Când ne gândim puţin mai adânc la istoria lui Moise, trebuie să privim pe acest mare slujitor al lui Dumnezeu şi în ce-l priveşte pe el personal, cât şi în ce are să ne spună el ca icoană preînchipuitoare. În ce priveşte viaţa personală a lui Moise, sunt multe lucruri pe care le putem învăţa pentru noi. Dumnezeu a trebuit nu numai să-l ridice să fie povăţuitorul poporului său, dar sa-l şi crească într-un fel sau altul, vreme de aproape optzeci de ani: mai întâi în casa lui Faraon, apoi „dincolo de pustie” (cap. 3. 1). Pentru mintea noastră mărginită, optzeci de ani se pare cam mult pentru creşterea unui slujitor al lui Dumnezeu. Dar gândurile lui Dumnezeu nu sunt gândurile noastre. Dumnezeu ştia că aceşti de două ori „patruzeci de ani” erau trebuincioşi pregătirii acestui vas ales de El. Când Dumnezeu face pregătirea cuiva, o face într-un fel vrednic de El însuşi şi de slujba Lui sfântă. Slujitorul lui Hristos trebuie să înveţe mai mult decât o lecţie: el trebuie se treacă prin încercări mai multe şi să treacă prin multe lupte în ascuns, înainte de a fi cu adevărat destoinic pentru lucru. Omului firesc nu-i place acest lucru; lui i-ar plăcea mai bine să lucreze în public decât să înveţe în taină; i-ar plăcea mai mult să fie plin de slava oamenilor, decât sa fie supus sub mâna lui Dumnezeu. Dar noi trebuie să urmăm calea lui Dumnezeu.

Firea veche poate să fie greu lovită pe câmpul de lupta; Dumnezeu însă n-are ce-i face: ea trebuie răsturnată, nimicită, dată la o parte. Locul ce i se cuvine este moartea. Şi dacă vrea să lucreze, Dumnezeu, în credincioşia şi în desăvârşita lui înţelepciune, va potrivi totul în aşa fel, ca urmarea acestei lucrări a firii vechi să fie nimicită cu desăvârşire. Dumnezeu ştie ce trebuie făcut cu firea veche. El ştie unde trebuie pusă, cum şi locul unde trebuie ţinută. Facă Domnul ca să putem pătrunde cât mai adânc în gândurile Lui, cu privire la „eul nostru” şi tot ce este în legătură cu el; căci, numai în felul acesta, vom fi păziţi mai uşor de păcat, drumul vieţii noastre sufleteşti va fi mai sigur şi din zi în zi mai larg, iar duhul nostru mai liniştit şi lucrul nostru cu urmări mai bune.

„În vremea aceea, Moise, crescând mare, a ieşit pe la fraţii săi, şi a fost martor la muncile lor grele. A văzut pe un Egiptean, care bătea pe un evreu, unul dintre fraţii lui. S-a uitat în toate părţile şi, văzând că nu este nimeni, a omorât pe Egiptean şi l-a ascuns în nisip” (verset. 11, 12). Aici Moise arată râvnă pentru fraţii săi, dar o râvnă „lipsită de pricepere” (Rom. 10. 2). Timpul hotărât pentru judecata Egiptului şi slobozirea lui Israel nu sosise încă, şi slujitorul înţelept aşteaptă totdeauna vremea lui Dumnezeu. Moise, când s-a făcut mare, „a învăţat toată înţelepciunea Egitenilor” mai mult chiar, „el credea că fraţii lui vor pricepe că Dumnezeu prin mâna lui le va da izbăvirea” (Fapte. 7. 22-28). Toate acestea erau adevărate. Totuşi este limpede că Moise a lucrat înainte de vreme. Şi atunci căderea este aproape. Ba mai mult: când faci un lucru înainte de vremea hotărâtă de Dumnezeu, începi să şovăi şi să-ţi pierzi pacea şi slobozenia. Moise „s-a uitat în toate părţile.” Când lucrezi cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, care rânduieşte şi cele mai mărunte întâmplări ale lucrului, nu e nevoie să te mai uiţi în toate părţile. Dacă timpul hotărât cu adevărat de Dumnezeu, ar fi fost atunci, dacă Moise ar fi avut încredinţarea că primise de la Dumnezeu însărcinarea să aducă la îndeplinire judecata asupra Egipteanului, şi dacă ar fi fost încredinţat că Dumnezeu era cu el, nu s-ar mai „fi uitat în toate părţile”.

