Înainte de a intra în amănuntele privitoare la altarul de aramă şi curtea cortului, despre care vorbeşte acest capitol, vreau să îndrept luarea aminte a cititorului asupra spiritului urmat de Duhul Sfânt în această parte din Exod. Am băgat de seamă, că, între versetul 1 al cap. 25 şi versetul 19 al cap. 27, găsim chivotul, capacul ispăşirii, masa, sfeşnicul, cortul, perdelele, şi, în sfârşit, altarul de arama şi curtea, unde avea să fie pus acest altar.
Citind versetul 15 al cap. 35 şi versetul 25 al cap. 37 şi versetul 26 al cap. 40, vedem că, în fiecare din aceste locuri, se vorbeşte de altarul de aur pentru tămâiere între sfeşnic şi altarul de arama; în timp ce Dumnezeu vorbea lui Moise, altarul de aramă este pomenit îndată după sfeşnic şi perdelele cortului. De ce Dumnezeu, când dădea îndrumări asupra felului cum să fie aşezate lucrurile în locul sfânt, trece peste altarul tămâierii, pentru ca să pomenească despre altarul de aramă, care era la intrarea cortului? Iată, după mine, gândul lui Dumnezeu, în această privinţă. El arată, mai întâi, în ce fel se va descoperi El omului; pe urmă, arată felul cum trebuie sa se apropie omul de El. El stă pe scaunul Său de domnie, „ca Domn al întregului pământ” (Ioan 3-11); razele slavei Sale erau ascunse după perdeaua dinlăuntru, care înfăţişează pe Isus (Evrei 10.20); dar, dincoace de această perdea (locul sfânt), se descoperea El însuşi păcătosului în cea mai strânsă legătura cu omenirea, prin masa pâinilor şi prin lumina şi puterea Duhului Sfânt, în sfeşnic. În urmă, vine firea lui Isus, ca om, coborât din cer pe pământ, înfăţişată în perdelele şi covoarele cortului; şi apoi altarul de arama, unde se întâlnesc un Dumnezeu Sfânt şi omul păcătos. Să ne întoarcem din nou în locul sfânt, unde Aaron şi fii săi aduceau jertfe mirositoare, pe altarul tămâierii. Nu poate fi vorba de altarul de aur, înainte de a fi un jertfitor, ca să ardă tămâie, căci Dumnezeu a arătat lui Moise icoana acestor lucruri, care sunt în ceruri după rânduiala în care trebuiesc înţelese de credinţă.
De altă parte, când Moise porunceşte adunării (cap. 35) când istoriseşte lucrările lui Beţaleel şi Oholiab (Cap. 37 şi 38) şi când pune cortul (cap. 40) urmăreşte rânduiala în care trebuia aşezată fiecare unealtă. Să trecem acum la altarul arderilor de tot. Era locul unde păcătosul se apropia de Dumnezeu, prin puterea şi în urma sângelui vărsat. El era aşezat, la intrare în curtea cortului şi pe acest altar se scurgea sângele jertfelor. Era făcut din lemn de salcâm şi din arama, din acelaşi lemn ca şi altarul tămâierii, dar dintr-un alt metal. Pricina este următoarea: Altarul de aramă este locul unde Dumnezeu se răfuieşte, cu păcatul după osânda cuvenită păcatului. Altarul tămâierii este locul de unde mireasma cea mai frumoasă, găsită în Isus, se urca până la scaunul de domnie al Tatălui. Lemnul de salcâm, care închipuie firea omenească a lui Isus, se găseşte şi la unul şi altul; însă, în altarul de aramă, Isus găseşte focul judecăţii dumnezeieşti, în celălalt El este mireasma plăcută care se înalţă necurmat înaintea lui Dumnezeu, La cel dintâi din aceste altare, focul mâniei dumnezeieşti a fost stins; la celălalt altar, trebuia aprins. Sufletul se bucură să găsească pe Hristos în amândouă; cel dintâi răspunde cerinţelor unui cuget vinovat, de care are nevoie un biet păcătos fără putere, biruit de păcat. Sufletul nu se poate bucura de o pace statornică, atât timp cât ochiul credinţei nu este îndreptat spre Isus, arătat în altarul de arama. Trebuie să vadă păcatul făcut cenuşă, prin focul acestui altar, ca să se poată bucura de o pace statornică în faţa lui Dumnezeu. Când ştiu, prin credinţa în mărturia lui Dumnezeu, că El însuşi a osândit păcatul meu în persoana lui Isus, când el însuşi a plătit ce datoram slavei Sale, şi a şters din ochii Săi, pentru totdeauna, vina păcatului meu, numai atunci mă pot bucura de o pace dumnezeiască veşnică.
