Urmau a fi jertfite: (1) un viţel pentru jertfa de păcat (10-14); un berbec pentru arderea de tot (v. 15-18); un alt berbec pentru consacrare (v. 19-21). Punerea mâinilor pe capul unui animal de jertfă semnifica identificarea cu acea jertfă, faptul că animalul urma să moară în locul celui ce aducea jertfa (v. 10). Desigur, sângele întruchipa sângele lui Cristos, vărsat pentru iertarea păcatelor. Grăsimea era considerată partea cea mai de preţ a animalului, fiindu-I oferită, prin urmare, Domnului (v. 13). Primul berbec era ars complet pe altar (v. 15-18), întruchipând devotamentul total al lui Cristos faţă de Dumnezeu şi faptul că S-a dăruit pe Sine lui Dumnezeu cu toată fiinţa Sa. Sângele celui de-al doilea berbec (berbecul consacrării) trebuia aplicat pe vârful urechii drepte a lui Aaron... şi pe vârful urechii drepte a fiilor lui şi pe degetul mare al piciorului lor drept (v. 20); de asemenea sângele de pe altar trebuia stropit pe hainele lor (v. 21) - prin aceasta înţelegându-se nevoia curăţirii de păcat în toate compartimentele vieţii omeneşti - urechea pentru ascultarea de cuvântul lui Dumnezeu, mâna pentru activitate sau slujire iar piciorul pentru umblare sau comportament. Ni s-ar putea părea ciudat că hainele atât de frumoase ale preoţilor trebuiau stropite cu sânge. Numai că, deşi sângele ispăşitor nu pare deloc atrăgător în ochii omului, el este de absolută trebuinţă în faţa lui Dumnezeu.