Numele celor douăsprezece seminţii, săpate pe pietre scumpe, erau purtate, în acelaşi timp, pe umerii şi pe inima marelui preot (vers. 9-12; 15-29). Însuşirea deosebită a unei pietre scumpe stă în aceea că cu cât lumina care o luminează este mai puternică, cu atât ea străluceşte mai scânteietor.

Niciodată lumina nu poate să micşoreze strălucirea unei pietre scumpe; dimpotrivă, o măreşte. Cele douăsprezece seminţii, fără deosebire, şi cea mai mica şi cea mai mare, erau purtate neîncetat înaintea Domnului pe inima şi umerii lui Aaron. Toate laolaltă şi fiecare în parte erau ţinute înaintea lui Dumnezeu în această strălucire şi frumuseţe deplină şi nestricăcioasă, care ne înfăţişează adevărata stare, în care le pusese harul desăvârşit al Dumnezeului lui Israel, Norodul era înfăţişat înaintea lui Dumnezeu prin marele preot jertfitor. Oricare ar fi fost slăbiciunile, greşelile sau necazurile acestui popor, numele său strălucea pe „pieptar” cu o lumină ce nu putea fi întunecată. Domnul îi dăduse acest loc; cine ar fi putut să i-l smulgă? Cine altul ar fi putut să-l aşeze acolo? Cine ar fi putut străbate în locul sfânt, să ridice de pe inima lui Aaron numele unei singure seminţii a lui Israel? Cine ar fi putut întuneca strălucirea ce înconjura aceste nume, acolo unde le aşezase Dumnezeu? Ele erau în afară de atingerea oricărui vrăjmaş, dincolo de orice înrâurire rea.

Câtă îmbărbătare pentru copiii lui Dumnezeu, care sunt încercaţi, ispitiţi, loviţi în tot felul şi înjosiri, să se gândească la faptul că Dumnezeu nu-i vede decât pe inima lui Isus! Înaintea lui Dumnezeu ei strălucesc neîncetat în lumina fără seamăn a lui Hristos; ei sunt îmbrăcaţi cu o frumuseţe dumnezeiască. Lumea nu-i poate vedea astfel, dar Dumnezeu aşa îi vede şi aici e toată deosebirea.

Când oamenii privesc pe copiii lui Dumnezeu, nu văd decât petele şi cusururile lor; nu sunt în stare să vadă altceva, astfel că judecata lor este totdeauna greşită, totdeauna în parte. Ei nu pot vedea pietrele scânteietoare pe care iubirea cea fără sfârşit a săpat numele celor răscumpăraţi ai lui Dumnezeu. Este adevărat, creştinii ar trebui să se poarte cu mare băgare de seamă ca să nu dea lumii nici un prilej să-i vorbească de rău; ei ar trebui să caute „să stăruiască în bine” şi „să astupe gura oamenilor neştiutori şi proşti” (Rom. 2.7; 1 Pet. 2.15). Dacă, prin puterea Duhului Sfânt, ar pricepe frumuseţea cu care strălucesc neîncetat în faţa ochilor lui Dumnezeu, i-ar face plini de sfinţenie în toată purtarea lor; umblarea lor ar fi sfântă, curată, vrednică de Dumnezeu, şi lumina lor ar fi văzută de oameni. Cu cât vom pătrunde, prin credinţă, în adevărata noastră stare pe care o avem în Hristos, cu atât lucrarea din noi va fi mai adâncă şi adevărată, iar creşterea noastră duhovnicească se va arăta în chip vădit.

Dar, slavă Domnului! nu oamenii sunt aceia care ne judecă, ci Dumnezeu însuşi; şi, în îndurarea Lui, ne arată pe marele nostru preot „purtând necurmat pe inima lui judecata copiilor înaintea Domnului” (verset 30). Această siguranţă ne dă o pace adâncă şi trainică, o pace pe care nimic n-o poate zdruncina. Putem să ne mărturisim păcatele şi lipsurile şi să ne jelim uneori, ochiul poate fi atât de întunecat din pricina lacrimilor unei pocăinţe adevărate, încât aproape că nu suntem în stare să vedem strălucirea pietrelor scumpe pe care ne sunt săpate numele; cu toate acestea, numele noastre sunt totdeauna acolo, Dumnezeu le vede şi este de ajuns. El este slăvit prin strălucirea lor, – strălucire care nu vine de la noi, ci de la Dumnezeu însuşi, care ne-a îmbrăcat în ea. Noi nu eram decât întuneric, necurăţie şi sluţenie; Dumnezeu ne-a dat lumina, neprihănirea, frumuseţea – a Lui să fie lauda în vecii vecilor!

Brâul” este icoana bine cunoscută a slujbei; şi Hristos este Slujitorul hotărârilor şi dragostei lui Dumnezeu şi a nevoilor adânci şi felurite ale poporului Său. Hristos S-a încins El însuşi, pentru lucrul Sau, cu o lepădare de sine nestrămutată şi pe care nimic n-o putea doborî; şi când credinţa vede astfel pe Fiul lui Dumnezeu încins, crede că nici o greutate nu este prea mare pentru El. Vedem dar că toate însuşirile şi toată mărirea lui Hristos, în firea Lui dumnezeiasca, precum şi în cea omenească, intră cu totul în însuşirea Lui de slujitor. „Brâul să fie de aceeaşi lucrătură ca efodul şi prins pe el; să fie de aur, de fir albastru, purpuriu şi cărămiziu, şi de in subţire răsucit” (verset 8). Aceasta trebuie să răspundă tuturor cerinţelor sufletului şi celor mai aprinse dorinţe ale inimii. Hristos nu este numai jertfa înjunghiată pe altarul de aramă, ci şi Marele Preot jertfitor pus peste casa lui Dumnezeu. Apostolul poate zice astfel cu adevărat: „Să ne apropiem – Să ţinem; – să veghem unii asupra altora” (Evr. 10. 19-24).