Cercetarea acestei părţi a cărţii Exodului poate să umple inima de uimire în faţa nemăsuratei înţelepciuni şi nemărginitei bunătăţi a lui Dumnezeu. Putem să vedem ce înseamnă o împărăţie, cârmuită de legile puse de Dumnezeu şi, în acelaşi timp, învăţăm să vedem minunata îndurare a celui ce, deşi este Dumnezeu atotputernic al cerului şi al pământului, poate totuşi sa se pogoare ca să judece pe oameni între ei cu privire la moartea unui bou (Cap. 22.10), împrumutul unei haine (verset 26), sau pierderea dintelui unui rob (21.27). Cine este asemenea Dumnezeului nostru celui veşnic, care se apleacă să se uite în ceruri şi pe pământ? El cârmuieşte lumea şi îngrijeşte de îmbrăcămintea uneia din făpturile Lui. El cârmuieşte zborul vulturului şi ia cunoştinţă de viermele care se târăşte. El se apleacă să orânduiască mişcările stelelor, fără număr, care se mişcă în spaţiu şi să ţină socoteală de căderea unei păsărele!
Felul hotărârilor arătate în capitolul 21, cuprinde pentru noi o îndoită învăţătură. Aceste porunci şi hotărâri aduc o îndoită dovadă, o îndoită veste şi ne înfăţişează un tablou cu două feţe. Ele ne vorbesc despre Dumnezeu şi despre om.
Mai întâi, în ce priveşte pe Dumnezeu, Îl vedem hotărând legi de o dreptate aspră, nepărtinitoare şi desăvârşită – „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mâna, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie” (vers. 24-25). Astfel era chipul legilor, poruncilor şi judecaţilor prin care îşi cârmuia Dumnezeu împărăţia pământească a lui Israel. El îngrijea de toţi; făcea dreptate fiecăruia în toate privinţele; nu părtinea pe nimeni, nu făcea deosebire între bogat şi sărac. Balanţa în care se cântăreau drepturile fiecăruia era de o dreptate dumnezeiască, încât nimeni nu se putea plânge de vreo hotărâre. Haina neprihănită a dreptăţii nu putea fi mânjită de petele ispitei, ale stricăciunii părtinirii. Ochiul şi mâna Unui făuritor de legi dumnezeieşti aveau grijă de toate. Arma dreptăţii nu lovea decât pe cel vinovat, pe când orice suflet ascultător se bucură de toate drepturile Lui.
Pe urmă, în ce priveşte pe om, este cu neputinţă sa străbatem aceste legi, să nu vedem grozava stricăciune a firii lui. Faptul că Dumnezeu a trebuit să dea legi împotriva unor omoruri, dovedeşte că omul era în stare să le facă; dacă aceste lucruri n-ar fi fost cu putinţă şi pornirea spre aceste omoruri n-ar fi fost la om, legile n-ar mai fi fost de folos. Însă, un mare număr de oameni, care, la auzul acestor grozăvii oprite în aceste capitole, ar putea spune ca Hazael: „Dar ce este robul tău, câinele acesta, ca să facă lucruri aşa de mari” (2 Împăraţi 8.13)? Cei ce vorbesc astfel nu s-au pogorât încă în adâncimile inimilor lor; fiindcă unele din omorurile oprite aici par a aşeza pe om, după obiceiurile şi apucăturile lui, mai jos decât un câine; aceste porunci dovedesc, întru-un chip netăgăduit, că omul cel mai bine crescut poartă în el sămânţa celor mai mari grozăvii. Pentru cine au fost date aceste legi? Pentru om. Erau trebuincioase? Fără îndoială. Ar fi fost cu totul de prisos dacă omul nu era în stare să săvârşească aceste păcate. Însă omul este în stare să facă aceste lucruri; şi astfel vedem că a căzut cel mai jos cu putinţă, că firea lui este cu desăvârşire stricată, că, din creştet până în picioare, nu este nimic bun în el (Isa. 1; Rom. 3.9-18).
