În acest capitol este zugrăvirea perdelelor şi învelitorilor cortului, în care privirea duhovniceasca descopere chipurile feluritelor trăsături ale Domnului. Hristos. „Cortul să-l faci din zece covoare de în subţire răsucit, şi din materii vopsite în albastru, purpuriu şi cărămiziu; pe el să faci heruvimi lucraţi cu măiestrie”. Astfel sunt deosebitele înfăţişări sub care se arată omul Isus Hristos (1 Tim. 2. 5). Inul subţire răsucit înfăţişează desăvârşita curăţenie a mersului şi fiinţei Lui; pe când materiile vopsite în albastru, purpuriu şi cărămiziu ni-l arata ca „Domnul cerurilor”, care trebuie să domneasca după voia dumnezeiască, dar numai după ce a suferit. Avem dar în El un om fără prihană şi fără pată, un om ceresc, un om împărat, un om plin de suferinţe. Deosebitele materiale, pomenite aici, nu trebuiau să slujească numai pentru covoarele cortului, ci erau întrebuinţate şi pentru perdeaua (verset 31) „de la intrarea cortului” (verset 36), pentru poarta curţii cortului (cap. 27. 16), pentru veşmintele preoţilor pentru slujba sfântului locaş şi pentru veşmintele lui Aaron (cap. 39.1). Într-un cuvânt, Hristos era pretutindeni, Hristos în totul şi nimic afară de El!

„Inul subţire răsucit”, icoana firii omeneşti, curată şi fără pată, a lui Hristos, deschide minţii noastre un bogat izvor de gândire (Notă: Cuvintele de „strălucitor şi curat” (Apoc. 19. 8) dau o putere şi o frumuseţe deosebită chipului în care Duhul Sfânt ni se înfăţişează în inul subţire. „Într-adevăr, nu poate fi icoană mai dreaptă” a firii pământeşti curate şi fără pată.).

Adevărul cu privire la firea omenească a lui Hristos, trebuie primit, întocmai cum învaţă Scriptura. El este Adevărul de temelie; şi dacă nu este primit, apărat şi mărturisit aşa cum îl descopere Dumnezeu în Cuvântul Lui, tot ce se întemeiază pe el, ar putea fi dărâmat. Dacă greşim asupra unui punct aşa de însemnat, nu vom putea fi lămuriţi cu adevărat, în nici o privinţă. Nu este nimic mai de plâns decât nelămurirea care stăpâneşte gândurile celor mai mulţi asupra unei învăţături atât de însemnate. Cu mai mult respect pentru Cuvântul Domnului, vom ajunge să-l cunoaştem mai bine, ferindu-ne astfel de părerile greşite, nechibzuite, care întristează pe Duhul sfânt al lui Dumnezeu, a cărui lucrare este să mărturisească despre Isus.

Când a vestit Mariei îngerul naşterea Mântuitorului, i-a zis: „Cum se face lucrul acesta, fiindcă eu nu ştiu de bărbat” (Luca 1. 34)? Slaba ei judecată nu putea înţelege şi cu atât mai puţin să pătrundă taina minunata „a lui Dumnezeu aretat în trup” (1 Tim. 3.16) Dar ascultaţi răspunsul îngerului: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui prea înalt te va umbri. De aceea Sfântul, care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul Lui Dumnezeu” (Luca 1. 35)

Maria îşi închipuia, fără îndoială, că această naştere trebuia sa aibă loc în chip firesc; dar îngerul îi spune lămurit, descoperindu-i taina puterii dumnezeieşti. El îi face cunoscut că puterea aceasta va întocmi un om „omul al doilea, venit din cer” (1 Cor. 15. 47), un om a cărui fire dumnezeiască nu putea fi în legătură cu nici una din întinăciunile firii omeneşti. Isus a fost trimes într-o fire asemănătoare cu a păcatului – fără păcat însă. El era părtaş cărnii şi sângelui – fără nici un amestec cu răul care stăpânea lumea, în mijlocul căreia venise.