Fapta lui Moise, cu privire la Egiptean, cuprinde o lecţie de mare folos, pentru orice slujitor al lui Dumnezeu. Două înţelesuri se desprind din această faptă: teama de mânia omului şi nădejdea dea câştiga bunăvoinţa omului. Dar un adevărat slujitor al lui Dumnezeu nu trebuie să se neliniştească, nici de una, nici de alta. Ce preţ poate să aibă mânia sau bunăvoinţa unui sărman muritor, pentru cel care este îmbrăcat cu o însărcinare dumnezeiască şi are de partea lui pe Dumnezeu? Pentru un astfel de om, ele au mai puţin preţ, decât praful mărunt care se lipeşte de o balanţă. „Nu ţi-am dat eu oare porunca aceasta: întăreşte-te şi îmbărbătează-te? Nu te înspăimânta şi nu te îngrozi, căci Domnul Dumnezeul tău este cu tine în tot ce vei face” (Iosua 1. 9.) „Dar tu încinge-ţi coapsele, scoală-te şi spune-le tot ce-ţi voi porunci. Nu tremura înaintea lor, ca nu cumva să te fac să tremuri înaintea lor. Iată că în ziua aceasta te fac o cetate întărită, un stâlp de fier şi un zid de aramă, împotriva întregii ţări, împotriva împăraţilor lui Iuda, împotriva căpeteniilor lui, împotriva preoţilor lui şi împotriva poporului ţării. Ei vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui; căci Eu sunt cu tine, ca să te scap, zice Domnul” (Ier. 1. 17-19).

Stând pe această temelie tare, slujitorul lui Hristos nu se mai uită „în toate părţile” el lucrează după sfatul înţelepciunii dumnezeieşti: „Ochii tăi să privească drept şi pleoapele să caute drept înaintea ta” (Prov. 4. 25). Înţelepciunea dumnezeiască ne îndeamnă si privim totdeauna în sus şi înainte. Să fim încredinţaţi că este ceva rău în noi şi nu suntem pe adevăratul drum al slujbei lui Dumnezeu, când privim împrejurul nostru fie ca să ocolim privirea îndârjită a unui muritor, fie ca să vedem zâmbetul încuviinţării lui. Atunci n-avem deplina încredinţare că însărcinarea noastră este îmbrăcată cu putere de sus şi că avem de partea noastră pe Dumnezeu, lucruri care, amândouă, sunt foarte trebuincioase oricărui slujitor ai lui Dumnezeu. Este adevărat că mulţi creştini, fie dintr-o adâncă neştiinţă, fie printr-o încredere prea mare în ei înşişi, intră într-un câmp de lucru pentru care Dumnezeu nu-i hotărâse de loc şi deci nu-i chemase acolo; mai mult, aceşti creştini arată un sânge rece şi o stăpânire de ei înşişi foarte mare, stârnind uimirea celor ce sunt în stare să judece cu nepărtinire darurile şi vrednicia lor. Dar curând, curând, această frumuseţe părută se duce şi, în locul ei se arată adevărul adevărat că nimic nu poate să scape cu adevărat pe un om de slăbiciunea privirii „în toate părţile”, dacă nu are încredinţarea deplină a unei însărcinări din partea lui Dumnezeu şi a stării lui de faţa. Cine are aceste două lucruri a scăpat în totul de înrâuririle omeneşti, el nu mai atârnă de oameni. Şi nimeni nu este în stare să slujească altora, dacă atârnă de ei; dar cine îşi cunoaşte adevărata însărcinare hotărâta de Dumnezeu, poate să se plece ca să spele picioarele fraţilor săi.