Cum ar putea o asemenea fiinţă să stea fără frică, înaintea luminii scaunului de domnie al lui Dumnezeu? Cum ar putea sta în Sfânta Sfintelor pe marea de sticlă? Cum ar putea intra prin porţile de mărgăritar şi să meargă pe uliţa de aur a sfântului Ierusalim (Apoc. 4.6; 21.21) Răspunsul la aceste întrebări ne descopere minunile dragostei, care ne-a scăpat, şi puterea veşnică a sângelui Mielului. Oricât de mare ar fi căderea omului în păcat, dragostea lui Dumnezeu e şi mai mare; oricât de întunecată ar fi crima lui, sângele lui Isus poate s-o şteargă cu desăvârşire; oricât de adânca ar fi prăpastia care desparte pe om de Dumnezeu, crucea a făcut o cale. Dumnezeu s-a pogorât până la păcătos, ca să-l ridice la o slava nemărginită, la o unire veşnică cu Fiul Lui. Aşadar, putem scrie: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu (1 Ioan 3.1)”! Numai dragostea lui Dumnezeu putea să cerceteze nevrednicia omului şi numai sângele lui Isus putea să întreacă vinovăţia lui. Însă acum însăşi adâncimea dărăpănării omului măreşte dragostea care l-a cercetat, iar nemărginirea nelegiuirii laudă puterea sângelui, care o poate şterge. Păcătosul cel mai de jos, crezând în Isus se poate bucura că Dumnezeu îl vede şi Îl arată „curat de tot” (Ioan 13.10).
Aceasta este îndoita învăţătură care se poate trage din aceste legi şi orânduieli, privite în întregimea lor: şi cu cât le vom cerceta în amănunt, cu atât le vom preţui desăvârşirea şi frumuseţea. Luaţi, de pildă, pe cea dintâi din aceste porunci, privitoare la robul evreu: „Dacă vei cumpăra un rob evreu, să slujească sase ani ca rob; dar, în al şaptelea, să iasă slobod, fără să plătească nimic ca despăgubire. Dacă a intrat singur, să iasă singur; dacă era însurat, să iasă şi nevastă-sa împreună cu el. Dacă stăpânul lui i-a dat o nevasta, şi a avut fii şi fiice cu ea, nevasta şi copiii să fie ai stăpânului lui, iar el să iasă singur. Dacă robul va zice: „Eu iubesc pe stăpânul meu, pe nevastă-mea şi copiii mei, şi nu vreau să ies slobod, atunci stăpânul lui să-i ducă înaintea lui Dumnezeu, să-i apropie de uşă sau de stâlpul uşii, si stăpânul lui să-i găurească urechea cu o sula, şi robii să rămână pentru totdeauna în slujba lui” (Cap. 21.2-6). Robul era cu totul slobod, în ceea ce-l privea pe el personal. El făcuse tot ce i se ceruse şi acum putea să se ducă unde-i plăcea, având depline slobozenie; însă, din dragoste pentru stăpânii lui, pentru soţia şi copiii lui, putea să se supună de bună voie unei robii veşnice; nu numai atât, dar putea să poarte chiar în trupul lui semnele acestei robii.
Cititorul înţelept va recunoaşte uşor cum toate acestea ne vorbesc despre Domnul Isus. În El, vedem pe Acela care era la Tatăl, înainte ca să fie lumea, – prilejul veşnicilor fericiri, – putând pentru întreaga veşnicie să stăpânească acest loc, care era al Lui personal, şi pe care nimic nu-L silea să-l părăsească, decât dragostea fără margini. Astfel era dragostea Lui pentru Tatăl, ale Cărui planuri şi slavă le avea pe inimă; astfel era dragostea Lui pentru Biserică şi pentru fiecare din mădularele ei, pe care voia să-i mântuiască, încât s-a pogorât de bună voie pe pământ, s-a nimicit pe El însuşi, luând chipul unui rob şi purtând semnele unei robii veşnice, smerindu-se şi fiind supus până la moarte şi încă moarte de cruce. Psalmul 40.6 ne înfăţişează pe Domnul Isus în aceasta stare de ascultare: „Mi-ai străpuns urechile” cuvinte tâlcuite în Evrei 10.5, prin: „Mi-ai pregătit un trup”. Psalmul 40 este arătarea hotărârii lui Isus de a face voia lui Dumnezeu: „Atunci am zis: „Iată-mă că vin! în sulul cărţii este scris despre mine – vreau să fac voia Ta, Dumnezeule” (verse. 7-8). El a venit să facă voia lui Dumnezeu, oricare ar fi ea. N-a făcut niciodată voia Lui, nici chiar primind şi mântuind pe păcătoşi, deşi toată inima Lui iubitoare şi dragostea Lui erau în această lucrare slăvită. Cu toate acestea. El nu primeşte şi nici nu mântuieşte, decât ca un rob al poruncilor Tatălui. „Tot ce-Mi dă Tatăl, ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară: căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimes. Şi voia Celui ce M-a trimes, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-i înviez în ziua de apoi” (Ioan 6.37.39; Matei 20.23).
