„Să iei undelemnul pentru ungere, sa i-l torni pe cap, şi sa-l ungi” (verset 7). Aici este vorba despre Duhul Sfânt; dar trebuie să luăm seama că Aaron a fost uns înainte ca sângele să fie vărsat, pentru ca el ne este înfăţişat ca o icoană preînchipuitoare a lui Hristos, care, în puterea sfinţeniei Lui, a fost uns de Duhul Sfânt cu mult timp înainte ca să fie adusă jertfa de pe cruce. De altă parte, fiii lui Aaron n-au fost unşi decât după ce fusese vărsat sângele. „Să junghii berbecele; să iei din sângele lui, să pui pe vârful urechii drepte a lui Aaron şi pe vârful urechii drepte a fiilor lui, pe degetul cel mare al mânii lor drepte şi pe degetul cel mare al piciorului lor drept, iar celălalt sânge să-l stropiţi pe altare de jur împrejur (Nota: Urechea, mâna şi piciorul sunt toate închinate lui Dumnezeu, în puterea ispăşirii săvârşite şi prin lucrarea Duhului Sfânt.). Să iei din sângele de pe altar şi din untdelemnul pentru ungere şi sa stropeşti pe Aaron şi veşmintele lui, pe fiii lui şi veşmintele lor. Astfel vor fi închinaţi, Aaron şi veşmintele lui, fiii lui şi veşmintele lor în slujba Domnului” (vers. 20-21), În ce priveşte Biserica, sângele crucii este temelia oricărei binecuvântări. Biserica nu poate să primească ungerea Duhului Sfânt, înainte ca Hristos, Capul ei înviat, să se înalţe la cer şi să dea scaunului de domnie al slavei mărturia jertfei aduse. „Dumnezeu a înviat pe acest Isus, şi noi toţi suntem martori ai Lui. Şi acum odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu, şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi ce auziţi.” (Fapte. 2. 22-33; Vezi şi Ioan 7. 39; Fapte. 19. 1-6). Din zilele lui Abel până acum, au fost suflete înnoite prin Duhul Sfânt, suflete care I-au simţit înrâurirea, asupra cărora a lucrat şi le-a pregătit pentru slujbă; dar Biserica nu putea fi unsă cu Duhul Sfânt, mai înainte ca Domnul ei biruitor să fi intrat în cer şi să fi primit pentru ea făgăduinţa Tatălui. Această învăţătură este arătată, în chipul cel mai lămurit şi hotărât în tot Noul Testament; şi ea era preînchipuită, pe deaîntregul, prin faptul că, deşi Aaron a fost uns înainte ca sângele să fie vărsat, fiii lui totuşi n-au fost şi nici nu puteau fi unşi decât după aducerea jertfei (vers. 7. 21).
Dar rânduiala urmată aici pentru ungere ne mai învaţă şi ne mai înfăţişează întâietatea personală a Fiului. „Tu iubeşti neprihănirea, şi urăşti răutatea. De aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie, mai presus decât pe tovarăşii Tăi de slujbă” (Ps. 45. 7; Evr. 1. 9). Trebuie ca copiii lui Dumnezeu sa fie cârmuiţi totdeauna de acest adevăr.
Harul lui Dumnezeu, într-adevăr, s-a arătat prin faptul minunat, că păcătoşii vinovaţi şi vrednici de iad au fost numiţi „tovarăşi” ai Fiului lui Dumnezeu; dar să nu uităm niciodată vorba „mai presus”. Oricât de strânsă ar fi unirea, şi ea este atât de strânsă cât au putut s-o facă hotărârile veşnice ale harului, trebuie totuşi ca „în toate lucrurile, Hristos să aibă întâietatea” (Col. 1. 18). Nu se putea făcea altfel. El este Capul tuturor lucrurilor. Capul Bisericii, Capul Zidirii, Capul îngerilor, Domnul lumii. Nu este nimic pe cer, care se mişca în văzduh, căruia să nu-i cârmuiască mişcările; nici un singur viermişor ce se târăşte pe pământ, care să nu fie sub ochiul Său mereu deschis. El este „Dumnezeu mai pe sus de toate lucrurile” (Rom. 9. 5); „cel întâi născut dintre cei morţi” şi „cel întâi născut din toată zidirea” (Col. 1.15, 18; Apoc. 1. 5); „începutul zidirii lui Dumnezeu” (Apoc. 3. 14). „Orice familie, în ceruri şi pe pământ” (Efes. 3. 15) trebuie să i se supună. Orice om duhovnicesc recunoaşte acest adevăr cu recunoştinţă. Toţi cei călăuziţi de Duhul se bucură la fiecare nouă lămurire amănunţita a slavei Fiului; după cum n-ar putea suferi nimic, care ar putea aduce vreo atingere acestei slave. Când Biserica va fi înălţată în cele mai înalte locuri de slavă, bucuria ei va fi să stea la picioarele Aceluia, care s-a coborât ca s-o ridice până acolo ca s-o unească cu Sine însuşi, pe temelia jertfei pe care a adus-o şi care, răspunzând pe deplin tuturor cerinţelor dreptăţii lui Dumnezeu, poate să mulţumească toate simţămintele dumnezeieşti, unindu-Şi Biserica cu Sine însuşi în chip nedespărţit ca urmare dreaptă a iubirii Tatălui, şi în slava Sa veşnică de om înviat. „De aceea Lui nu-i este ruşine să-i numească „fraţi” (Evr. 2. 11).