Începutul acestui capitol arată în chip vădit întreaga alcătuire a legii vechi, „Dumnezeu a zis lui Moise: „Suie-te la Domnul, tu şi Aaron, Nadab şi Abihu, şi şaptezeci de bătrâni ai lui Israel, şi să vă închinaţi de departe, aruncându-vă cu faţa la pământ. Numai Moise să se apropie de Domnul; ceilalţi să nu se apropie şi poporul să nu se suie cu el” (Vers. 1-2). Nicăieri, în poruncite legii, nu vom găsi aceste cuvinte de preţ: „Veniţi, apropiaţi-vă!” Nu, astfel de cuvinte nu puteau să se audă de pe înălţimea muntelui Sinai nici din umbra legii. Ele nu puteau fi rostite decât dincolo de mormântul gol al lui Isus, unde sângele de pe cruce deschisese o nădejde fără nori pentru privirea credinţei. Cuvintele „de departe” arată în chip lămurit legea, după cum „apropiaţi-vă” arată Evanghelia. Prin lege, fapta care putea să dea unui păcătos dreptul să se apropie nu se făcea niciodată. Omul nu ascultase, cum făgăduise, şi „sângele ţapului şi al taurului” (Levit. 16.18) nu puteau să ispăşească păcatul lui, nici să dea pace cugetului lui; din această pricină, trebuia să stea „departe”. Făgăduinţele pe care le făcuse omul erau călcate şi păcatul lui nu era spălat; cum ar fi putut dar omul să se apropie? Sângele a zece mii de ţapi n-ar fi putut şterge nici una din petele care-i mânjeau cugetul, nici nu putea să-i dea simţământul liniştit al apropierii de un Dumnezeu drept şi plin de har.