Exod 2:1-10 (C. H. Mackintosh)

Această parte din Exod este plină de adevăruri dumnezeieşti de cea mai mare însemnătate. Aceste adevăruri se pot împărţi în trei părţi mai de seama: puterea Satanei, puterea lui Dumnezeu şi puterea credinţei. În cel din urmă verset din capitolul 1 al Exodului, citim: „Atunci Faraon a dat următoarea poruncă la tot poporul lui: „Să aruncaţi în râu pe orice băiat care se va naşte şi sa lăsaţi pe toate fetele să trăiască”. Iată puterea Satanei! Râul era locul morţii, şi, prin moarte, vrăjmaşul căuta să zădărnicească planul lui Dumnezeu. În toate vremurile, şarpele a vegheat, cu o privire vicleană, asupra uneltelor de care voia să se slujească Dumnezeu pentru împlinirea planurilor Sale de îndurare. Ce altceva vedem în capitolul 4 din Geneză, decât că şarpele veghează asupra lui Abel, vasul ales de Dumnezeu, şi se străduieşte sa-l nimicească prin moarte.

În istoria lui Iosif din Geneză 37, vedem pe vrăjmaş la lucru, căutând să omoare pe omul ales de Dumnezeu pentru împlinirea planurilor Sale. Acelaşi lucru îl vedem în nimicirea „seminţei împărăteşti” (2 Cron. 22), a pruncilor din Betleem (Matei 2), în moartea lui Hristos (Matei 27): peste tot, vrăjmaşul a căutat să curme, cu ajutorul morţii, mersul lucrării dumnezeieşti. Dar, slavă Domnului, că, dincolo de moarte, mai este ceva. Toată întinderea acestei lucrări a lui Dumnezeu, cât timp este în legătură cu mântuirea, se află dincolo de marginile tărâmului morţii. Dumnezeu începe să se arate tocmai când Satana şi-a istovit toată puterea. Mormântul este sfârşitul lucrării Satanei; dar de acolo începe lucrarea lui Dumnezeu. Strălucit adevăr! Satana are puterea morţii, dar Dumnezeu este Dumnezeul celor vii şi El dă o viaţă, care este mai presus de loviturile şi puterea morţii, o viaţă de care Satana nu se poate atinge. Credinciosul găseşte astfel o dulce mângâiere în mijlocul unei privelişti, unde domneşte moartea; el priveşte fără teamă pe Satana în desfăşurarea întregii sale puteri, căci se bizuie cu încredere pe puternica mijlocire a lui Dumnezeu în înviere. El se opreşte în faţa mormântului ce se închide peste o fiinţă iubită şi primeşte din gura Celui ce este „învierea si viaţa” siguranţa fericită a unei nemuriri slăvite. Ştiind că Dumnezeu este mai puternic decât Satana, el poate să aştepte în pace arătarea deplină o acestei puteri a lui Dumnezeu si astfel să găsească biruinţa şi pacea trainică pe care o da această putere. Cele dintâi versete ale acestui capitol ne înfăţişează o pildă frumoasă de această putere a credinţei. „Un om din casa lui Levi luase de nevastă pe o faţă a lui Levi. Femeia aceasta a rămas însărcinata şi a născut un fiu. A văzut că este frumos, şi l-a ascuns trei luni. Nemaiputând să-l ascundă, a luat un sicriaş de papură, pe care l-a uns cu lut şi cu smoala; a pus copilul în el şi l-a aşezat între trestii, pe malul râului. Sora copilului pândea, la o depărtare oarecare, ca să vadă ce are să i se întâmple” (vers. 1-4). Oricum ar fi privită, această întâmplare este de mare însemnătate. Vedem aici credinţa biruind asupra înrâuririi firii şi morţii, dând astfel Dumnezeului învierii putinţa de a lucra în împrejurări cu totul prielnice. Fără îndoială că şi puterea vrăjmaşului se arăta şi ea destul de lămurit prin faptul că şi copilul se găsea în primejdie de moarte. Pe lângă aceasta, o suliţă străpunge inima mamei, când îşi vede copilaşul mult iubit culcat astfel ca într-un mormânt. Dar, chiar dacă Satana era la lucru şi dacă firea pământească plângea, Acela care dă viaţă celor morţi era în spatele norului întunecat, şi credinţa îl vedea luminând, cu razele sale strălucitoare şi dătătoare de viaţă, partea cerului acoperit de nor. „Prin credinţă a fost ascuns Moise trei luni de părinţii lui, când s-a născut, pentru că vedeau că era frumos copilul, şi nu s-au lăsat înspăimântaţi de porunca împăratului” (Evr. 11. 23).

