Privind această întâmplare numai ca o închipuire, ea cuprinde totuşi multe lucruri care privesc inima. Jos era tabăra, iar sus piatra de safir; altarul, la poalele muntelui, ne vorbeşte de calea prin care păcătosul poate să scape de răutatea firii lui, şi să se ridice până la Dumnezeu, spre a-L sărbători şi slăvi în pace desăvârşită. Sângele, care curgea în jurul altarului, era singurul drept de a dăinui înaintea acestei slave, care „era ca un foc mistuitor înaintea copiilor lui Israel” (verset 17).
„Moise a intrat în mijlocul norului, şi s-a suit pe munte. Moise a rămas pe munte patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi.” Aceasta era într-adevăr pentru Moise o stare înaltă şi de sfinţenie. Fusese chemat departe de pământ şi de lucrurile pământeşti. Despărţit de înrâuririle firii înconjurătoare, el este închis împreună cu Dumnezeu, ca să audă din gura Lui adâncile minuni ale fiinţei lui Hristos şi ale lucrării Lui, aşa cum le înfăţişează chivotul în întocmirea şi uneltele lui, atât de plină de însemnările „chipurilor lucrurilor care sunt în ceruri” (Evrei 9. 23). Dumnezeu ştia bine care va fi sfârşitul legământului faptelor omului; şi el arată lui Moise, prin pilde şi umilire, gândurile Lui personale de dragoste şi poveţele Lui pline de har, arătate şi întărite prin Hristos.
În veci fie binecuvântat harul care nu ne-a lăsat sub legămânlul faptelor. Binecuvântat fie Acela care pentru noi a amuţit tunetele legii şi a stins flăcările de pe Sinai prin „sângele legământului celui veşnic” (Evrei 13. 20), dându-ne o pace pe care n-o poate clătina nici o putere de pe pământ sau din iad. „Celui care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele său, şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin.”