E de cea mai mare însemnătate să înţelegem felul şi scopul legii morale, aşa cum este înfăţişată în acest capitol. Omul este pornit să amestece legea cu harul, aşa că nici legea, nici harul nu pot fi bine înţelese. Legea este dezbrăcată de asprimea neînduplecată, iar harul de toata dulceaţa lui. Nici cerinţele sfinte ale lui Dumnezeu nu sunt împlinite, nici nevoile păcătosului de cei ce vor să amestece legea cu harul. În adevăr, legea şi harul nu pot să se unească, fiindcă sunt două lucruri cu totul deosebite. Legea arată ce trebuia se fie omul, harul arată ce este Dumnezeu. Cum ar putea să alcătuiască împreună un singur sistem? Cum ar putea păcătosul să fie mântuit cu ceva alcătuit parte din lege, parte din har? E cu neputinţă: trebuie să fie mântuit ori prin una, ori prin alta! Legea a fost numită uneori „arătarea gândului lui Dumnezeu”. Dar nu e aşa. Dacă am spune că legea este arătarea gândului lui Dumnezeu cu privire la ce trebuie se fie omul, am fi mai aproape de adevăr. Dacă trebuie să privesc cele zece porunci ca arătare a gândului lui Dumnezeu, întreb dacă nu mai este nimic altceva în gândul lui Dumnezeu, decât: „sa faci” şi „să nu faci”? Nu este în El nici har, nici îndurare, nici bunătate? Nu va arăta Dumnezeu ce este El? Nu va descoperi El adâncimile ascunse ale dragostei de care e plină inima Lui? Nu sunt în Fiinţa lui Dumnezeu, decât cerinţe grele şi opriri aspre? Dacă ar fi aşa, ar trebui să spunem că „Dumnezeu e lege”, în loc de „Dumnezeu este iubire”. Dar în inima lui Dumnezeu e ceva mai mult decât ar putea spune cele „zece porunci”, rostite pe „muntele în flăcări”. Dacă vreau să ştiu ce este Dumnezeu, n-am decât să privesc la Hristos, „căci în El locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2.8). „Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos”. Era, prin urmare, o măsura de adevăr în lege; ea cuprindea adevărul privitor la ce trebuie să fie omul. Ca tot ce izvorăşte de la Dumnezeu, legea era desăvârşită în felul ei, desăvârşită pentru scopul în vederea căruia fusese dată; dar acest scop nu era nicidecum, ca să descopere firea şi fiinţa lui Dumnezeu înaintea păcătoşilor vinovaţi. În lege nu era nici har, nici îndurare. „Cine a călcat legea lui Moise, este omorât fără milă” (Evrei 10.28). „Omul care le va împlini, va trăi prin ele” (Levit. 12.5). „Blestemat să fie cine nu va împlini cuvintele legii acesteia, şi nu le va face” (Deut. 27.26; vezi şi Gal. 3.10). Acesta nu mai era har; muntele Sinai nu este locul unde trebuie căutat harul. Acolo, Dumnezeu se descopere înconjurat de o măreţie înspăimântătoare, în mijlocul întunericului furtunii, tunetelor şi trăsnetelor. Aceste împrejurări nu sunt potrivite pentru economia harului şi a îndurării, ci se potrivesc minunat cu economia adevărului şi dreptăţii: aceasta este legea şi nimic mai mult!

În lege Dumnezeu face cunoscut ce ar trebui să fie omul, şi, dacă nu este, îl blesteamă. Dar, când omul se judecă la lumina legii vede că el este tocmai ceea ce osândeşte legea. Cum ar putea să capete el viaţa prin lege? Legea pune viaţa şi neprihănirea ca ţinta de atins de cei ce o vor păzi; dar ne dovedeşte, din cea dintâi clipă, că suntem într-o stare de moarte şi răutate şi vedem că avem nevoie chiar la început de lucruri pe care legea cere să le ajungem la sfârşit. Ce este de făcut? Cum să le căpătăm? Ca să fac ce cere legea, trebuie să am viaţa; şi, ca să fiu ce cere legea, trebuie să am neprihănirea şi dacă n-am nici una nici alta, sunt „blestemat” şi fapt este că n-am nici una, nici alta. Ce să fac? Iată întrebarea! Cei ce vor să fie învăţătorii legii (Tim. 7) să răspundă; să răspundă aşa fel ca să împace un cuget drept, plecat sub simţământul că legea este duhovnicească şi neînduplecată pe deoparte, iar pe de alta că el este vândut rob firi pământeşti fără nădejde de scăpare.