Starea de rob pe care o ia Domnul Isus, ni se înfăţişează aici într-un chip foarte interesant. Prin harul desăvârşit, El se socoteşte dator să primească pe toţi aceia care sunt rânduiţi de Dumnezeu; şi nu numai să-i primească, ci să-i păzească de toate greutăţile şi încercările pe timpul călătoriei lor pe pământ, chiar în clipa morţii, dacă ea trebuie să vină pentru ei, şi să-i învie pe toţi în ziua de apoi. În ce siguranţa desăvârşita este aşezat mădularul cel mai slab al Bisericii lui Dumnezeu! El este veşnic povăţuit de Dumnezeu şi Isus este chezaşul îndeplinirii acestor planuri. Isus iubeşte pe Tatăl şi mărimea acestei dragoste este măsura siguranţei fiecărui mădular al familiei răscumpărate. Izbăvirea păcătosului, care crede în Fiul lui Dumnezeu, nu este decât arătarea dragostei Domnului Hristos faţă de Tatăl. Dacă numai unul din cei ce cred în Fiul ar pieri, din vreo pricină oarecare, acest fapt ar dovedi ca Domnul Isus nu este în stare să împlinească voia lui Dumnezeu, ceea ce ar fi un vădit blestem împotriva Numelui Lui celui sfânt, căruia i se cuvine toată cinstea şi slava în veci!
În robul evreu, găsim o pildă a lui Hristos în dragostea Lui desăvârşita pentru Tatăl. Ba mai mult. „Unii iubesc soţia şi copiii”. Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură, sau altceva de felul acesta, ci sfânta şi fără prihană” (Efes. 5.25-27). În Scriptură, se găsesc locuri care înfăţişează pe Domnul Isus ca oglindirea robului evreu în dragostea Lui pentru Biserică, şi pentru toţi credincioşii în parte. Cititorul va găsi o învăţătură însemnată asupra acestui punct în capitolul 13 al Evangheliei după Matei; în capitolele 10 şi 15 ale Evangheliei după Ioan şi în capitolul 2 al epistolei către Evrei.
Înţelegerea acestei dragoste a lui Isus dă naştere în inimile noastre unei dragoste aprinse pentru Acela, care a putut arăta o dragoste atât de curată, atât de desăvârşită. Cum n-ar fi iubit femeia şi copiii robului evreu pe acela care, ca să rămână cu ei, s-a lepădat de bună voie de slobozenia lui? „Dragostea lui Hristos întrece orice cunoştinţă” (Efes. 3.19). Dragostea lui Hristos l-a făcut să se gândească la noi înainte de facerea lumii şi să ne cerceteze când s-a împlinit vremea, să se ducă de buna voie la stâlpul porţii, să sufere pentru noi pe cruce ca să ne ridice până la El, ca să facă din noi împreună locuitori în împărăţia şi slava Lui veşnică.
Aş ajunge prea departe, dacă aş vrea sa cercetez cu deamănuntul celelalte porunci şi hotărâri întâlnite în aceste capitole (Nota: Cercetarea cu deamănuntul a sărbătorilor despre care se vorbeşte în capitolul 23.13-14, şi de darurile arătate în capitolul 29, va fi mai la locul ei, când vom ajunge la cercetarea Leviticului.) Isprăvind, voi spune că este cu neputinţă ca, citind cineva aceste părţi din Biblie, să nu i se umple inima de slavă înaintea acestei adânci înţelepciuni, a desăvârşitei dreptăţi şi a acestor îndatoriri, care se arată pretutindeni: ele lasă în suflet încredinţarea că Acela, care a vorbit în aceste capitole, este Dumnezeul „singur adevărat”, „singur înţelept” şi plin de îndurare nemărginită.
De-ar putea toate cugetările noastre asupra cuvântului Său veşnic, să aducă sufletele noastre la slăvirea Aceluia ale cărui căi desăvârşite şi însărcinări slăvite strălucesc în acest cuvânt, spre bucuria şi întărirea poporului Său răscumpărat.