Exod 19:10-20 (W. McDonald)

Asistăm aici la o ruptură majoră în istoria relaţiilor lui Dumnezeu cu omenirea, dar mai ales în relaţia Sa cu poporul Sau ales, Israelul, Schimbarea intervenită în rânduirea Divină a treburilor omenirii, în acest loc şi în alte părţi, indică o schimbare în cadrul dispensaţilor sau al administraţiilor.

După cum spunea Augustin: „Faceţi distincţie între epoci şi Scripturile se armonizează". Dumnezeu a împărţit istoria omenirii în epoci: „...prin care a făcut şi epocile" (Evr 1:2, text marginal ediţia RV), Aceste epoci pot fi lungi sau scurte, dar nu durata lor constituie trăsătura lor distinctivă, ci modul în care Se poartă Dumnezeu cu omenirea în aceste perioade.

Deşi Dumnezeu însuşi nu Se schimbă niciodată, metodele Sale se schimbă. El procedează în moduri diferite în perioade diferite de timp. Numim modul în care Dumnezeu îşi administrează relaţiile Sale cu omul într-o anumită eră drept o dispensaţie. Tehnic vorbind, o dispensaţie nu înseamnă o epocă, ci, mai degrabă, o administraţie, „o isprăvnicie", o orânduire sau o economie (termenul modern „economie" derivă din oikonomia, termenul din greaca Noului Testament care desemnează o „dispensaţie" sau o „administraţie"). În realitate, este greu să concepem o dispensaţie fără s-o asociem cu ideea de timp. De pildă, istoria guvernării Statelor Unite este împărţită pe administraţii. Când spunem: administraţia Kennedy sau administraţia Bush, ne referim, desigur, la modul de funcţionare a guvernului în timpul mandatelor acestor preşedinţi, esenţa constituind-o politicile adoptate de aceştia. În mod necesar însă asociem aceste politici cu o anumită perioadă de timp.

Prin urmare, prin dispensaţie înţelegem modul în care Dumnezeu tratează cu oamenii într-o anumită perioadă a istoriei. Relaţiile dispensaţionale ale lui Dumnezeu ar putea fi comparate cu modul în care este gospodărită o familie. Unul este programul acesteia când ea se compune doar din soţ şi soţie, şi altul, bazat pe un set total diferit de proceduri, când într-o familie sunt şi copii. Apoi, pe măsură ce copiii ajung la maturitate, iarăşi asistăm la o schimbare de proceduri, lucrurile fiind tratate diferit în acea familie. Observăm că şi în relaţiile lui Dumnezeu cu omenirea operează acelaşi tipar (Gal 4:1-5).

De pildă, când Cain l-a ucis pe fratele său Abel, Dumnezeu l-a marcat cu un semn, pentru ca oricine îl va întâlni să nu-l omoare (Gen 4:15), Dar după Potop, Dumnezeu a instituit pedeapsa capitală, prin următorul decret: „Oricine varsă sângele omului, şi sângele său va fi vărsat de om" (Gen 9:6). Deosebirea se datorează schimbării de dispensaţii.

Un alt exemplu este Psalmul 137:8, 9, unde scriitorul cere să se abată o judecată severă asupra Babilonului: „Ah, fiica Babilonului, sortită pustiirii, ferice de cine-ţi va întoarce la fel răul pe care ni l-ai făcut! Ferice de cine va apuca pe pruncii tăi şi-i va zdrobi de stâncă!"

Iar mai târziu Domnul i-a învăţat pe oamenii Săi: „Iubiţi-vă vrăjmaşii, binecuvântaţi-i pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei care vă insultă şi vă prigonesc" (Mt 5:44)

E limpede, după câte se pare, că limbajul ce era adecvat pentru psalmist, care trăia sub lege, nu mai este adecvat pentru creştin, care trăieşte sub har.

În Levitic 11 anumite alimente au fost desemnate ca fiind necurate. Dar în Marcu 7:19b Isus a declarat toate alimentele curate.

În Ezra 10:3 evreilor li s-a spus să se debaraseze de nevestele şi copiii lor străini. În Noul Testament, credincioşii sunt îndrumaţi să nu se debaraseze de ei (1Cor 7:12-16).

Sub lege numai marele preot putea pătrunde în prezenţa lui Dumnezeu (Evr 9:7). Sub har toţi credincioşii au acces în Sfânta Sfintelor (Evr 10:19-22).

Aceste schimbări arată clar că s-a trecut de la o dispensaţie la alta.

Nu toţi credincioşii sunt de acord asupra numărului dispensaţiilor sau denumirilor care ar trebui să li se aplice. De fapt, nu toţi creştinii acceptă, din capul locului, dispensaţiile.