Iată, cum am mai spus, un adevăr de mare preţ, căruia trebuie să ne supunem pe deplin, şi să-l păstrăm cu credinţă şi tărie. Întruparea Fiului, a doua persoană a treimii veşnice, este marea taină a evlaviei, care are ca temelie felul, cum prin puterea Duhului Sfânt, S-a întrupat în sânul Fecioarei, şi Care a fost dovedit neprihănit, trăind în trup (1 Tim. 3.16), fiind astfel Dumnezeu. Om proslăvit în ceruri, Capul, Pilda, şi locţiitorul Bisericii răscumpărate de Dumnezeu. Curăţia fără pată a firii Lui omeneşti răspundea cerinţelor lui Dumnezeu; firea omenească însăşi răspundea nevoilor omului. El era om, căci nimeni altul decât omul nu putea răspunde la tot ce a adus căderea omului; dar El era un om care putea mulţumi toate cerinţele slavei lui Dumnezeu. El era adevărat om, dar curat, fără pată; Dumnezeu putea găsi plăcere în El, iar omul putea să se sprijine pe El, fără teamă. Pentru creştin, toate acestea n-au nici un preţ, dacă le despărţim de moartea şi învierea lui Isus. N-avem nevoie numai de un Hristos întrupat – ci de un Hristos răstignit şi înviat. Trebuia ca El să se întrupeze pentru ca să poată fi răstignit; dar numai moartea şi învierea Lui fac ca întruparea Lui să fie folositoare pentru noi. A crede că Isus, prin întrupare, s-ar fi unit cu firea păcătoasă, este o greşeală de moarte; aşa ceva ar fi fost cu neputinţă.

El însuşi ne învaţă în privinţa aceasta, „Adevărat, adevărat vă spun, că dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce multă roadă” (Ioan 12. 24).

Nu putea fi nici o legătură între păcat şi Fiinţa lui sfântă, născută din Maria; nici o legătură între o carne muritoare şi supusă putrezirii şi între Acela în care Satana nu găsea nimic, asupra Căruia moartea n-avea nici o putere, astfel că El a putut să-şi dea viaţa (Ioan 14.30; 10.18). Moartea pe care El e suferit-o de bune voie este singura legătură între Hristos şi aleşii Săi. „În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui. Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui” (Rom. 6. 5-6.). În El aţi fost tăiaţi împrejur, cu o tăiere, făcuta nu de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti, fiind îngropaţi împreună cu El prin botez, şi înviaţi în El şi împreună cu El, prin credinţă în puterea lui Dumnezeu, Care L-a înviat din morţi” (Coloseni 2.11-12). Găsim deci în cap. 6 al epistolei către Romani şi al doilea din epistola către Coloseni, o arătare lămurită a marelui adevăr de care vorbim. Nu se putea decât prin moarte ca, Isus să fie una cu ai Lui (Efes. 1. 20; 2. 8). Trebuia ca bobul de grâu să cadă în pământ şi să moară, pentru ca să dea un spic bogat care să fie cules în grânar.

Covoarele de în subţire răsucit ne vorbesc de curăţia Lui Hristos.

Am văzut până acum, felul cum a fost zămislit şi născut (Luca 1.26-28), şi, dacă am urmări tot mersul vieţii Sale pe pământ, am vedea în tot timpul şi peste tot aceeaşi curăţie desăvârşită. El a petrecut 40 de zile în pustie, ispitit de diavol, dar firea Lui n-a răspuns cu nimic îndemnurilor de puţin preţ ale Ispititorului. Hristos putea atinge pe „leproşi” fără să fie pângărit. El putea atinge sicriul unui mort fără să ia mirosul mortului. El putea trece „fără păcat” prin mijlocul stricăciunii. El era om, fără îndoială, dar cu totul deosebit de ceilalţi.

