Exod 25:1-12 (C. H. Mackintosh)

Capitolul acesta este începutul unuia din cele mai bogate vine a minei nesecate de scrieri insuflate; fiecare lovitură de ciocan scoate la iveală bogăţii noi. Noi cunoaştem o singură unealtă cu care se poate lucra într-o astfel de mina: lucrarea deosebită a Duhului Sfânt. Firea înconjurătoare nu poate folosi aici; înţelepciunea este oarbă; închipuirea este fără folos; priceperea cea mai mare, în loc să fie în stare să tălmăcească pildele sfinte, seamănă mai mult cu un liliac înaintea strălucirii soarelui, lovindu-se orbeşte de lucrurile pe care nu le poate deosebi. Trebuie să lăsăm la o parte înţelepciunea şi închipuirea noastră şi, cu o inima măsurată, cu un ochi neprefăcut şi cu gânduri duhovniceşti, să adâncim de aproape toate aceste amănunte atât de însemnate. Numai Duhul Sfânt ne poate călăuzi în încăperea sfânta a casei lui Dumnezeu, tălmăcindu-ne adevăratul preţ al lucrurilor pe care ni le înfăţişează. A încerca să înlocuim aceste lucruri cu ajutorul înţelepciunii nesfinţite, este mai nepotrivit decât a încerca să dregem un ceasornic cu cleştele şi ciocanul unui potcovar. „Chipurile lucrurilor care sunt în ceruri” (Evrei 9. 23) nu pot fi tălmăcite de înţelepciunea firească, oricât ar fi de mare; ele trebuiesc privite la lumina cerească. Pământul n-are nici o lumină ca să poată dezveli frumuseţile lor; Cel care a făcut chipurile, este singur în stare să arate însemnătatea lor; Cel ce a dat pildele singur poate sa le tălmăcească.

Pentru ochiul omului, s-ar părea că nu este rânduială în felul cum ne înfăţişează Duhul Sfânt întreaga întocmire a chivotului; dar nu este aşa: rânduiala cea mai desăvârşită domneşte peste tot. Capitolele 25 până la 30 alcătuiesc o parte deosebita a Exodului. Această parte se împarte în două: cea dintâi se isprăveşte la capitolul 27 verset 19 şi a doua le sfârşitul capitolului 30. Cea dintâi începe cu zugrăvirea chivotului mărturiei de dincolo de perdea, şi se isprăveşte cu a altarului de piatră şi a locului unde era aşezat. Găsim deci, în rândul întâi, scaunul de judecată al lui Dumnezeu, pe care stă Stăpânul pământului; apoi suntem duşi la locul unde întâlnea Dumnezeu pe păcătos în urma unei ispăşiri săvârşite. Pe urmă, în partea a doua, se arată cum se apropie omul de Dumnezeu; care sunt darurile, vrednicia şi răspunderile acelora care, ca preoţi, puteau să se apropie de faţa dumnezeiască, pentru ca să-i aducă cinste şi să se bucure de legătura cu El.

Aşadar, rânduiala este desăvârşită şi măreaţă. Nu poate fi altfel, căci aceasta rânduiala este dumnezeiască. Chivotul şi altarul de piatră alcătuiesc aproape două margini. Cea dintâi era scaunul lui Dumnezeu aşezat prin „dreptate” şi „judecată” (Ps. 89.14); cea din urma era locul unde se putea apropia păcătosul, unde „bunătatea şi adevărul” mergeau înaintea lui Dumnezeu. Omul, prin el însuşi, n-avea slobozenia să se apropie de chivot ca să găsească pe Dumnezeu, fiindcă „drumul în Locul prea sfânt, nu era încă deschis” (Evrei 9. 8). Dar Dumnezeu putea să vină la altarul de piatră ca să întâlnească pe omul păcătos! „Dreptatea şi judecata” nu puteau să îngăduie pe păcătos în locul sfânt: însă „bunătatea şi adevărul” puteau să aducă pe Dumnezeu, nu în lumina şi slava aceia în care se arată de obicei în mijlocul apărătorilor scaunului Lui „Heruvimii slavei”, ci în lucrarea harului înfăţişată prin lucrurile şi orânduielile chivotului.