Dacă ne întoarcem acum privirile de la om, şi le îndreptăm spre singurul şi adevăratul Slujitor credincios, nu-l vom vedea „uitându-se în toate părţile”, pentru că ochii Lui nu se opreau niciodată asupra oamenilor, ci totdeauna asupra lui Dumnezeu. Isus nu se temea de mânia oamenilor, nici nu căuta bunăvoinţa lor. El n-a deschis niciodată gura ca să câştige bunăvoinţa mulţimii; nici nu s-a ferit vreodată de adevăr din pricina vorbirii lor de rău: iată pentru ce toate cuvintele Lui şi toate lucrările Lui purtau pecetea înălţimii şi a tăriei sfinte. El este singurul despre care se poate spune cu adevărat: „Frunzele lui nu se veştejesc; şi tot ce începe duce la bun sfârşit” (Ps. 1. 3). Tot ce făcea se întorcea în câştig, pentru că El făcea toate pentru Dumnezeu. Toate faptele Lui, cuvintele, mişcările, privirile şi gândurile Lui, semănau cu nişte flori frumoase strânse ca să facă bucurie inimii lui Dumnezeu, prin mireasma lor. Ştia foarte bine care avea să fie urmarea lucrării Sale, pentru că El lucra totdeauna împreună cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, într-o deplină înţelegere a gândurilor Lui. Niciodată voinţa Lui, oricât de desăvârşit dumnezeiască ar fi fost, nu se amesteca cu ce ar fi putut să facă pe pământ, ca om. El a putut să spună: „M-am coborât din Cer, ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimes” (Ioan 6. 38). Iată pentru ce îşi dădea rodul „la vremea sa”, făcea totdeauna lucrurile care plăceau Tatălui (Ioan 8. 29), şi prin urmare n-avea de ce „să se teamă” niciodată, nici nu simţea trebuinţa să „se căiască” sau să „privească în toate părţile”.

Din acest punct de vedere, ca şi din ori care altul, fericitul învăţător, înfăţişează o deosebire izbitoare, cu cei mai credincioşi şi mai aleşi slujitori ai Săi. Moise chiar „s-a temut” şi lui Pavel „i-a părut rău” (Verset 1 şi 2 Cor. 7. 8). Domnul Isus, n-a făcut niciodată nici una, nici alta; El nu s-a întors niciodată înapoi din drumul Său, nu şi-a luat niciodată înapoi cuvântul apus, nici nu şi-a îndreptat gândirea. În El totul era desăvârşit, totul era „rod la vreme potrivită”. Râul vieţii Lui sfinte şi cereşti, curgea înainte, liniştit şi fără abatere. Voinţa Lui era cu totul supusă. Oamenii cei mai buni şi cei mal credincioşi fac greşeli; dar, cu cât putem, prin har, să ne ucidem voinţa noastră, cu atât vom greşi mai puţin. Este o fericire să mergi pe drumul credinţei şi al supunerii neprefăcute către Hristos.

Astfel mergea Moise. El era un om credincios, un om care se adăpa şi se pătrundea de duhul Stăpânului său şi mergea pe urmele Sale, cu o tărie şi o hotărâre minunată. E drept că el a început să lucreze la judecarea Egiptului şi slobozirea poporului Israel cu 40 ani mai devreme decât hotărâse Dumnezeu. Cu toate acestea nu vedem amintindu-se deloc acest fapt, în tălmăcirea insuflată pe care o găsim în cap. 11 din epistola către Evrei, unde nu este vorba decât de temelia dumnezeiască, pe care de obicei se sprijinea el în mersul lui. „Prin credinţă Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine sa sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire. Prin credinţă a părăsit el Egiptul, fără să se teamă de urgia împăratului; pentru că a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut” (Evr. 11. 24-27).

Iată cum aici purtarea lui Moise ni se înfăţişează ca fără prihană. Aşa a scris totdeauna Duhul Sfânt istoria celor după voia lui Dumnezeu din Vechiul Testament. Când scrie istoria unui om, îl arată aşa cum este, cu toate scăderile şi cu toate greşelile lui; dar, în Noul Testament, când tălmăceşte această istorie, se mărgineşte să ne arate numai temelia şi lucrarea pe această temelie a aceluiaşi om.

Astfel, cu toate că se spusese în Exod că: „Moise s-a uitat în toate părţile”, că „lui Moise i-a fost teamă” şi că şi-a zis: „Nu mai încape îndoială că faptul este cunoscut” şi, în sfârşit, că „Moise a fugit dinaintea lui Faraon”, în capitolul 11 din epistola către Evrei, citim că Moise a mers „prin credinţă”, „că el nu se temea de mânia împăratului”, că „a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut”.