Adevărul este cum vi-l înfăţişează apostolul, adică „Legea a venit pentru ca să se înmulţească greşeală” (Rom. 5. 20): iată adevăratul rost al legii. Ea a venit să arate că păcatul este afară din cale de păcătos. (Rom. 7. 13). Într-o privinţă, legea este ca o oglindă desăvârşită, trimisă din cer pe pământ, ca să descopere omului stricăciunea morală în care se află. Dacă stau înaintea unei oglinzi, cu hainele în neorânduială, oglinda îmi arată neorânduiala, fără să mi-o îndrepte. Dacă măsor un trunchi strâmb cu un fir cu plumb, firul cu plumb îmi arată strâmbătura copacului, dar n-o îndreaptă. Dacă ies pe o noapte întunecoasă cu o lumină, aceasta îmi arată toate piedecile şi greutăţile care se găsesc în drumul meu, însă nu le ridică. Afară de asta, nici oglinda, nici firul cu plumb, nici lampa nu născocesc relele pe care fiecare le arată: nu le născocesc, nici nu le ridică, ci doar ni le arată. Acelaşi lucru e şi cu legea: ea nu născoceşte răul în inima omului, şi nici nu-l îndepărtează, ci doar îl arată fără greş şi întocmai cum e.

„Deci ce vom zice? Legea este ceva păcătos? Nici de cum! Dimpotrivă, păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pilda, n-aş fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: „Să nu pofteşti” (Rom. 7. 7). Apostolul nu spune că omul n-ar fi poftit. Nu, el spune că n-ar fi avut „cunoştinţa” că pofta e păcat. Pofta era în el, însă nu o cunoştea, până când „lampa Celui Atotputernic” (Iov 29. 3), luminând odăile întunecoase ale inimii lui, i-a arătat răul care se găsea acolo. Astfel un om, într-o casă întunecoasă, poate fi înconjurat de praf şi neorânduială, fără să le bage de seamă, din pricina întunericului în care e afundat; dacă pătrunde o raza de soare, va vedea totul. E praful făcut de razele soarelui? Se înţelege că nu; praful este acolo, şi soarele doar îl descopere şi-l arată: iată ce face legea. Ea judecă starea şi firea omului; îi dovedeşte că este păcătos şi îl închide sub blestem; vine ca să-l judece în ce este, şi îl blestemă, dacă nu este ce îi spune ca ar trebui să fie.

Este cu neputinţa deci să poată căpăta cineva viaţa şi neprihănirea printr-un lucru cure nu poate decât să-l blesteme. Legea nu poate decât sa blesteme pe păcătos afară numai dacă starea păcătosului şi felul de a fi al legii nu vor fi în întregime schimbate. Ea este fără milă pentru slăbiciuni şi nu vrea sa ştie de o ascultare nedesăvârşită, ori cât de bune ar fi gândurile păcătosului. Dacă ar fi îngăduitoare, ar înceta să fie ce este: „sfântă, dreaptă şi bună” (Rom. 7.12). Tocmai fiindcă legea e ce e, păcătosul nu poate căpăta viaţa prin ea. Dacă ar putea căpăta viaţa prin lege, ea nu ar fi desăvârşită, sau altfel el n-ar fi păcătos. Este cu neputinţă ca un păcătos să dobândească viaţa printr-o lege desăvârşită; întrucât ea, fiind desăvârşită nu poate decât să-l osândească. Desăvârşirea ei dă pe faţă stricăciunea şi osândirea deplină a omului. „Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului” (Rom. 3. 20). Apostolul nu spune: „prin Lege este păcatul,” ci spune: „prin Lege este cunoştinţa păcatului.” „Căci înainte de Lege păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ţinut în seamă câtă vreme nu este o lege” (Rom. 5 13). Păcatul era şi nu lipsea decât legea ca să-l dea pe faţă şi să spună că e „calcare” de lege. Dacă spun copilului meu: „să nu te atingi de acest cuţit”, însăşi oprirea mea arată pornirea inimii lui de a se atinge de cuţit. Oprirea mea nu născoceşte pornirea, ci doar o arată.