El singur a putut spune: „Nu vei îngădui ca „Prea iubitul Tău să vadă putrezirea” (Ps. 16. 10) Aceasta era în legătură cu firea Lui, care fiind sfântă şi desăvârşit de curată, a putut purta păcatele noastre în trupul Său pe lemn (1 Petru 2. 24), nu până la lemn, cum voiau unii să înveţe-ci „pe lemn”. „Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El la făcut păcat pentru noi, pentru ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (1 Cor. 5. 28).

Albastrul este coloarea cerului şi înfăţişează firea sau caracterul ceresc al lui Isus, care cu toate că a fost om şi a intrat în toate împrejurările vieţii omeneşti „în afară de păcat,” era totuşi Domnul „venit din cer” (1 Cor. 15. 47). Cu toate că a fost om adevărat, El umbla totuşi în cunoştinţa necurmată a înaltei Lui vrednicii, ca un străin ceresc; n-a uitat nici o clipă de unde era, unde se găsea şi unde se ducea. Izvorul lucrurilor Sale era sus. Pământul nu-L putea face nici mai bogat, nici mai sărac. El a văzut că lumea aceasta era „un pământ sec, uscat şi fără apă” (Ps. 63. 1); de aceea sufletul său nu se putea adăpa decât de sus şi a se hrăni cu ce era ceresc.

„Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce s-a pogorât din cer, adică Fiul Omului, care este în cer” (Ioan 3. 13). Purpuriul este o icoană a împărăţiei sau stăpânirii şi ne face să ne gândim la Cel ce „s-a născut împărat al Iudeilor” şi S-a arătat Iudeilor ca împărat, dar a fost lepădat (Ioan 19.2) şi Care a făcut o frumoasă mărturisire în faţa lui Pilat, spunând că El este împărat, chiar atunci, când, omeneşte vorbind, n-avea nici urmă de împărat. „Tu ai spus că Eu sunt împărat” (Ioan 18.37). „Şi veţi vedea pe Fiul Omului şezând la dreapta puterii şi venind pe norii Cerului” (Marcu 14.62; Daniel 7.13). Apoi vina Lui, scrisă pe cruce în latineşte, evreieşte, greceşte, limbile religiei ştiinţei şi cârmuirii, arăta că El este „Isus din Nazaret, împăratul Iudeilor” (Ioan 19.20-21). Pământul, spre nefericirea lui, nu i-a recunoscut drepturile, în ceruri însă totul se schimbă; acolo drepturile Lui au fost recunoscute în totul. El a fost primit ca Biruitor în locaşurile luminii veşnice; a fost încununat cu slavă şi cinste, şi, în mijlocul strigatelor de bucurie ale oştilor cereşti, Şi-a luat locul pe scaunul de domnie al slavei, aşteptând până ce toţi vrăjmaşii Lui vor fi puşi sub picioarele Lui.

„Pentru ce se întărâtă neamurile şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte? împăraţii pământului se răscoală şi domnitorii se sfătuiesc împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său, zicând: „Să le rupem legăturile şi să scăpăm de lanţurile lor”. Cel ce şade în ceruri râde şi Domnul îşi baie joc de ei. Apoi, în mânia Lui, le vorbeşte, şi-i îngrozeşte cu urgia Sa, zicând: „Totuşi Eu am uns pe împăratul meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt. Eu voi vesti hotărârea Lui, zice Unsul. Domnul Mi-a zis: „Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut. Cere-Mi şi-Ţi voi da neamurile de moştenire şi marginile pământului în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar. Acum dar, împăraţi, purtaţi-vă cu înţelepciune! Luaţi învăţătură, judecătorii pământului! Slujiţi Domnului cu frică, bucuraţi-vă tremurând. Daţi cinste Fiului, ca să nu se mânie şi sa nu pieriţi pe calea voastră, căci mânia Lui este gata să se aprindă. Ferice de toţi câţi se încred în El” (Ps. 2).

