdar, este de ajuns ca să turbure legătura cu Dumnezeu şi să ne curme închinarea şi preamărirea lui Dumnezeu. Îndată ce un asemenea gând se ridică în noi, trebuie ca el să fie mărturisit şi osândit înainte de a ne putea bucura din nou de binecuvântările locului prea sfânt. O inimă, în care lucrează pofta, nu se bucura de ce este în locul prea sfânt. Când ne aflăm în starea noastră adevărată de preoţi, firea pământească este ca şi cum n-ar fi, şi ne putem hrăni cu Hristos; putem gusta fericirea dumnezeiască de a fi izbăviţi de noi înşine şi cufundaţi cu totul în Hristos.

Toate acestea, nu pot fi înfăptuite decât prin puterea Duhului. Este de prisos să căutăm să stârnim simţămintele fireşti de cucernicie prin feluritele mijloace, care sunt în slujba sistemelor şi religiilor oamenilor; trebuie foc curat ca şi tămâie curata. Silinţele, care se fac când e vorba de adus închinare lui Dumnezeu, cu ajutorul însuşirilor nesfiinţite ale firii pământeşti intră în rândul „focului străin” (Vezi Levitic 10.1 şi 16.12). Lui Dumnezeu trebuie să i se aducă slujba de închinare, Hristos este temelia şi miezul ei, iar Duhul Sfânt este puterea prin care ne închinam lui Dumnezeu.

Astfel, la drept vorbind, după cum altarul de aramă ne înfăţişează pe Hristos în însemnătatea jertfei Sale, altarul de aur ne înfăţişează pe Hristos în slujba Sa de mijlocire pentru noi. Acest fapt îndoit va face pe cititor să înţeleagă mai bine de ce preoţia este aşezată (în capitolele 28 şi 29) între cele doua altare. Fireşte, este o legătură strânsă între aceste două altare, pentru că mijlocirea lui Hristos este întemeiată pe jertfa Sa. „Numai o dată pe fiecare an, Aaron va face ispăşire pe coarnele altarului. Ispăşirea aceasta o va face odată pe an cu sângele dobitocului adus ca jertfa pentru ispăşirea păcatului, printre urmaşii voştri. Aceasta va fi un lucru prea sfânt înaintea Domnului” (verset 10), Totul stă pe temelia nestrămutată a sângelui vărsat. „Şi, după Lege, aproape totul este curăţit cu sânge; şi, fără vărsare de sânge, nu este iertare. Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri, au trebuit curăţite în felul acesta, trebuia ca înseşi lucrurile cereşti să fie curăţite cu jertfe mai bune decât acestea. Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mâna omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evr. 9. 22-24).