Apostolul Ioan spune că „păcatul este fărădelege” (stare sau mers fără lege). (1Ioan 3. 4). Nu spune „călcarea legii”, cum traduc unii, căci călcarea legii nu arată adevăratul gând al Duhului. Ca să fie „călcare” trebuie să fi fost dată o regulă sau o linie de purtare hotărâtă; pentru că „a călca”, înseamnă a trece o linie oprită. Dacă iau ce opreşte legea: „să nu ucizi”, „să nu preacurveşti”, „să nu furi”, văd în aceste porunci o lege pusă înaintea mea, dar descopăr că am în mine porniri împotriva cărora s-au dat aceste porunci; mai mult. Însuşi faptul ca sunt oprit să ucid, arată ca uciderea este în firea mea (Vezi Rom. 3. 15). Ar fi zadarnic să fiu oprit să fac un lucru, dacă nu aş avea pornirea să-l fac; însă arătarea voii lui Dumnezeu, cu privire la ce ar trebui să fiu, arată pornirea voinţei mele de a fi tocmai cea ce nu trebuie să fiu. Lucrul acesta e lămurit, şi se potriveşte în totul cu învăţătura apostolului.

Totuşi, mulţi oameni, deşi spun că nu putem avea viaţa prin lege, pretind, în acelaşi timp, că legea este regula vieţii noastre. Apostolul, însă, spune: „toţi cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, sunt sub blestem”. (Gal. 3. 10). Puţin interesează starea lor personală: dacă sunt sub lege, fără doar şi poate că sunt sub blestem. Cineva, însă, ar putea spune: „sunt născut din nou, deci nu sunt sub blestem” dar, dacă naşterea din nou, nu scoate pe om de pe tărâmul legii, ea nu poate să-l aşeze dincolo de marginile blestemului. Dacă creştinul este sub lege, este supus neapărat blestemului legii. Dar ce are a face legea cu naşterea din nou? Unde găsim noi că e vorba de naşterea din nou în capitolul 20 al Exodului! Legea nu pune decât o singură întrebare omului, întrebare scurtă, aspră şi dreaptă, adică: „Eşti tu ce ar trebui să fii?” Dacă răspunsul este „nu”, legea nu poate decât să arunce blestemele groaznice şi să ucidă pe om. Şi cine poate recunoaşte mai repede şi mai adânc, că nu este ce ar trebui să fie, dacă nu însuşi omul cu adevărat născut din nou? Aşa dar, dacă este sub lege, e neapărat sub blestem. Nu este cu putinţă ca legea, să-şi micşoreze cerinţele, nici să se amestece cu harul, chiar dacă e vorba de un om născut din nou. Oamenii, ştiind ca nu pot ajunge la înălţimea legii, caută totdeauna s-o pogoare la ei; însă e degeaba. Legea rămâne ce este, în toată sfinţenia, măreţia şi asprimea ei; ea nu primeşte decât o ascultare desăvârşită. Şi cine este omul, născut sau ne născut din nou, care să poată asculta de ea în acest chip? Se va zice: „Avem desăvârşirea în Hristos”. E adevărat; însă nu prin lege, ci prin har şi nu le putem amesteca. Scriptura ne învaţă pe larg şi lămurit că nu suntem iertaţi sau îndreptăţiţi prin lege; nici că legea este regula vieţii noastre. Un lucru, care nu poate decât blestema, nu poate niciodată să dezvinovăţească; şi ceea ce nu poate decât ucide, nu poate fi niciodată o regulă de viaţa. Un om poate încerca mult şi bine să-şi facă avere prin bilanţul care-l declară în stare de faliment.