Toate acestea ne pot aminti calea pe care a mers Acela, care e înfăţişat în aceste pilde, şi care este miezul acestor umbre. El s-a pogorât de pe scaunul veşnic al lui Dumnezeu, din ceruri, până în adâncimile crucii de pe Golgota; a părăsit slava cerurilor pentru scara crucii, ca să poată aduce poporul Lui răscumpărat, iertat şi primit prin har, înaintea acestui scaun pe care l-a părăsit pentru el. Domnul Isus, prin fiinţa şi lucrarea Lui, umple tot locul gol care desparte scaunul lui Dumnezeu de umbra morţii, ca şi umbra morţii de scaunul lui Dumnezeu (Vezi Efes. 4.9-10). Prin El, Dumnezeu s-a pogorât, în harul desăvârşit, până la păcătos; prin El, păcătosul este adus, prin dreptate desăvârşită, până la Dumnezeu. Toată calea, de la cer până la pitarul de piatră, purta pecetea dragostei; şi toată calea, de la altarul de piatra până la cort, era stropită cu sângele ispăşirii (vezi Levitic 1.5; 3.2;4.6-7,16,18,30,34 etc.; 16.14,19; Evrei 9.16-12); iar închinătorul, trecând pe acest drum minunat, vede numele lui Isus tipărit pe tot ce se arată privirii lui! Fie ca acest Nume să fie cel mai scump inimilor noastre!

Să urmărim acum capitolele după înşiruirea lor. E vrednic de luat în seamă, că cel dintâi lucru pe care Dumnezeu îl aduce la cunoştinţa lui Moise, este planul îndurării Lui, potrivit căruia vrea să aşeze un altar sau o locuinţă sfântă în mijlocul poporului Lui, un altar alcăluit din materiale care au trăsătura lui Hristos şi duc chiar la El, ia fiinţa Lui, la lucrarea Lui si la roadele de preţ ale lucrării Lui, aşa cum se arată în lumina, – puterea şi bunătatea Sfântului Duh. Pe de altă parte, aceste materiale erau rodul bine-mirositor al harului lui Dumnezeu, darurile de buna voie ale inimilor predate. Dumnezeu, „pe care cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să-L cuprindă” (1 Împăraţi 3.27), bine voia, prin harul Lui, să locuiască într-un cort, făcut pentru El de aceia a căror dorinţă arzătoare era să-L vadă de faţă în mijlocul lor. Acest cort putea fi privit în două feluri: întâi, ca o umbră slabă a lucrurilor din cer; pe urmă ca înfăţişând o asemănare a trupului Domnului Hristos. Deosebitele materiale din care este făcut, ni se vor înfăţişa pe măsură ce ne vom adânci în cercetarea noastră. Vom cerceta acum chivotul, masa şi sfeşnicul. Chivotul mărturiei ţine cel dintâi loc în îndrumările date lui Moise: şi locul lui în care era foarte deosebit, închis înăuntru de perdea, în sfânta sfintelor, el e temelia scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Însuşi numele arata sufletului însemnătatea lui: un chivot e hărăzit să păstreze neatins ceea ce se închide în el. Într-un chivot a fost dus în siguranţă Noe cu familia lui şi tot felul de dobitoace peste valurile judecăţii, care acopereau pământul. Un chivot a fost, după cum am văzut în capitolul 2 al acestei cărţi, vasul de credinţă ca să păzească pe „copilul frumos” de apele morţii. Când este deci vorba de chivotul legământului (Numeri 10. 33; Deut. 31. 9; Ier. 3. 16; Evrei 9. 4), trebuie să ne gândim că Dumnezeu hotărâse ca acest chivot să păstreze neatins legământul Lui, în mijlocul unui popor supus greşelii. În acest chivot au fost aşezate cele două table din urmă, cele dintâi fiind sparte de piciorul muntelui (Ex. 33.19), spre a arăta că legământul cu omul a fost rupt, fiindcă lucrarea lui nu putea niciodată, în nici un chip, să fie temelia scaunului de cârmuire a lui Dumnezeu. „Dreptatea şi judecata sunt temelia scaunului Lui”, fie din punct de vedere pământesc, sau ceresc. Omul putea să greşească în îndeplinirea făgăduinţei pe care o făcuse de bună voie, din imboldul lui personal; însă trebuie ca Legea lui Dumnezeu să fie păstrată în întregimea şi dumnezeiasca ei desăvârşire. Dar Dumnezeu îşi aşeza scaunul în mijlocul poporului Lui, nu putea face acest lucru decât într-un chip vrednic de El. Dreptarul şi măsura judecaţii ca şi a cârmuirii Lui trebuie să fie desăvârşite.