Iată-ne ajunşi la un punct foarte interesant din istoria lui Israel. Poporul fusese adus la piciorul „muntelui care se putea atinge şi care era cuprins de foc” (Evrei 12. 18). Priveliştea slavei din împărăţia de o mie de ani, pe care ne-a înfăţişat-o capitolul trecut, a pierit. Această icoana vie a împărăţiei lui Hristos pe pământ, luminată o clipă de soare, s-a dus, făcând loc norilor groşi ce se îngrămădesc împrejurul acestui „munte care se putea atinge”, unde Israel, mânat de un duh de lege, orb şi nebun, a părăsit legământul harului lui Dumnezeu pentru legământul faptelor omului. Schimbare grozava cu urmări nenorocite. Până aici, după cum am văzut, nici un vrăjmaş nu putuse sta în faţa lui Israel; nici o piedică nu putuse opri mersul lui biruitor. Oştile lui Faraon fuseseră nimicite; Amalec şi ai lui fuseseră trecuţi prin tăişul săbiei: totul fusese biruinţă, fiindcă Dumnezeu lucra, pentru poporul său, în urmărirea făgăduinţelor pe care le făcuse lui Avraam, Isaac şi Iacov.

La începutul capitolului nostru, Dumnezeu spune pe scurt, în chip mişcător, ce a făcut pentru Israel: „Aşa să vorbeşti casei lui Iacov, şi să spui copiilor lui Israel: „Aţi văzut ce am făcut Egiptului, şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine. Acum, dacă veţi asculta glasul Meu, şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt” (vers. 3-6). Băgaţi de seame ce zice Dumnezeu: „glasul Meu” şi „legământul Meu.” Aşadar ce spunea acest „glas”? Şi ce cuprindea acest „legământ”? Nu cumva spunea că Domnul vrea să-şi dea legile şi poruncile ca un legiuitor aspru şi de neînduplecat? Dimpotrivă, Dumnezeu vorbise ca să ceară slobozirea prinşilor de război; ca să le facă rost de un adăpost dinaintea săbiei nimicitorului; să pregătească o cale celor mântuiţi; să pogoare pâine din cer şi să facă să ţâşnească apă din stâncă. Astfel că glasul lui Dumnezeu, uşor de înţeles şi plin de milă, vorbise până în clipa când Israel „s-a aşezat la poalele muntelui” (verset 17).

Legământul lui Dumnezeu era un legământ de har neamestecat. El nu punea nici o condiţie, nu cerea nimic, nu punea nici un jug, nici o greutate. Când s-a arătat Dumnezeul slavei lui Avraam (Fapte. 7.2) în Ur din Haldeia, El nu spune lui Avraam: „să faci cutare lucru” si „sa nu faci cutare lucru”. Nu, o asemenea vorbire n-ar fi fost după inima lui Dumnezeu. Lui îi place mai bine să pună pe capul păcătosului, o mitră curată”, decât „un jug de fier pe grumaz” Zah. 3.5; Deut. 28.48). Cuvântul Lui către Avraam a fost: „îţi voi da”. Ţara Canaanului nu putea fi dobândită prin faptele omului; ea nu putea fi decât darul harului lui Dumnezeu. Şi, la începutul acestei cărţi a Exodului, vedem pe Dumnezeu, în mila Lui, cercetând poporul, ca să îndeplinească făgăduinţa pe care o făcuse pentru urmaşii lui Avraam. Starea în care a găsit Dumnezeu pe aceşti urmaşi, nu era o piedică pentru împlinirea planurilor harului Lui, fiindcă sângele Mielului îi dădea o temelie cu totul fără prihană, în puterea căreia El putea să săvârşească ce făgăduise. Hotărât că Dumnezeu nu făgăduise ţara Canaanului urmaşilor lui Avraam în vederea celor ce aştepta de la ei, căci asta ar fi nimicit cu desăvârşire adevăratul rost al unei făgăduinţe: ar fi însemnat o învoială, nu o făgăduinţă, însă „El a dat-o lui Avraam printr-o făgăduinţă” şi nu printr-o învoială (Gal. 3).

Iată de ce, la începutul acestui capitol, Dumnezeu aduce aminte poporului Său de harul care a fost temeiul legăturilor Lui cu ei până aici; în acelaşi timp, le va spune ce vor fi dacă vor asculta şi mai departe de „glasul” harului ceresc si vor rămânea în legământul harului”. „Veţi fi ai Mei dintre toate popoarele” le zice El. Cum? Urcând cu mare greutate scara faptelor lui bune şi a legalismului? Blestemele unei legi călcate înainte chiar ca s-o fi primit, puteau să-i aducă oare acolo? Se înţelege că nu. Aşadar, cum puteau ei să se bucure de această cinste slăvită? Negreşit că rămânând în starea în care îi vedea Dumnezeu din cer, când a silit pe proorocul, care a iubit răsplată nelegiuirii, să zică: „Ce frumoase sunt corturile tale, Iacove! Locuinţele tale, Israele, se întind ca nişte văi, ca nişte grădini lângă un râu, ca nişte copaci de aloe pe care i-a sădit Domnul, ca nişte cedri pe lângă ape. Apa curge din găleţile lui, şi sămânţa lui este udată de ape mari. Împăratul lui se înalţă mai pe sus de Agag, şi împărăţia lui ajunge puternică. Dumnezeu i-a scos din Egipt, tăria lui este ca a bivolului pentru ei” (Numeri 24. 5-8).