Tot aşa va fi în curând, când va veni Domnul „care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci fiecare îşi va capătă lauda de la Dumnezeu” (1 Cor. 4. 5). În aceste cuvinte se găseşte un adevăr plin de mângâiere şi de mare preţ, pentru ori ce suflet drept şi pentru ori ce inimă credincioasă. Inima face multe planuri, dar, din deosebite pricini, mâna nu le poate aduce la îndeplinire; toate aceste hotărâri vor fi „scoase la lumină”, când „va veni Domnul.” Binecuvântat sa fie harul care ne a dat această încredinţare! Gândurile pline de iubire ale unei inimi predate Lui au cu mult mai mult preţ înaintea lut Hristos, decât cele mai desăvârşite fapte din afară. Faptele pot străluci în ochii oamenilor, şi pot fi văzute; dar gândurile inimii nu le ştie decât Isus şi ele vor fi date la iveală înaintea lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi îngeri. Facă Domnul ca inimile tuturor slujitorilor lui Hristos să fie pline numai de fiinţa Sa şi privirea lor să fie cu tărie aţintită asupra întoarcerii Lui!

Cercetând viaţa lui Moise, vedem că credinţa la făcut să meargă pe un drum cu totul potrivnic drumului obişnuit firii pământeşti, făcându-i nu numai să dispreţuiască toate plăcerile, toate ispitele şi toată cinstea de la curtea lui Faraon, dar să şi părăsească un câmp de lucru foarte folositor după părerea omului. Judecata omenească l-ar fi dus pe un drum cu totul altul; l-ar fi mânat să se folosească mai curând de înrâurirea sa la curtea lui Faraon ca să vină în ajutorul poporului lui Dumnezeu şi să lucreze spre binele acestui popor, decât să sufere împreună cu el. După judecata omenească, s-ar părea că Dumnezeu a deschis lui Moise un câmp de lucru întins şi foarte însemnat; şi, în sfârşit, dacă mâna lui Dumnezeu a aşezat pe faţă pe cineva într-o stare cu totul deosebită de alţii, a făcut-o cu Moise. În adevăr, scoaterea lui Moise din apă şi creşterea lui până la vârsta de 40 ani (Fapt. Ap. 7. 25) n-a fost făcută decât printr-o pronie minunată şi printr-o înlănţuire de împrejurări de nepătruns, care arătau mâna Celui Atotputernic, pe care nici o minte omenească n-ar fi fost în stare să le îmbine. Aşa că părăsirea situaţiei sale cu alta şi a înrâuririi pe care i-o dădea această situaţie, nu putea să fie înfăţişată lui Moise, decât ca urmarea unei râvne rău înţeleasă.

Astfel judecă sărmana noastră minte oarbă; dar credinţa gândeşte altfel: căci firea pământească şi credinţa sunt totdeauna potrivnice una alteia. Ele nu pot să se înţeleagă nici măcar asupra unui singur punct; şi poate că nu este nimic asupra căruia ele sa se deosebească mai mult decât asupra aşa zisei „călăuziri dumnezeieşti”. Firea pământească va înfăţişa totdeauna aceste călăuziri ca îndreptăţiri, pentru ca să se lase sa meargă potrivit aplecărilor ei; în timp ce credinţa le va socoti ca fot atâtea prilejuri de lepădare de sine. Iona putuse vedea, în întâlnirea unui vas care mergea la Tarsis, o călăuzire foarte sigură a lui Dumnezeu; în timp ce, de fapt, a fost o uşă prin care el se abătea din drumul supunerii.