Citirea capitolului 15 din Faptele Apostolilor ne învaţă cum răspunde Duhul sfânt oricărei încercări de a pune pe credincioşii dintre Neamuri sub lege, luând-o ca regulă de viaţa. Atunci unii din partida Fariseilor, care crezuseră, s-au ridicat, şi au zis că Neamurile trebuie să fie tăiate împrejur, şi să li se ceară să păzească legea lui Moise (verset 5). Cererea acestor legiuitori din cele dintâi timpuri, nu era altceva decât şuierătura şarpelui străvechi din Eden, Însă Duhul Sfânt, prin glasul celor 12 apostoli şi al întregii Biserici, a răspuns, cum citim în versetele 7-8: „După ce s-a făcut multă vorbă, s-a sculat Petru şi le-a zis; „Fraţilor, ştiţi că Dumnezeu, de o bună bucată de vreme, a făcut o lege între voi, ca, prin gura; mea, Neamurile să audă”: – Ce? Cerinţele şi blestemele legii lui Moise? Nu: Nu aceasta era vestea pe care voia s-o audă sărmanii păcătoşi lipsiţi de orice putere; – ci „să audă cuvântul Evangheliei, şi să creadă”. Iată ce se potrivea cu firea şi Fiinţa lui Dumnezeu. Aceşti Farisei, care se ridicau împotriva lui Barnaba şi Saul, nu erau trimeşi de El; ei n-aduceau veşti bune şi nu vesteau pacea; „picioarele” lor nu mai erau „frumoase” în ochii Aceluia căruia nu-i place decât îndurarea.

„Acum dar, urmează apostolul, de ce ispitiţi pe Dumnezeu, şi puneţi pe grumazul ucenicilor un jug, pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut purta” (verset 10)? Foarte tari vorbe! Dumnezeu nu vrea „să se pună un jug pe grumazul celor cu inimile dezrobite prin Evanghelia păcii; El vrea mai degrabă să-i îndemne să rămână tari în slobozenia lui Hristos, şi „să nu se plece iar sub jugul robiei” (Gal. 5.1). Dumnezeu nu vrea să trimită pe cei răscumpăraţi „la muntele care poate fi atins”, ca să fie îngroziţi „de negură, de întuneric sau de furtună” (Evrei 12). Cum am putea să ne gândim măcar, că Dumnezeu a voit să cârmuiască prin lege pe cei cărora le-a dat harul Lui? „Credem, a zis Petru, că noi, ca şi ei, suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus” (Fapte. 15.11). Iudeii, care primiseră legea, ca şi Neamurile care n-o primiseră, trebuiau de acum înainte sa fie „mântuiţi prin har”. Şi nu numai să fie „mântuiţi prin har”, ci trebuiau „să rămână tari” şi „să crească în acest har” (Rom. 5. 1-2; Gal. 5.1; 2 Pentru 3.18). A învăţa altceva, înseamnă a ispiti pe Dumnezeu. Aceşti Farisei răsturnau însăşi temelia credinţei creştinului; şi asta o fac toţi cei care caută să pună pe credincioşi sub lege. Nu este rău sau greşeală mai îngrozitoare în faţa Domnului decât să vii şi se-i dai zor cu legea. Ascultaţi vorbirea tăioasă şi de care se slujeşte Sfântul Duh, faţă de aceşti învăţători ei legii: „Şi schilodească-se odată cei ce ne turbură” (Gal. 5. 12).