Cu toate acestea, Israel nu era hotărât să ia acest loc binecuvântat. În loc să se bucure în „făgăduinţa sfântă a lui Dumnezeu”, Israel cutează să ridice făgăduiala cea mai trufaşă pe care au putut o rosti buzele omeneşti: Tot poporul a răspuns: „Vom face tot ce a zis Domnul” (verset 8). Asta înseamnă o mare cutezanţă. Israel n-a zis măcar: „nădăjduim să facem”, sau „ne vom strădui să facem”, vorbire care ar fi arătat o oarecare neîncredere în ei înşişi. Ci spun hotărât: „Vom face”. Cei ce vorbeau astfel nu erau numai câteva minţi trufaşe, care se deosebeau de ceilalţi, ci „tot poporul a răspuns”. Erau una în lepădarea „făgăduinţei sfinte”, „legământului sfânt”.

Urmarea? Din clipa când Israel a vestit făgăduiala aceasta, din clipa când a început „să facă”, lucrurile şi-au schimbat cu totul înfăţişarea. „Şi Domnul a zis lui Moise: „Iată, voi veni la tine într-un nor gros… Să hotărăşti poporului anumite margini de jur împrejur, şi să spui: „Să nu cumva să vă suiţi pe munte sau să vă atingeţi de poalele lui. Oricine se va atinge de munte, va fi pedepsit cu moartea” (vers. 9-12). Era o schimbare vădită. Cel ce zisese: „V-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine”, acum se acopere „într-un nor gros”, şi spune: „Să hotărăşti poporului anumite margini de jur împrejur! Glasul dulce al harului a făcut loc „tunetelor şi fulgerelor” muntelui în flăcări (verset 16). Omul cutezase să vorbească despre faptele lui nenorocite în faţa harului minunat al lui Dumnezeu. Israel spusese: „Vrem să facem”, şi a trebuit să fie ţinut departe, ca să vadă ce este în stare să facă. Dumnezeu se depărtează, iar poporul priveşte această depărtare, fiindcă era plin de spaimă şi frică. Nu e de mirat, căci priveliştea era înfricoşătoare, „aşa de înfricoşătoare, încât Moise a zis: „Sunt îngrozit şi tremur” (Evrei 12. 21). Cine ar fi putut răbda priveliştea acestui „foc mistuitor”, adevărată arătare a sfinţeniei dumnezeieşti? „Domnul a venit din Sinai, şi a răsărit peste ei din Seir, a strălucit din muntele Paran, şi a ieşit din mijlocul zecilor de mii de sfinţi, având în dreapta Lui focul legii” (Deut. 33.2). Cuvântul „foc”, în legătură cu legea, arată sfinţenia acestei legi. „Dumnezeul nostru este un foc mistuitor” (Evrei 12.24), care nu îngăduie răul nici în gând, nici în cuvânt, nici în faptă.

Israel săvârşeşte o mare greşeală, spunând: „Vom face”. Îşi lua o fagăduinţă pe care nu era în stare s-o ţină, chiar dacă ar fi voit; noi ştim cine este Cel ce a zis: „Mai bine să nu faci nici o juruinţă, decât să faci o juruinţa şi să n-o împlineşti” (Ecl. 5.5). Cine face o juruinţă înseamnă ca are puterea s-o şi împlinească; şi unde e puterea omului? Cine face o juruinţă, tăgăduieşte adevărul, când te gândeşti la firea şi starea lui. Ce poate face el, când e pierdut? Lipsit de orice putere, nu poate nici să „vrea, nici să facă ce e bine. Şi-a ţinut Israel făgăduiala? A făcut el tot ce a spus Domnul? Viţelul de aur, tablele sfărâmate, sabatul necinstit „rânduielile necinstite şi lăsate în părăsire, trimeşi Domnului ucişi cu pietre, Hristos lepădat şi răstignit, Sfântul Duh întristat, sunt martori!

Cititorule creştin, nu te bucuri tu că mântuirea ta nu se întemeiază pe nenorocitele tale făgăduieli şi hotărâri închipuite, ci pe „jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna” (Evrei 10.10)? Da, asta este bucuria noastră veşnică. Hristos a luat asupra Lui toate făgăduielile noastre şi le-a îndeplinit pentru veşnicie. Viaţa învierii curge în mădularele trupului Lui, şi dă naştere în ele la fapte pe care nici juruitele, nici cerinţele legii n-ar fi putut să le săvârşească vreodată. El este viaţa şi sfinţenie noastră. Nu voi isprăvi acest capitol, fără să pomenesc de un loc din Deuteronom, care ar putea părea cam greu. „Domnul a auzit cuvintele pe care mi le-aţi spus. Şi Domnul mi-a zis: „Am auzit cuvintele pe care ţi le-a spus poporul acesta: tot ce au zis este bine” (Deut. 5.28). S-ar părea, după aceste cuvinte, că Dumnezeu îngăduia ca copiii lui Israel să facă o juruinţă; dar, dacă citim de la versetul 24 până la 27, vedem numaidecât că nu e vorba aici de nici o juruinţă, ci de groaza poporului ca urmare a juruinţei lui. Copiii lui Israel nu puteau să sufere ce poruncise Dumnezeu. Ei au zis; „Dacă vom mai auzi şi mai departe glasul Domnului, Dumnezeului nostru, vom muri. Cine este, în adevăr, omul acela, care să fi auzit vreodată, ca noi, glasul Dumnezeului celui viu vorbind din mijlocul focului, şi totuşi să fi rămas viu? Apropie-te mai bine tu, şi ascultă tot ce-ţi va spune Domnul, Dumnezeul nostru, şi noi vom asculta, şi vom face”. Era mărturisirea neputinţei lor ca să întâlnească pe Dumnezeu, sub înfăţişarea îngrozitoare, pe care mândria legalismului lor Îl făcuse s-o ia. E cu neputinţă ca Dumnezeu sa îngăduie vreodată părăsirea harului, şi înlocuirea lui cu temelia de nisip a „faptelor legii”.