Fără îndoială, este un dar deosebit pentru un creştin să vadă mâna şi să audă glasul Tatălui Său în toate împrejurările. Dar creştinul, care se lasă călăuzit de „împrejurări”, seamănă cu o corabie pe mare, fără busolă şi fără cârmaci: este lăsat în voia furiei valurilor şi a vânturilor. O făgăduinţa a lui Dumnezeu pentru copilul Său este: „Eu, zice Domnul, te voi învăţa şi-ti voi arăta calea pe care trebuie sa urmezi” (Ps. 32. 8); şi cuvântul Său de înştiinţare este: „Nu fiţi ca un cal sau ca un catâr fără pricepere pe care îi struneşti cu un frâu şi o zăbală, cu care-i legi, ca să nu se apropie de tine” (Ps. 32. 9). Aşa că este mult mai bine sa fim călăuziţi de ochiul Tatălui nostru decât de zăbala şi frâul împrejurărilor. Şi trebuie să luăm seama bine de tot la împrejurări, fiindcă, de obicei, cei mai mulţi nu socotesc prin „Pronia cerească” decât înrâurirea împrejurărilor.

Puterea credinţei se arată tocmai în părăsirea cu desăvârşire a acestor închipuite călăuziri dumnezeieşti. Tot aşa a fost şi cu Moise. „Prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut sa fie numit fiul fiicei lui Faraon” şi „prin credinţă a părăsit el Egiptul”. Dacă el ar fi judecat omeneşte, ar fi socotit vrednicia de la curtea lui Faraon ca un dar hotărât din partea lui Dumnezeu şi ar fi rămas acolo, unde se părea că mâna lui Dumnezeu i-a pregătit un câmp întins de lucru. Dar el umbla prin credinţă şi nu se lua după socoteala lui firească, ci a părăsit totul. Ce frumoasă pilda de urmat!

Şi băgaţi bine de seama că Moise socotea, ca o mai mare bogăţie decât toate comorile Egiptului” nu numai ocara pentru Hristos, ci chiar, „ocara lui Hristos”. „Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine, cad asupra mea” (Ps. 69. 9). Domnul Isus, prin îndurarea lui desăvârşită, S-a făcut una cu poporul său. Părăsind sânul Tatălui şi, lăsând toată slava cu care era îmbrăcat, s-a coborât din cer; s-a aşezat în locul poporului Său; a luat asupra Lui păcatele a lor Săi şi a primit pedeapsa cuvenită lor, pe lemnul blestemat. Aşa a fost supunerea Sa de bună voie; El nu s-a mărginit numai să lucreze pentru noi, ci S-a făcut una cu noi, scăpându-ne astfel de tot ce putea să fie împotriva noastră.

Iată dar cum Moise, în dragostea lui, era o icoana preînchipuitoare a lui Hristos, în lucrarea Lui pentru poporul lui Dumnezeu. la mijlocul strălucirii de la curtea lui Faraon, unde „plăcerile păcatului” şi „bogăţiile Egiptului” erau din belşug, Moise ar fi putut, dacă ar fi voit, să se bucure nespus de mult; ar fi putut să trăiască şi să moară în belşug şi să meargă astfel pe un drum, luminat, de la început şi pana la sfârşit, de soarele ocrotirii împărăteşte. Purtarea aceasta însă n-ar fi mai însemnat şi nici n-ar mai fi fost o icoana preînchipuitoare a lui Hristos. Din locul înalt pe care şedea, Moise a văzut pe fraţii săi, încovoiaţi sub greutatea sarcinilor apăsătoare care erau peste ei, şi, prin credinţă, el a înţeles că locul său era cu ei. Da, ca ei, în ocara lor, în robia lor, în întristarea şi înjosirea lor. Dacă n-ar fi fost mişcat decât de un simţământ de bunăvoinţă, de binefacere, sau de dragoste pentru poporul său, el s-ar fi folosit de înrâurirea ce o avea la cartea lui Faraon, spre binele fraţilor săi; el ar fi ajuns poate sa câştige de la Faraon uşurarea greutăţilor ce apăsau pe fraţii săi şi să le facă viaţa mai uşoară prin îngăduinţele dobândite de la împărat prin mijlocirea lui; dar, pe o astfel de cale, nu va merge niciodată vreun om care este cât de puţin în legătură cu Hristos, căci niciodată nu va fi mulţumit pe această cale. Şi, prin harul Domnului, aşa era Moise. Iată pentru ce, cu toată puterea şi iubirea, el se aruncă, trup, suflet şi duh, în mijlocul fraţilor săi apăsaţi „vrând mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu”. Şi mai mult: Moise lucrează astfel prin credinţă”.