Prin tot ce a făcut această aleasă fiica a lui Levi, ne dă o lecţie sfântă. „Sicriaşul de papură uns cu smoală” ne arată încrederea pe care o avea această femeie că era ceva care, ca şi odinioară pentru Noe, „propăvăduitorul neprihănirii”, putea să adăpostească pe acest „copil frumos” de apele morţii. Nu cumva sicriaşul de papură era numai o născocire omenească pornită din înclinarea firească a omului de a se apăra, sau născocirea pornita din inima de mamă care mai trăgea nădejde să-şi smulgă comoara din mâinile nemiloase ale morţii prin apa? Sau este mai degrabă rodul credinţei, care l-a alcătuit, pentru ca să fie un vas al îndurării, care să ducă nevătămat „un copil frumos”, pe deasupra apelor posomorite ale morţii, până acolo unde rânduise hotărârea nestrămutată a Dumnezeului celui viu? Dacă luăm bine seama la fiica lui Levi, aplecată peste „acest sicriaş de papură” pe care-l făcuse credinţa ei, punându-şi copilul înăuntru, mama lui Moise ni se înfăţişează ca o icoană a credinţei, care se ridică plină de îndrăzneală cu mult mai sus de acest pământ, de moarte şi de jale, străpunge cu privirea ei de vultur norii întunecaţi ce se îngrămădesc împrejurul unui mormânt, şi vede pe Dumnezeul învierii într-un loc, unde nici o săgeată a morţii nu poate să ajungă, desfăşurându-şi hotărârile Sale veşnice. Stând pe „Stânca veacurilor”, ea este sigură de biruinţa cea sfântă, în timp ce valurile morţii îi vuiesc la picioare. Ce preţ mai putea să aibă oare „porunca împăratului” pentru un suflet plin de adevăr? Ce însemnătate mai putea să aibă această poruncă pentru aceea care putea să stea liniştita lângă sicriaşul ei de papură, privind moartea în faţă? Duhul Sfânt ne învaţă: „Prin credinţă părinţii lui Moise nu s-au lăsat înspăimântaţi de porunca împăratului” (Evr. 11. 23). Sufletul, care ştie cât de puţin ce înseamnă legătura cu Dumnezeul care învie morţii, n-are nici o teamă, ci poate să împrumute graiul biruitor al apostolului (1 Cor. 15. 55-57) şi să zică; „Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte? Boldul morţii este păcatul; şi puterea păcatului este Legea. Dar, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!” El poate să rostească aceste cuvinte de biruinţă peste mucenicul Abel, peste Iosif în groapă, peste Moise în sicriaşul său de papura, peste seminţia împărătească nimicită de mâna Ataliei; peste pruncii din Betleem, ucişi din porunca cumplitului Irod; şi, pe deasupra tuturor, el poate să le rostească peste mormântul Căpeteniei mântuirii noastre. Dar poate că unii nu pricep bine lucrarea credinţei în alcătuirea sicriaşului de papură. Cei mai mulţi poate că nu sunt în stare să meargă mai departe decât sora lui Moise, care „pândea la o depărtare oarecare, ca să vadă ce are să i se întâmple. Fără îndoială că „sora” nu era la înălţimea „mamei”, în ceea ce priveşte „măsura credinţei”. Era în ea, fără îndoială, acel interes adânc, acea dragoste adevărata pe care o vedem în „Maria Magdalena şi cealaltă Marie, stând în faţa mormântului” (Matei 27. 61). Dar înfăptuitorul „sicriaşului” era ceva mai presus de interes sau dragoste. Este drept că mama lui nu şedea nici măcar „la o depărtare oarecare, ca să vadă ce are să se întâmple copilului”. Dar asta nu însemna deloc nepăsare, cum vor să creadă cei mai mulţi, ci însemna adevărată tărie de credinţă. Dacă dragostea ei fireasca n-o mâna în apropierea morţii copilului ei, puterea credinţei dăduse totuşi mamei lui Moise să săvârşească, în faţa Dumnezeului învierii, o lucrare cu mult mai însemnată. Credinţa ei o făcuse să se bizuie numai pe Dumnezeu, care se Şi arată îndată într-un chip cu totul strălucit. „Fata lui Faraon s-a pogorât la râu să se scalde; şi cele ce o însoţeau se plimbau pe marginea râului. Ea a zărit sicriaşul în mijlocul trestiilor, şi a trimes pe roaba ei să-l ia. La deschis şi a văzut copilul: era un băieţaş care plângea. I-a fost milă de el, şi a zis: „Este un copil de-al Evreilor” (vers. 5-6) Răspunsul lui Dumnezeu începe să fie prins de urechea credinţei, prin cele mai duioase şoapte. Dumnezeu era la lucru. Necredinciosul şi cel fără Dumnezeu poate să râdă, când aude aşa ceva, căci şi credinţa râde, dar cu altfel de râs. Râsul celor dintâi este râsul rece şi batjocoritor faţă de amestecul lui Dumnezeu într-un lucru aşa de puţin însemnat, ca acela al plimbării unei fete de împărat; râsul credinţei este un râs de bucurie, la gândul că Dumnezeu este în tot ce se întâmplă. Şi, dacă mijlocirea lui Dumnezeu s-a arătat vreodată mai luminos în ceva, o vedem negreşit în această plimbare a fiicei lui Faraon, cu toate că ea nu ştia nimic.