„Cărămiziul” înfăţişează pe Hristos vărsându-Şi sângele. „Hristos a pătimit pentru noi în trup” (1 Petru 4.1). Fără moarte, totul ar fi fost în zadar. Albastrul şi purpuriul fără cărămiziu, n-ar fi fost desăvârşit. Numai prin moarte, Hristos a biruit pe cel ce avea puterea morţii. Aşezând în faţa noastră o icoana a lui Hristos, adevăratul cort, Duhul Sfânt nu putea lăsa la o parte această latură a firii Lui, care e temelia unirii Lui cu Trupul Său, Biserica, temelia drepturilor Lui la scaunul de domnie al lui David şi temelia stăpânirii Lui asupra firii întregi. Într-un cuvânt, în aceste covoare pline de înţeles, Duhul Sfânt ne înfăţişează pe Domnul Isus, nu numai ca Om curat fără pată, ca Om împărat, dar şi ca Om care sufere pentru noi, ca Omul care, prin moartea Sa, a dobândit un drept asupra a tot ce înţelepciunea dumnezeiască îi hotărâse mai dinainte.

Dar covoarele cortului mai scot la iveală armonia şi tăria firii Domnului Isus ale cărui trăsături sunt desăvârşite şi la locul lor.

Totul era într-o potrivire desăvârşită înaintea lui Dumnezeu, aşa cum a fost arătat în izvorul dat lui Moise pe munte (Exod 25.40; Evrei 8.5; Fapte. 7.44) şi în cortul ridicat pe pământ. „Cinci din aceste covoare să fie prinse împreuna, iar celelalte cinci covoare să fie de asemenea prinse împreună (verset 3). Aceasta arata cum totul se potrivea într-o frumuseţe desăvârşită în toate căile lui Isus, ca om desăvârşit, mergând pe pământ în orice împrejurare sau legătură L-am privi. În toate împrejurările, în toate clipele, în toate locurile, Isus era omul desăvârşit.

«Fiecare covor să aibă aceeaşi măsura”. Cele doua împreunări de covoare înfăţişează cele două laturi ale firii lui Hristos: ca lucrând faţa de Dumnezeu şi faţă de om. Aceste două laturi le găsim şi în lege şi anume: ce era altarul lui Dumnezeu şi ce era datorat Omului; aşa e dacă privim înăuntrul lui Hristos, vedem că „legea este înăuntrul inimii mele” şi dacă ne uităm la purtarea lui în afară, găsim aceste două laturi încheiate în chip minunat şi unite împreună prin harul şi puterea dumnezeiască din El.

„La marginea covorului cu care se sfârşeşte cea dintâi împreunare de covoare să faci nişte chiotori albastre; tot aşa să faci şi la marginea covorului cu care se sfârşeşte a doua împreunare de covoare… Apoi să faci cincizeci de copci de aur şi cu copcile acestea să prinzi covoarele unul de altul, aşa încât cortul să alcătuiască un întreg”. Avem aici, în chiotorile albastre şi în copcile de aur, acel har ceresc si acea putere sau tărie dumnezeiască ce făceau pe Hristos în stare să potrivească de minune cerinţele lui Dumnezeu cu nevoile omului, aşa că, răspunzând la amândouă, El totdeauna rămânea aceeaşi Persoana, una în fiinţa Sa. Când oamenii făţarnici şi cu vicleşug îl întrebau: „Se cade să dăm bir Cezarului sau nu”, răspunsul lui înţelept era: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Şi nu numai Cezar, ci orice om îşi găsea răspuns în Hristos la toate cerinţele firii lui.

El avea în El firea lui Dumnezeu şi a omului, aşa că cerinţele celor două firi erau împlinite în chip desăvârşit în El. Cititorul poate vedea singur acest adevăr în evanghelii.