S-au schimbat gândurile Duhului Sfânt în această privinţă? Nu mai înseamnă că „ispiteşti pe Dumnezeu” punând jugul legii pe grumazul unui păcătos? E după voia harului Lui, ca legea să fie citită în întregime păcătoşilor, ca arătare a voii lui Dumnezeu pentru ei? Cititorul să răspundă la aceste întrebări în lumina capitolului 15 din Faptele Apostolilor şi epistolei către Galateni. Numai aceste două părţi din Scriptura ar fi de ajuns, dacă n-ar mai fi altele, spre a dovedi că gândul lui Dumnezeu n-a fost niciodată ca „popoarele să audă cuvântul legii”. Dacă acesta i-ar fi fost gândul, ar fi ales pe cineva s-o facă să fie auzita. Dar nu; când Dumnezeu dă legea Lui groaznică, El n-a vorbit decât într-o limbă: „tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege” (Rom. 3.19): dar când a descoperit vestea buna a mântuirii prin sângele Mielului, a vorbit în limba „oricărui neam care este sub cer”.

A vorbit în aşa chip, că „fiecare în limba lui” a putut auzi dulcea veste a harului (Fapte. 2.1-11).

Când a dat Dumnezeu, de pe înălţimea muntelui Sinai, cerinţele grele ale legământului faptelor, nu s-a îndreptat decât către un singur popor, glasul Lui n-a fost auzit decât în marginile strâmte ele poporului iudeu. Dar atunci când Domnul Isus a înviat şi a trimes vestitorii mântuirii, zicându-le: „Duceţi-vă în toata lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură” (Marcu 16. 15; Vezi şi Luca 3. 6). Puternicul râu al harului lui Dumnezeu, a cărui albie a fost deschisă prin sângele Mielului, trebuia, prin puterea nemărginită a Duhului Sfânt, să se reverse mult mai departe decât îngrădirea strâmtă a lui Israel, şi să se răspândească asupra întregii omeniri pline de păcat. Trebuia „ca fiecare făptură sa audă în limba ei” vestea păcii, cuvântul Evangheliei, vestea mântuirii prin sângele de pe cruce. În sfârşit, ca să nu lipsească nimic spre a dovedi sărmanelor noastre inimi că muntele Sinai nu era locul unde au fost destăinuite tainele lui Dumnezeu. Duhul Sfânt a spus prin gura unui prooroc şi a unui apostol: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia” (Ezech. 52. 7; Rom. 10.15). Însă acelaşi Duh Sfânt spune despre cei ce voiau sa fie învăţători ai Legii: „Şi schilodească-se odată, cei ce vă turbură!”

Aşadar, e învederat că legea nu este nici temelia vieţii pentru păcătos, nici regula de viaţă pentru creştin. Isus Hristos este şi una şi alta. El este viaţa şi regula vieţii noastre. Legea nu poate decât să blesteme şi să ucidă, Hristos este viaţa şi neprihănirea noastră; El a fost făcut blestem pentru noi, fiind atârnat pe lemn El s-a pogorât în locul unde păcătosul zăcea în moarte şi judecată, dezbrăcându-ne, prin moartea Lui de tot ce era, sau putea fi împotriva noastră, făcându-se, prin înviere, izvorul vieţii şi temelia unei vieţi sfinte pentru toţi cei ce cred în Numele Lui. Având, astfel, viaţa şi neprihănirea în El, suntem chemaţi să mergem, nu cum porunceşte legea, ci „să mergem cum a mers El”. (1Ioan 2-6). Ar fi aproape de prisos să mai spunem că a ucide, a curvi, a fura, sunt fapte cu totul potrivnice moralei creştine. Însa, dacă un creştin şi-ar rândui viaţa după aceste porunci, sau după cele zece porunci, ar putea să aducă el acele roade de preţ şi alese, despre care vorbeşte epistola către Efeseni? Cele zece porunci ar aduce ele oare pe un hoţ în stare să nu mai fure, ci să lucreze ca să aibă ce să dea? Ar schimba ele vreodată pe un hoţ într-un om muncilor şi vrednic de cinste? Se înţelege că nu. Legea spune: „să nu furi;” dar spune ea oare: „Du-te şi dă celui ce n-are; dă de mâncare vrăjmaşului tău, îmbracă-l şi-l binecuvintează? Înveseleşte, prin buna ta voinţa, prin purtarea ta, inima celui ce n-a căutat decât să-ţi facă rău?” Se înţelege că nu! Şi totuşi, dacă aş lua legea ca o regula de viaţă, ea n-ar putea decât să mă blesteme şi să mă ucidă. Cum se face că sfinţenia creştină e mai presus ca legea? Prin faptul că sunt slab şi legea nu-mi dă nici o putere, nu-mi arată nici o îndurare. Legea cere putere de la cel lipsit de putere şi-l blesteamă dacă n-o poate avea. Evanghelia dă putere celui ce n-o are şi-l binecuvintează în arătarea acestei puteri. Legea înfăţişează viaţa ca scop al ascultării; Evanghelia dă viaţa ca singura temelie adevărata a ascultării.