Una din cele mai plăcute îndeletniciri ale unui suflet născut din nou este urmărirea amestecului lui Dumnezeu în împrejurări şi întâmplări, în care un om firesc nu vede decât un noroc orb sau o soartă nemiloasă. Câteodată se întâmplă ca lucrul cel mai însemnat ajunge un inel de căpetenie într-un şir de împrejurări, pe care Dumnezeul cel Atotputernic le întrebuinţează în desfăşurarea planurilor Sale minunate. Astfel, de pildă, în capitolul 6 din cartea Esterei, versetul 1, se vede un împărat păgân, trecând o noapte fără să poată dormi; fără îndoială, un lucru destul de obişnuit pentru el şi pentru mulţi alţii; şi, cu toate acestea, chiar aceasta împrejurare ajunge un inel însemnat în lungul şir de întâmplări dumnezeieşti, pe care îl vedem sfârşindu-se prin minunata izbăvire a seminţei asuprite a lui Israel. Tot aşa şi cu fiica lui Faraon în plimbarea ei pe malul râului. Nici prin gând nu-i trece că şi ea va lua parte la împlinirea planurilor „Domnului Dumnezeului Evreilor!” Cât de puţin se gândea ea că acest copil, care plângea în sicriaşul de papură, era unealta aleasă de Dumnezeu să zdruncine Egiptul până în temelii! Cu toate acestea, aşa a fost. Şi astfel se adevereşte ce zice psalmistul: „Omul Te laudă chiar si în mânia lui, când te îmbraci cu toată urgia Ta” (Ps. 76. 10).

„Atunci sora copilului a zis fetei lui Faraon: „Să mă duc să-ţi chem o doică dintre femeile Evreilor, ca să-ţi alăpteze copilul”? „Du-te”, i-a răspuns faţa lui Faraon, Şi faţa s-a dus şi a chemat pe mama copilului. faţa lui Faraon i-a zis: „Ia copilul acesta, alăptează-mi-l, şi îţi voi plăti”. Femeia a luat copilul şi l-a alăptat. Copilul a crescut, şi ea l-a adus fetei lui Faraon; şi el i-a fost fiu, i-a pus numele Moise (scos), „căci”, a zis ea, „l-am scos din ape” (Cap. 2. 7-10). Aici îşi găseşte întreaga răsplătire credinţa mamei lui Moise. Satana este zdrobit şi înţelepciunea minunată a lui Dumnezeu este arătată. Cine şi-ar fi închipuit că acela care zisese: „Dacă este băiat, să-l omorâţi” şi încă: „Să aruncaţi în râu pe orice băiat care se va naşte”, să aibă la curtea sa pe unul din aceşti băieţi, şi încă un astfel de „băiat”! Dracul a fost biruit prin înseşi armele lui, întrucât Faraon, de care voia să se slujească Satana pentru nimicirea planurilor lui Dumnezeu, a fost întrebuinţat de Dumnezeu pentru hrănirea şi creşterea acestui Moise, care trebuia să fie unealta lui Dumnezeu ca să zdrobească puterea Satanei. Într-adevăr, „minunat este planul Lui, şi mare este înţelepciunea Lui” (Isa. 28. 29). Să ne încredem în El cu mai multă tărie; şi atunci cărarea noastră va fi mai fericită şi mărturia noastră pentru Ei mai puternică şi mai plină de rod.