Deasupra covoarelor, despre care am vorbit, mai erau altele de păr de capră (vers. 7-14), care ascundeau celor de afară frumuseţea celor dintâi. Ele înfăţişează despărţirea de răul înconjurător. Cei ce aveau dreptul să intre în locul sfânt, nu vedeau decât: albastrul, purpuriul, cărămiziul şi inul subţire răsucit, icoana virtuţilor felurite, ale acelui cort dumnezeiesc unde locuia Dumnezeu Însuşi, dincolo de perdeaua dinăuntru; adică înfăţişa pe Hristos, prin al cărui trup străluceau razele firii dumnezeieşti, în chip aşa de atrăgător că păcătosul le putea privi, fără să fie copleşit de frumuseţea lor orbitoare.

În timpul trecerii Sale pe pământ, cât de puţini L-au cunoscut într-adevăr! Ce puţini au putut pătrunde şi preţui taina adânca a fiinţei Lui! Ce puţini au văzut „albastrul, purpuriul, cărămiziul şi inul subţire răsucit!

Numai când credinţa aduce pe om înaintea Lui, lasă El lumina să străbată prin norul întunecos.

Pentru ochiul firesc, persoana lui Isus părea rece şi aspră. Aceasta ne înfăţişează „covoarele de păr de capră” Ele arată deplina despărţire a Lui, nu de păcătoşi, ci de răul înconjurător, de gândurile, şi rânduirile omeneşti. N-avea nici în clin nici în mâneca cu omul, cu toate că era om; firea omenească nu-l putea înţelege, nu se putea bucura de EL „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimes”. Şi, dacă vreunul din cei ce erau „atraşi mărturisea Numele Lui, El îi spunea: „Nu carnea şi sângele ţi-au descoperit lucrul acestea, ci Tatăl Meu, care este în ceruri” (Ioan 6. 44 şi Matei 16. 17).

El era ca o rădăcină care ieşea dintr-un pământ sterp, neavând nici frumuseţea, nici strălucire, ca să atragă privirile sau să mulţumească inimile oamenilor. Lumea nu putea urma pe acela care trecea repede prin mijlocul ei, îmbrăcat „în covoarele de păr de capră”. Isus n-a fost popular.

Mulţimea a putut să-L urmeze câtva timp, pentru că minunile lui Isus răspundeau nevoilor ei — veneau după pâine şi peşte aceeaşi mulţime, care ar fi fost gata să strige: „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L” (Ioan 19. 15), sau „Osana Fiul lui David” (Matei 21.9). Să nu uităm „covorul de păr de capră”!

Dar, dacă pieile de capră, înfăţişau despărţirea lui Isus de ale lumi, pieile de berbeci vopsite în roşu (verset 14) înfăţişau deplina predare a Domnului Isus în manile Tatălui, predare care a ţinut până la moarte.

El a fost singurul slujitor desăvârşit care a stătut vreodată în via lui Dumnezeu. Isus n-a avut decât o singură ţintă, pe care a urmărit-o fără să se abată nici o clipa, din iesle până la cruce; şi această ţinta era să slăvească pe Tatăl şi să ducă la bun sfârşit lucrul pe care-l primise de la El. „Nu ştiţi că trebuie să fiu în lucrurile Tatălui Meu”? aceasta era vorbirea Lui din copilărie încă, şi împlinirea acestor lucruri era ţinta vieţii Sale. Hrana Sa era împlinirea voii celui ce-L trimisese, şi săvârşirea lucrării Lui (Ioan 4. 34). Deplina predare în mâinile Tatălui, îl despărţea de obiceiurile oamenilor. Pieile de viţel de mare (verset 14) înfăţişează acea veghere sfântă, prin care Domnul Isus se apăra de orice era potrivnic ţintei care-i umplea sufletul. El şi-a luat locul pentru Dumnezeu şi l-a ţinut cu o tărie, pe care nici o înrâurire omenească sau drăceasca, din iad sau de pe pământ, n-ar fi putut-o întrece. Învelitoarea „de piei de viţel de mare” era pe deasupra, arătând astfel că latura cea mai văzută a „omului Hristos Isus” era hotărârea de neînfrânt de a fi un martor al lui Dumnezeu pe pământ. El a fost adevăratul Nabot, dându-şi mai bucuros viaţa, decât să se lepede de adevărul lui Dumnezeu, sau să părăsească lucrul pentru care fusese trimes în lume.