Dar ca să nu obosesc pe cititor cu prea multe dovezi, întreb în ce parte a Noului Testament a găsit el legea înfăţişată ca o regulă de viaţa? Hotărât că apostolul n-avea acest gând când spunea: „Căci în Hristos Isus nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur nu sunt nimic, ci a fi o făptură noua. Şi peste toţi cei ce vor umbla după dreptarul acesta şi peste Israelul lui Dumnezeu să fie pace şi îndurare” (Gal. 6. 15-16)! Care „dreptar”? Legea? Nu, ci „o făptura rouă”. Apoi, în capitolul 20 din Exod, nu este vorba de „o făptura nouă”: dimpotrivă, capitolul acesta se îndreaptă spre om, aşa cum este, în starea firească în care-l ţine făptura lui cea veche, punându-l la încercare ca să ştie ce este în stare să facă. Dar, dacă legea era dreptarul după care trebuiau să trăiască credincioşii, de ce binecuvintează apostolul pe cei ce umblă după un dreptar aşa de deosebit? Pentru ce nu spune: „peste cei ce vor umbla după dreptarul celor zece porunci?” Nu e vădit, oare, din acest loc din Biblie, că Biserica lui Dumnezeu are un dreptar mai înalt după care să se umble? Fără îndoială că da. Deşi cele zece porunci fac parte din cărţile insuflate, ele nu puteau fi niciodată dreptarul vieţii pentru acela, care, prin harul fără margini, s-a făcut o făptură nouă, şi a primit o viaţă nouă în Hristos.

Însă, ar întreba cineva: „Nu este legea desăvârşită?” Şi dacă e desăvârşită, ce mai vrei? Legea este desăvârşită dumnezeieşte. Mai mult, din pricina desăvârşiri, legea blestemă şi ucide pe cei ce nu sunt desăvârşiţi, şi totuşi cutează să stea înaintea ei. „Legea este duhovnicească, dar eu sunt supus firii mele pământeşti” (Rom. 7. 14). Nu putem spune înde ajuns ce desăvârşită şi duhovnicească este legea. Dar această lege desăvârşită, pusă în legătură cu omenirea căzută, această lege duhovnicească, întâlnind „gândul firii pământeşti”, nu poate să aducă decât „mânie” şi „vrăjmăşie” (Rom. 4. 15; 7. 7). Pentru ce? Fiindcă legea nu este desăvârşita? Dimpotrivă, tocmai pentru că-i desăvârşită şi omul este păcătos. Dacă omul ar fi desăvârşit, ar împlini legea în tată desăvârşirea ei duhovnicească; şi apostolul ne învaţă, că, în ce priveşte pe adevăraţii creştini, deşi mai au în ei firea stricată, „totuşi porunca dreaptă a legii este împlinită în noi, care nu trăim după îndemnurile firii noastre pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Rom. 8. 4). „Cine iubeşte pe alţii, a împlinit Legea…. Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii” (Rom. 13. 8-10; Vezi Gal. 5. 14, 22-23). Dacă iubesc pe cineva, nu-i voi lua ce-i al lui, voi căuta să-i fac orice bine pe care aş putea să-i fac. Toate acestea sunt lămurite şi uşoare de înţeles pentru un suflet duhovnicesc, dar nelămurite pentru cei care vor sa facă din lege regula vieţii, sau dreptarul vieţii pentru credincios.