Ia seama bine, dragă cititor: nu trebuie să ne mulţumim numai să dorim binele copiilor lui Dumnezeu, să vorbim bine despre ei; sau chiar să lucram pentru ei, ci mai trebuie să fim totului tot una cu ei, ori cât de dispreţuiţi şi batjocoriţi ar fi. Un suflet ales şi binevoitor poate să găsească o bucurie deosebită în a apăra creştinismul; dar asta e cu totul altceva decât a fi una cu creştinii şi a suferi toate împreună cu Hristos. Una este să fii un apărător şi alta este să fii un mucenic; aceste doua lucruri sunt cu totul deosebite unul de altul de la un capăt până la celălalt capăt al Sfintei Scripturi. „Obadia se temea mult de Domnul” (1 Împăraţi 18. 3, 4), dar Ilie a fost un martor pentru Domnul. Dariu ţinea aşa de mult la Daniel, că, din pricina lui, n-a dormit toată noaptea; dar, în aceeaşi noapte, Daniel a stat în groapa cu lei, ca martor al adevărului (Dan. 6. 18). Nicodim a pus o vorbă pentru Hristos, dar o cunoaştere mai adânca a învăţătorului l-ar fi făcut ca să fie una cu El.

Aceste lucruri sunt foarte practice. Domnul Isus n-are nevoie de apărători; El vrea tovarăşi. Adevărul privitor la El ne-a fost arătat, nu pentru ca să-i luam apărarea aici pe pământ, ci pentru ca să avem împărtăşire cu fiinţa Sa din ceruri.

El S-a făcut una cu noi, cu preţul a tot ceea ce dragostea putea să dea. El nu era de loc dator să facă aceasta; El ar fi putut să-şi păstreze locul Sau veşnic „în Sânul Tatălui”, dar atunci puternicul şivoi de dragoste, de care-i era plină inima, cum ar fi putut ajunge până la noi, păcătoşi vinovaţi vrednici de focul cel veşnic? Trebuia neapărat să părăsească totul, pentru ca să putem fi una cu El. Dar binecuvântat să fie Numele Său, pentru totdeauna, căci „El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi; ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-şi curăţească un norod care să fie al Lui plin de râvnă pentru fapte bune” (Tit. 2. 14). El n-a voit să se bucure singur de slava Sa, ci, pentru mulţumirea inimii Sale iubitoare, a vrut ca şi alţii să se bucure împreună cu El de această slavă. „Tată”, zice El, „vreau ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca ei să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu, fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17. 24). Iată gândurile lui Isus. De bună seamă că el a trăit într-o mare măsura, în felul Stăpânului său, prin faptul că a jertfit, de bună voie, orice folos personal, făcându-se una cu poporul lui Dumnezeu, fără să stea mult pe gânduri.

În capitolul următor, vom cerceta din nou pe acest mare slujitor al lui Dumnezeu; aşa că, aici, ne vom mărgini să-l cercetăm ca pe o icoană preînchipuitoare (tipul) a Domnului Isus. Din ce citim în Deut. 18. 15: „Domnul, Dumnezeul tău, îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un prooroc ca mine: să ascultaţi de El”! (Vezi şi Fapt. Ap. 7. 37), se vede lămurit că Moise era o icoană preînchipuitoare a lui Hristos Nu ne vom lăsa duşi de gânduri omeneşti, socotind pe Moise, ca pe o icoană preînchipuitoare a lui Hristos, ci vom urma numai învăţătura limpede şi lămurită a Sfintei Scripturi. Din cele din urma versete ale cap. 2 din Exod, această icoana preînchipuitoare ni se arată sub două înfăţişări: mai întâi (verset 14 şi Fapte. 7. 27-28), în lepădarea sa de către Israel, apoi în unirea sa cu o străină în ţara lui Madian (verset 21 şi 22). Lucrul acesta l-am văzut, într-o oare care măsură, şi în istoria lui Iosif, care, lepădat de fraţii săi după trup, s-a unit cu o femeie egipteancă. Lepădarea lui Hristos de Israel şi unirea Lui cu Biserica, sunt înfăţişate, în preînchipuire, în istoria lui Iosif, ca şi în a lui Moise, dar în chipuri deosebite. În istoria lui Iosif, se vede arătarea pe faţă a vrăjmăşiei înverşunate împotriva persoanei lui; în a lui Moise, este vorba mai curând de lepădarea slujbei lui. Despre Iosif este scris: „Ei îl urau şi nu puteau să-i vorbească în chip paşnic”. Lui Moise, ei îi zic: „Cine te-a pus mai mare şi judecător peste noi”? Cu un cuvânt, cel dintâi a fost urât personal, cel de al doilea a fost lepădat în public.