Capra, berbecul şi viţelul de mare înfăţişează unele trăsături fireşti şi unele însuşiri morale, de care trebuie să ţinem seama deopotrivă, în Fiinţa lui Isus. Ochiul omenesc nu poate deosebi decât trăsăturile fireşti. El nu poate vedea nimic din harul, frumuseţea şi măreţia, care erau ascunse sub forma din afară a lui Isus din Nazaret, smerit şi dispreţuit. Când, de pe buzele Lui curgeau bogăţiile înţelepciunii cereşti, oamenii întrebau: „Nu este acesta tâmplarul” (Marcu 6. 3)? „Cum are omul acesta atâta învăţătură, căci n-a învăţat niciodată” (Ioan 1. 15)? Când mărturisea că este Fiul lui Dumnezeu, arătându-şi dumnezeirea Sa veşnică, i se răspundea: „N-ai nici cinzeci de ani”, sau luau pietre ca să arunce după El (Ioan 8, 57-59). Mărturisirea fariseilor „dar aceasta nu ştim de unde vine” (Ioan 9. 29) este mărturisirea oamenilor îndeobşte.

„Scândurile pentru cort erau făcute din acelaşi lemn, ca şi chivotul. Ele erau sprijinite pe temelii de argint; cârligele şi capetele lor erau de asemeni din argint, argintul de răscumpărare (Vezi vers. 11-16 de la cap. 50, şi vers. 25-28 cap. 38).

Toată lemnăria cortului se întemeiază pe ceea ce ne vorbeşte de răscumpărare sau ispăşire ca şi verigile şi căpătâiele de argint. Temeliile erau îngropate în nisip, verigile şi căpătâiele erau deasupra. Oricare ar fi adâncimea la care ne vom coborî, sau înălţimea, la care ne vom ridica, ne va izbi totdeauna de acest adevăr veşnic slăvit: „Am găsit un preţ de răscumpărare pentru el” (Iov 33. 24).

Slăvit să fie Domnul „căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur aţi fost răscumpăraţi ci cu sângele scump al lui Hristos, mielul fără cusur şi fără prihană” (l Petru 1. 18,19). Cortul era împărţit în trei părţi deosebite: „sfânta sfintelor (locul prea sfânt), locul sfânt şi curtea”.

Perdelele, care închideau intrarea în fiecare din aceste locuri, erau făcute din acelaşi material ca şi covoarele ce alcătuiau cortul în culorile: albastru, purpuriu, cărămiziu şi în subţire răsucit (cap. 26. 31-36; 27. 16). Hristos este singura poartă prin care se poate pătrunde în locurile slavei ce se vor arăta fie pe pământ, fie în cer. „Orice familie din ceruri şi de pe pământ” (Efes. 3. 15) îşi va primi locul în slava veşnică, datorită ispăşirii, săvârşite de Isus. Dacă Isus ne umple inimile, nu ne va fi greu să ne adâncim mai mult în înţelegerea însemnătăţii cortului, şi a tot ce cuprinde el. Ne trebuie însă o inimă plină de dragoste pentru Isus şi un suflet împăcat cu Dumnezeu prin sângele ce a curs pe cruce. Duhul lui Dumnezeu să ne facă în stare să înţelegem aceste lucruri şi să le adâncim cu mai multă râvnă. El să ne deschidă ochii sufleteşti, pentru ca să privim minunile slavei Sale.