Acest capitol ne arată preoţia în toată însemnătatea şi puterea ei, şi sunt pline de un adânc interes. Singur numele de preoţie trezeşte în inimă simţăminte de mare recunoştinţă faţa de harul, care nu numai că a găsit pentru noi un mijloc prin care să putem ajunge până în faţa lui Dumnezeu, dar şi mijloceşte ca să ne poată ţinea acolo, după felul şi cerinţele acestei înalte şi sfinte stări.
Preoţia lui Aaron era un dar al lui Dumnezeu făcut unui popor care, în el însuşi, era departe de El şi avea nevoie de cineva, care să stea pentru el neîncetat înaintea lui Dumnezeu. Capitolul 7 din epistola către Evrei ne învaţă că preoţia aceasta ţinea de lege, preotul fiind pus „prin legea unei porunci pământeşti” (verset 16); mai învăţăm că acei ce se îndeletniceau cu această slujba erau mai mulţi, „pentru că moartea îi împiedica să rămână pururea” (verset 23) şi pentru că ei erau oameni supuşi slăbiciunii (verset 28). Această preoţie nu putea să ducă pe nimeni la desăvârşire; De aceea să dăm slava lui Dumnezeu că a rânduit-o „fără jurământ” (verset 21). Jurământul lui Dumnezeu nu se putea uni decât cu ceea ce trebuia sa rămână veşnic, adică preoţia desăvârşită, nepieritoare, ce nu se putea trece de la unul la altul, a marelui şi slăvitului nostru Melhisedec, care dă, atât jertfei cât şi preoţiei Sale, toată însemnătatea şi toată strălucita vrednicie a fiinţei Sale fără seamăn. Gândul că avem o asemenea jertfă şi un astfel de Preot stârneşte în inimă simţăminte de adâncă recunoştinţă.