Dar noi putem demonstra existenţa dispensaţiilor în felul următor: Mai întâi de toate, există cel puţin două dispensaţii, legea şi harul „Căci legea a fost data prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Cristos" (In 1:17). Faptul că Biblia noastră este împărţita în Vechiul şi Noul Testament indică faptul că între cele două a intervenit o schimbare de administraţie. O dovadă în plus că aşa stau lucrurile o găsim în faptul că credincioşilor din această epocă nu li se cere să aducă jertfe animale, şi prin aceasta indicându-se că Dumnezeu a introdus o nouă ordine. Cu greu s-ar găsi creştin care să nu facă distincţie între aceste două capitole majore ale Bibliei: Vechiul şi Noul Testament.

Dar din moment ce suntem de acord că există două dispensaţii, vom ajunge neapărat la convingerea că, în realitate, avem trei dispensaţii, deoarece Dispensaţia Legii nu fusese prezentată înainte de acest punct din cartea Exod, respectiv capitolul 19, situat la sute de ani după Creaţie. Prin urmare trebuie să fi existat cel puţin încă o dispensaţie înainte de lege (vezi Rom 5:14). Şi astfel ajungem la cifra de trei.

În continuare conchidem că trebuie să mai existe cel puţin încă o dispensaţie, deoarece Scriptura se referă la „veacul viitor" în Evrei 6:5. Este vorba de acea perioadă în care Domnul Isus Cristos va reveni pentru a domni peste întreg pământul, cunoscută îndeobşte sub denumirea de Mileniu sau Mia de ani.

Pavel face de asemenea distincţie între veacul de acum şi veacul viitor. Mai întâi el se referă la o dispensaţie ce i s-a încredinţat lui în legătură cu adevărul evangheliei şi cu biserica (1Cor 9:17;Efes 3:2;Col 1:25). Aceasta este epoca în care trăim. Dar apoi el se referă şi la o epocă viitoare, atunci când menţionează la Efeseni 1:10 „dispensaţia plinătăţii timpurilor" Reiese limpede din modul în care o descrie Pavel că această epocă nu a sosit încă.

Aşadar ştim că nu trăim în epoca finală a istoriei lumii.

Dr. C. I. Scofield enumera şapte dispensaţii, după cum urmează:

1. Inocenţa (Gen 1:28). De la crearea lui Adam până la căderea lui.

2. Conştiinţa sau responsabilitatea morală (Gen 3:7). De la cădere până la sfârşitul potopului.

3. Guvernul uman (Gen 8:15). De la sfârşitul potopului până la chemarea lui Avraam.

4. Promisiunea (Gen 12:1). De la chemarea lui Avraam până la darea legii.

5. Legea (Exod 19:1). De la darea legii până la Ziua Cincizecimii (Rusalii).

6. Biserica (Fapt 2:1). De la Ziua Cincizecimii până la Răpire.

7. Împărăţia (Apoc 20:4). Domnia de o mie de ani a lui Cristos.

Deşi nu este important să fim de acord asupra tuturor chestiunilor de amănunt, ne va fi însă de mare folos să observăm că există mai multe dispensaţii diferite. În special distincţia dintre lege şi har este foarte importantă. Altminteri vom lua porţiuni din Scriptură ce se aplică la alte epoci şi le vom forţa să se refere la epoca în care trăim. Deşi toate Scripturile sunt de folos pentru noi (2Tim 3:16), nu toate ne-au fost adresate expres nouă. Pasaje care se ocupă de alte perioade de timp au, desigur, aplicaţii şi pentru noi, dar interpretarea lor primordială se adresează epocii pentru care au fost redactate. Am subliniat deja restricţiile dietetice din Levitic 11. Deşi interdicţiile din acest capitol nu au caracter obligatoriu pentru creştinii de azi (Mc 7:18, 19), principiile care stau la baza lor rămân în picioare - anume faptul că trebuie să evităm întinarea morală şi spirituală.

Dumnezeu le-a promis israeliţilor că dacă vor asculta de El, El le va da propăşire materială (Deut 28:1-6). În acea perioadă accentul se punea pe binecuvântări materiale în locuri pământeşti. Nu tot aşa stau însă lucrurile azi. Dumnezeu nu promite că va recompensa ascultarea noastră prin prosperitate financiară. Mai degrabă, binecuvântările dispensaţiei actuale constau în binecuvântări spirituale în locurile cereşti (Efes 1:3).

Deşi există deosebiri între diversele epoci, un lucru nu se schimbă niciodată: evanghelia. Mântuirea-a fost dintotdeauna, este şi va fi mereu prin credinţa în Domnul. Iar temelia mântuirii pentru toate veacurile este lucrarea isprăvită a lui Cristos pe cruce (vechea acuză, conform căreia dispensaţionaliştii ar crede în existenţa a „şapte căi diferite prin care poate fi mântuit cineva", este total neîntemeiată). Oameni din VT au fost mântuiţi prin credinţa în revelaţia pe care le-a dat-o Domnul la un moment dat. De pildă, Avraam a fost mântuit crezându-L pe Dumnezeu când El a spus că sămânţa patriarhului va fi la fel de numeroasă ca stelele cerului (Gen 15:5,6). Poate că Avraam nu ştia prea mult sau chiar nimic despre ce avea să se întâmple la Calvar după multe veacuri. Dar Domnul ştia! Şi astfel, când Avraam L-a crezut pe Dumnezeu, El a trecut în contul lui Avraam toată valoarea lucrării viitoare a lui Cristos de la Cruce.