Dacă privim legea, în cele două mari porunci ale ei, vedem că porunceşte omului să iubească pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul şi din tot cugetul, iar pe aproapele ca şi pe el însuşi. Aceasta este pe scurt legea. Iată ce vrea ea şi nimic mai puţin, Dar care fiu căzut al lui Adam a răspuns vreodată acestei cereri îndoite a legii? Cine-i omul care ar putea spune că iubeşte astfel pe Dumnezeu şi pe aproapele lui? „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună” (Rom. 8.7). Omul urăşte pe Dumnezeu şi căile Lui. Dumnezeu a venit în persoana Domnului Isus, arătându-se omului nu în strălucirea copleşitoare a măririi Lui, ci cu tot farmecul şi blândeţea unui har şi a unei bunăvoinţe desăvârşite. Care a fost sfârşitul? Omul urăşte pe Dumnezeu. „Acum le-au şi văzut, şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu” (Ioan 15. 24). Totuşi ar spune cineva: „Omul trebuie să iubească pe Dumnezeu”. Fără îndoială; şi, dacă nu-L iubeşte, e vrednic de moarte şi pieire veşnică. Dar legea poate da naştere acestei dragoste în inima omului? Asta era scopul ei? Nicidecum, „fiindcă legea aduce mânie;” ea a fost adăogată din pricina călcărilor de lege; „prin lege vine cunoştinţa deplină a păcatului” (Rom.4. 15; 5. 20; Gal 3. 19). Legea găseşte pe om într-o stare de vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu; şi fără să schimbe nimic din aceasta stare, pentru că nu poate, ea îi porunceşte să iubească pe Dumnezeu din toata inima, blestemându-l dacă n-o tace. Legea nu putea să schimbe sau să îmbunătăţească firea omului; ea nici nu era în stare să-i dea putere ca să răspundă cerinţelor ei drepte. Legea spune: „Fă aceasta şi vei trăi”. Porunceşte omului să iubească pe Dumnezeu. Ea nu descoperea ce este Dumnezeu faţă de om, chiar în vina şi dărăpănarea lui; doar spunea omului ce trebuia să fie pentru Dumnezeu. Aceasta era o slujbă grea! Nu era desfăşurarea puternicului farmec al firii lui Dumnezeu, pricinuind omului o adevărată căinţă înaintea lui Dumnezeu, topindu-i inima de gheaţă şi ridicându-i sufletul la o dragoste şi o slăvire neprefăcută. Legea era o poruncă hotărâtoare de a iubi pe Dumnezeu; şi, în loc să dea această dragoste, legea „aducea mânie”, nu pentru că Dumnezeu n-ar fi trebuit iubit, ci pentru că omul era un păcătos.

Mai departe, „să iubeşti pe aproapele tău ca şi pe tine însuţi”. Iubeşte omul din fire pe aproapele lui ca pe el însuşi? E aceasta regula care stăpâneşte mai mult în bănci, la bursă, în camerele de comerţ, în pieţele şi în târgurile acestei lumi? Din nenorocire, nu. Omul nu iubeşte pe aproapele lui cum iubeşte pe el însuşi. Fără îndoială ca trebuia şi ar fi făcut-o, dacă era într-o stare bună. Dar el este într-o stare cu totul rea, şi numai dacă este născut din nou (Ioan 3. 3-5) prin Cuvânt şi Duhul Sfânt poate „vedea şi intra în împărăţia lui Dumnezeu”. Legea nu poate aduce această «naştere din nou”. Ea ucide „omul vechi”, dar nu dă şi nici nu poate da „omul nou”. Ştim că Domnul Isus întruchipează în persoana Lui slăvită pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru; fiind, după adevărata temelie a învăţăturii creştine, Dumnezeu arătat în trup (1 Tim. 3. 16). Cum s-a purtat omul cu Domnul Isus? La iubit din toată inima ca pe el însuşi? Dimpotrivă. Omul l-a răstignit între doi tâlhari, după ce a găsit mai vrednic de cinste pe un hoţ şi un ucigaş, decât acea Fiinţă binecuvântată, care umbla din loc în loc făcând bine (Fapte. 10. 38); pogorându-se din locaşurile veşnice de lumină şi dragoste, fiind El însuşi întruparea vie a acestei dragoste şi lumini; El, a cărui inimă era plină de cea mai curată drăgălăşie pentru nevoile omenirii şi a cărui mână fusese gata totdeauna să şteargă lacrimile păcătosului şi să-i aline suferinţele. Astfel, privind crucea Domnului Isus, vedem dovada cea mai bună, că nu este cu putinţă firii omeneşti să ţină legea.

