„Sa faci nişte drugi de lemn de salcâm, şi să-i poleieşti cu aur. Să vâri drugii în verigile de pe laturile chivotului, ca să slujească la aducerea chivotului” (vers. 13,14). Chivotul legământului trebuie să însoţească poporul în toate călătoriile; nu s-a oprit niciodată cât timp Evreii erau o oştire gata de luptă; a fost purtat dintr-un loc în altul în pustie; a mers înaintea poporului prin mijlocul Iordanului; e fost locul de adunare al lui Israel în toate luptele din Canaan; era chezăşia sigură a puterii ori unde mergea chivotul. Nici o putere a vrăjmaşului nu putea dăinui înaintea arătării şi puterii lui Dumnezeu. Chivotul trebuia să fie tovarăşul de călătorie al lui Israel în pustie; iar drugii şi inelele arătau că e călător.
Cu toate acestea, chivotul nu trebuia să călătorească totdeauna. Mâhnirea lui David (Ps. 82. 1) şi războaiele lui Israel trebuiau să se sfârşească. Rugăciunea aceasta: „Scoală-Te, Dumnezeule, şi judecă pământul! Căci toate neamurile sunt ale Tale” (Ps. 82. 8), trebuie să ajungă la Dumnezeu şi să fie ascultată Această rugăciune măreaţa s-a împlinit în parte în zilele slăvile ale lui Solomon, atunci când preoţii au adus chivotul legământului Domnului la locul lui, în locui prea sfânt al casei, în Sfânta Sfintelor, sub aripele heruvimilor. Căci heruvimii aveau aripele întinse peste locul chivotului, şi acopereau chivotul şi drugii lui pe deasupra. Se dăduse drugilor o aşa lungime, încât capetele lor se vedeau din locul sfânt dinaintea locului prea sfânt, dar nu se vedeau de afară. Ei au fost acolo până în „ziua de azi” (1 Împăraţi 8. 6, 8). Nisipul pustiului trebuia să facă loc pământului de aur al templului (1 Împăraţi 6. 30). Călătoria chivotului se sfârşise; nu mai erau „nici potrivnic, nici nenorociri” (1 Împăraţi 5. 4), şi astfel au pus drugii înăuntru.
Aceasta însă nu era singura deosebire între chivotul din cort şi chivotul din templu. Apostolul, vorbind de chivotul din pustie, l-a zugrăvit ca pe „chivotul legământului ferecat peste tot cu aur. În chivot era un vas de aur cu mană, toiagul lui Aaron, care înfrunzise, şi tablele legământului” (Evrei 9.4). Astfel erau chivotul şi lucrurile pe care le cuprindea în timpul călătoriilor prin pustie; el cuprindea vasul cu mana, ca amintire a statorniciei lui Dumnezeu în ajutorarea poporului, răscumpărat prin pustie; apoi toiagul lui Aaron, „ca un semn pentru cei răzvrătiţi, ca să pună astfel capăt cârtirilor lor” (Vezi Ex. 16.32,34 şi Numeri 17.10). Când a venit însă clipa, în care drugii au trebuit să fie aşezaţi înăuntru, când călătoriile şi războaiele lui Israel au luat sfârşit, când casa „de mare faima şi slavă” (1 Cron. 22.5) a fost isprăvită, când soarele slavei lui Israel ajunsese la culme prin măreţia domniei lui Solomon, atunci amintirile lipsurilor şi greşelilor din pustie au pierit; n-a rămas decât ceea ce alcătuia temelia veşnică a scaunului Dumnezeului lui Israel şi al întregului pământ. „În chivot nu erau decât cele două table de piatra, pe care le-a pus Moise în el la Horeb.” (1 Împăraţi 8.9).
Însă toată această slavă trebuia să fie în curând întunecată de norii groşi ai nestatorniciei omului şi ai nemulţumirii lui Dumnezeu. Piciorul pustiitor al celui netăiat împrejur trebuia să treacă iar prin dărâmăturile acelei locuinţe măreţe şi lipsa luminii şi a slavei ei trebuia să pricinuiască fluieratul batjocoritor al străinului (1 Împăraţi 9.7.) Nu este aici locul să urmărim acest punct în amănunt; mă voi mărgini numai să trimet pe cititor la cea din urmă pomeneala, pe care o face cuvântul lui Dumnezeu despre chivotul legământului, în acel timp când păcatul şi nebunia omului nu vor mai tulbura locul de odihnă al acestui chivot, când nu va mai fi închis nici într-un cort cu perdele, nici într-un templu făcut de mâini omeneşti; „împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Sau. Şi El va împăraţi în vecii vecilor. Şi cei două zeci şi patru de bătrâni, care stăteau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu feţele la pământ, şi s-au închinat lui Dumnezeu, şi au zis: „Îţi mulţumim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare, şi ai început să împărăţeşti. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi prooroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici si mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul! Şi Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis; şi s-a văzut chivotul legământului Său, în Templu! Său. Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ, şi o grindină mare” (Apoc. 11.15-19).