După cum s-a exprimat cineva: sfinţii din Vechiul Testament au fost mântuiţi „pe credit", adică ei au fost salvaţi pe baza preţului pe care avea să-l plătească Domnul Isus cu mulţi ani mai târziu (acesta fiind sensul textului de la Rom 3:25). Noi suntem mântuiţi pe baza lucrării pe care Cristos a realizat-o cu peste 1900 de ani în urmă. Dar în ambele cazuri mântuirea este prin credinţa în Domnul.

Trebuie să ne păzim de pericolul de a conchide că oamenii din timpul dispensaţiei legii ar fi fost mântuiţi prin ascultarea de lege sau chiar prin aducerea de jertfe animale. Legea nu poate face altceva decât să condamne; ea nu poate mântui (Rom 3:20). Iar sângele taurilor şi al ţapilor nu poate să îndepărteze nici un singur păcat (Evr 10:4). Nu, nicidecum! Ci singura modalitate prin care mântuieşte Dumnezeu este credinţa, şi numai credinţa! (Rom 5:1).

Un alt lucru de care trebuie să ţinem seama este faptul că atunci când ne referim la actuala epocă a bisericii ca fiind epoca harului, nu înţelegem prin asta că. Dumnezeu nu S-ar fi purtat cu har faţă de om în dispensaţiile anterioare. Tot ce dorim să subliniem prin epoca harului este că Dumnezeu îl testează pe om acum în condiţiile harului, iar nu ale legii.

Este important să realizăm şi faptul că epocile nu se încheie cu precizie de secunde, ci adesea există o suprapunere între ele sau o perioadă de tranziţie. Un exemplu îl găsim în cartea Faptelor Apostolilor, când noii biserici i-a trebuit o bucată de timp pentru a se debarasa de elementele caracteristice ale dispensaţiei anterioare. Tot aşa va exista probabil o perioadă de timp între Răpire şi Marea Strâmtorare, în timpul căreia îşi va face apariţia omul păcatului şi se va construi templul în Ierusalim.

Încă un cuvânt de încheiere: asemenea tuturor lucrurilor bune şi folositoare, există pericolul ca dispensaţiile să fie supuse unui tratament abuziv. Există astfel unii creştini care împing dispensaţionalismul până la extreme cum ar fi aceea conform căreia ei nu acceptă decât epistolele redactate de Pavel în închisoare ca având aplicaţie pentru biserica de azi! În consecinţă, aceştia nu acceptă botezul, nici Cina Domnului(unii nu acceptă una din rânduieli), întrucât acestea nu se regăsesc în Epistolele din închisoare! De asemenea ei propagă faptul că mesajul evangheliei aşa cum a fost acesta vestit de Petru nu ar fi unul şi acelaşi cu cel propovăduit de Pavel. (Vezi Gal 1:8, 9 pentru combaterea acestei învăţături.) Oamenilor acestora li se spune uneori ultra-dispensaţionişti sau Bullingeriţi (după numele învăţătorului E. W. Bullinger). Concepţia lor extremistă cu privire la dispensaţii trebuie respinsă.

Oamenilor li s-a spus să se pregătească pentru a primi o revelaţie de la Dumnezeu spălându-şi hainele şi abţinându-se de la relaţii sexuale. Asta a avut menirea de a-i învăţa necesitatea de a fi curaţi în prezenţa lui Dumnezeu. Muntele Sinai era un loc înfricoşător. Nici oamenii, nici animalele nu aveau voie să se atingă de el, sub ameninţarea pedepsei cu moartea. Nu era voie ca ceilalţi să se ducă după cel ce se făcea vinovat de încălcarea acestei porunci, urmându-l pe munte, ci trebuiau să-l străpungă cu o săgeată sau să-l omoare cu pietre de la distanţă. Numai Moise şi Aaron aveau voie să se suie pe munte (v. 24) şi chiar şi aceştia doar atunci când suna cornul de berbec. Muntele era acoperit cu un nor gros... fiind înconjurat de tunete şi fulgere... foc şi fum... şi tot muntele se cutremura cu putere. Toate acestea reflectau grozăviile de a te întâlni cu Dumnezeu, în special de pe temelia păzirii legii.

Muntele Sinai. Văzut de pe cărarea care suie până în vârf, Jebel Musa (dreapta) este considerat drept Muntele Horeb din Biblie sau Sinai, situat în partea de sud a Peninsulei Sinai