Aurul închipuie firea dumnezeiască din „Omul” Isus, Arama închipuie dreptatea lui Dumnezeu care cere osândirea păcatului, ca în altarul de aramă, sau judecarea a tot ce este necurat (ligheanul de aramă, din cap. 30. 18.) Acest fapt ne arată de ce înăuntrul cortului totul era aur: chivotul, masa, sfeşnicul şi altarul tămâieri; toate închipuiau persoana curata şi sfânta a Domnului Isus. De alta parte, în afara cortului, totul era de aramă; altarul şi uneltele sale, ligheanul şi picioarele lui. Slava lui Dumnezeu, cerinţele dreptăţii şi sfinţeniei Lui trebuiau împăcate în ce priveşte păcatul, pentru ca apoi să te poţi bucura de tainele minunate ale persoanei lui Isus, arătate înăuntrul locaşului lui Dumnezeu.
Numai după ce am văzut că orice necurăţie a fost judecată, orice păcat spălat şi curăţat, mă pot apropia de Dumnezeu şi să-L preamăresc în locul prea sfânt, bucurându-mă de toată frumuseţea şi măreţia Omului Dumnezeu – Isus Hristos. Aceste lucruri se văd nu numai în cercetarea cortului, ci şi în alte părţi din Scriptură. Astfel în cap. 1 din Apocalipsa, Hristos este încins la piept cu un brâu de aur şi având picioarele ca arama aprinsă şi arsă într-un cuptor. „Brâul de aur” arată firea lui neprihănită; „picioarele ca arama aprinsă arată judecata şi osândirea răului; Dumnezeu nu poate îngădui răul, ci trebuie să-l nimicească sub picioarele Sale. Cu un astfel de Isus avem deaface. El judecă păcatul, dar scapă pe păcătos.
Credinţa vede păcatul nimicit, prefăcut în cenuşa la altarul de aramă; apoi se bucură de Isus, descoperit de lumina şi puterea Duhului Sfânt. Ea Îl găseşte la altarul de aur. În toată măreţia Lui; se hrăneşte cu El la masa de aur; ÎI recunoaşte, în chivot, ca Unul care răspunde tuturor cerinţelor dreptăţii, dar şi nevoilor omului; ea ÎI priveşte în perdele, şi citeşte peste tot Numele Său scump. De ce n-avem inimi, care să preţuiască şi să laude pe un Isus atât de slăvit!
Nimic nu poate fi mai însemnat în viată, decât o înţelegere a învăţăturii pe care ne-o înfăţişează altarul de aramă. Din pricină că nu cunosc această învăţătură, atâtea suflete îşi petrec viaţa în mâhnire. Ei nu şi-au văzut niciodată vinovăţia, spălată la altarul de aramă; n-au văzut niciodată, prin credinţă cum Dumnezeu însuşi a ispăşit pe cruce păcatele lor. Ele caută pacea pentru cugetul lor tulburat, în naşterea din nou, în roadele Duhului, în simţirile şi experienţele lor, lucruri frumoase şi bune în ele însele, dar care nu pot fi temelia unei păci adevărate. Ceea ce umple inima de pace adevărată este cunoaşterea a tot ce a făcut Dumnezeu la altarul de aramă. Cenuşa de pe altar ne aduce fericita veste, că totul a fost împlinit. Păcatele celui credincios au fost şterse de mâna Răscumpărătorului. „Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor. 5. 21).
Orice păcat trebuie judecat; păcatele celui credincios au fost judecate la cruce, astfel că el este pe deplin dezvinovăţit. Toate păcatele şi toată necurăţia au fost luate de Dumnezeu însuşi. De aceea sunt cu totul şterse, ele au pierit pentru totdeauna în sângele vărsat al Mielului lui Dumnezeu.
Din partea lui Dumnezeu nu mai e nimic, dar nimic împotriva copilului Său. Totul a fost dat la o parte prin moartea Domnului Isus.
Fraţi iubiţi în Domnul Isus, vegheaţi ca inima voastră să fie în pace deplină, prin ceea ce Domnul nostru a făcut prin sângele curs pe cruce (Col. 1. 20)