Tot aşa ne este înfăţişată marea taină a Bisericii, în istoria acestor doi sfinţi ai Vechiului Testament, Asnat înfăţişează o treaptă a Bisericii cu totul deosebită de cea care ne este înfăţişată prin Sefora. Asnat s-a unit cu Iosif în timpul înălţării lui; Sefora a fost tovarăşa lui Moise în timpul vieţii lui necunoscute de oameni în pustie (Vezi Gen. 41. 41-45 şi Exod 2. 15; 3. 1).

Iosif şi Moise erau amândoi lepădaţi de fraţii lor în timpul unirii lor cu o străină; dar cel dintâi era ispravnic peste toată ţara Egiptului, pe când cel din urmă păştea o turmă „în pustie.”

Fie că privim pe Hristos arătat în slavă, sau ascuns vederii lumii, Biserica Lui, alcătuită din adevăraţii credincioşi, este strâns unită cu El. Şi, după cum lumea nu poate să-L vadă acum, ea nu poate să ia cunoştinţă de acest trup al lui Hristos, care este una cu El. „Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu La cunoscut pe El” (1 Ioan 3. 1). În curând Hristos va veni în slava Sa, şi Biserica se va arăta împreună cu El. „Când se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în viaţă” (Col. 3, 4); şi: „Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi noi suntem una; Eu în ei şi Tu în Mine; pentru că ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimes, şi că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17. 22, 23.) (Nota: Aici este vorba de două uniri deosebite. Cea dintâi este acea unitate a cărei pază e dată în seama Bisericii, care nu s-a ţinut de ea; a doua este aceea pe care Dumnezeu o va Împlini negreşit şi pe care o va arăta În slavă. Dacă cititorul citeşte din nou cu băgare de seamă această parte din cuvântul lui Dumnezeu, uşor se va Încredinţa de această deosebire, fie cu privire la felul de a ti, fie cu privire la sfârşitul acestor uniri.)

Iată locul înalt şi sfânt al Bisericii. Ea este una cu Cel care a fost lepădat de lume, dar care stă pe scaunul de domnie în ceruri. Domnul Isus s-a făcut răspunzător pentru ea pe cruce, pentru că ea să împartă cu El lepădarea Lui de către lume în timpul de faţă şi slava Sa în ceruri când se va întoarce. Dea Domnul ca toţi cei care fac parte din acest trup aşa de mult slăvit să fie mai adânc pătrunşi de simţământul înţelept al drumului pe care se află şi de felul cum trebuie sa se poarte aici pe pământ. De bună seamă, copiii lui Dumnezeu ar trebui să răspundă cu mult mai multă curăţie de suflet la dragostea cu care El i-a iubit, la mântuirea pe care le-a dat-o, şi la slujba înaltă la care i-a chemat El. Drumul unui creştin ar trebui să fie, totdeauna, urmarea firească a unui dar înţeles şi adus la îndeplinire, nu urmarea silită a făgăduinţelor şi a hotărârilor legiuite; rodul firesc al unei stări cunoscute şi de care se bucură cineva prin credinţă, nu rodul silinţelor lui ca să ajungă la o stare după voia lui Dumnezeu „prin faptele legii”. Toţi adevăraţii creştini sunt o parte din Biserica adevărată sau Soţia lui Isus; ei datorează deci lui Hristos dragostea care se cere într-o astfel de legătură. Nimeni nu poate intra într-o astfel de legătură din pricina dragostei, ci dragostea izvorăşte dintr-o astfel de legătură. Aşa să fie, Doamne, tot poporul Tău prea iubit, pe care l-ai răscumpărat, cu preţul sângelui Tău!