După tot ce am văzut până acum, omul duhovnicesc are un deosebit interes să ia seama la sfârşitul acestui capitol vrednic de luat în seamă, înfăţişarea lui Dumnezeu şi a păcătosului. „Domnul a zis lui Moise: „Aşa să vorbeşti copiilor lui Israel… Să-mi ridici un altar din pământ pe care să-ţi aduci arderile de tot şi jertfele de mulţumire, oile şi boii. În orice loc, în care îmi voi aduce aminte de Numele Meu, voi veni la tine, şi te voi binecuvânta. Dacă-Mi vei ridica un altar de piatră, să mi-l zideşti din pietre necioplite; căci, cum îţi vei pune dalta în piatră, o vei pângări. Să nu te sui la altarul Meu pe trepte, ca să nu ţi-se descopere goliciunea înaintea lui” (vers. 22-26).

Nu vedem aici pe om în starea unuia care face fapte, ci a unui închinător, şi lucrul acesta se arată la sfârşitul capitolului. Cât e de lămurit, după acest fapt, că aerul muntelui Sinai nu este acela pe care vrea Dumnezeu să-l respire păcătosul, şi că Sinaiul nu este locul unde poate să se întâlnească Dumnezeu şi omul.

„În orice loc, unde Îmi voi aduce aminte de Numele Meu, voi veni la tine şi te voi binecuvânta”. Cât este de deosebit acest loc, unde pune Dumnezeu arătarea numelui Lui şi unde „vine” ca să binecuvinteze pe poporul Lui de închinători, faţă de grozăviile muntelui în flăcări!

Afară de asta, Dumnezeu vrea să întâlnească pe păcătos la un altar de piatră necioplită şi care să n-aibă scări: – la un loc de închinare a cărui ridicare nu cere omului nici o muncă şi a cărui apropiere nu-i cere nici o opintire. Pietrele cioplite prin munca omului ar fi pângărit altarul; scările ar fi descoperit „goliciunea” omenească. Ce pildă minunată a locului unde se întâlneşte Dumnezeu acum cu păcătosul, adică în, persoana şi lucrarea Fiului Său, Isus Hristos, în care sunt împăcate toate cerinţele legii, dreptăţii şi cugetului. Totdeauna şi în orice loc, omul a fost pornit să-şi ia unealta ca să-şi ridice altarul şi să se apropie de el pe scări făcute de omul însuşi. Dar sfârşitul acestor încercări a fost „pângărire” şi „goliciune”. „Toţi am ajuns ca nişte necuraţi; şi toate faptele noastre bune sunt ca o haina mânjită. Toţi suntem ofiliţi ca o frunză, şi nelegiuirile noastre ne iau ca vântul” (Isa. 64.6) Cine ar îndrăzni să se apropie de Dumnezeu într-o haina „mânjită?” – Sau să se înfăţişeze spre închinare în „goliciunea” lui? Ce este mai nepotrivit decât să le gândeşti să te apropii de Dumnezeu într-un chip, care aduce, fără întârziere, fie mânjire, fie goliciune? Totuşi, aşa se întâmpla ori de câte ori păcătosul vrea. prin silinţele lui, să-şi croiască un drum pe lângă Dumnezeu. Nu numai că silinţa e zadarnică, dar ea poartă şi puterea mânjirii şi a goliciunii. Dumnezeu s-a apropiat atât de păcătos, până în adâncul inimii lui, încât nu mai este nevoie să întrebuinţeze unealta legii, nici să urce treptele bunătăţii lui fireşti mai mult, dacă ar face acest lucru, şi-ar arată mânjirea şi goliciunea.