De la versetul 13 până la sfârşit, ni se vorbeşte de punerea căpeteniilor care trebuiau să ajute pe Moise în cârmuirea treburilor adunării. Aceasta a avut loc după sfatul lui Ietro, care se temea ca Moise să nu „cadă sub greutatea Sarcinii”. În legătură cu aceasta, e bine să ne uitam la punerea celor şaptezeci de bărbaţi, pomeniţi în Numeri 11. Acolo Moise se vede zdrobit sub greutatea răspunderii, care apăsa asupra lui, şi spune Domnului: „Pentru ce mâhneşti Tu pe robul Tău şi pentru ce n-am căpătat eu trecere înaintea Ta, de ai pus peste mine sarcina acestui popor întreg? Oare eu am zămislit pe poporul acesta? Oare eu l-am născut, ca să-mi zici: Poartă-l la sânul tău, cum poarta doica pe copil, – până în ţara pe care ai jurat părinţilor că i-o vei da? De unde sa iau carne, ca să dau la tot poporul acesta? Căci ei se plâng la mine, zicând: – Dă-ne carne ca să mâncăm! – Eu singur nu pot să port pe tot poporul acesta, căci este prea greu pentru mine. Decât să Te porţi aşa cu mine, mai bine omoară-mă, Te rog, dacă mai am vreo trecere înaintea Ta, ca să nu-mi mai văd nenorocirea” (Numeri 11.11-15).
Aici, e vădit că Moise se dă înapoi dintr-o slujbă de cinste. Dacă Dumnezeu găsea cu cale sa facă din el singurul mijloc ca să cârmuiască adunarea lui Israel, nu era cu atât mai mare cinste pentru el? Hotărât că răspunderea era nemăsurată, însă credinţa recunoscuse că Dumnezeu era de ajuns pentru toate. Moise a pierdut bărbăţia (măcar că era mare slujitor), şi a zis: „Eu singur nu pot să port pe tot poporul acesta, căci este prea greu pentru mine”. Pentru Dumnezeu nu era prea greu, fiindcă El îi cârmuia; Moise nu era decât o unealtă.
Dumnezeu nu-i ceruse să-i poarte singur, căci Dumnezeu era cu el.
Aici greşesc totdeauna slujitorii lui Dumnezeu; şi greşeala lor este cu atât mai mare cu cât îmbracă înfăţişarea smereniei. A ne da la o parte dinaintea unei mari răspunderi, înseamnă neîncredere în noi înşine şi o adâncă smerenie; dar singurul lucru, care trebuie ştiut, este următorul: Ne-a aşezat Dumnezeu pe umeri această răspundere? Dacă da, negreşit că Dumnezeu va fi cu noi ca să ne ajute s-o ducem; şi, cu El, putem răbda orice. Cu El, greutatea unui munte nu-i nimic; iar fără El, greutatea unui puf ne zdrobeşte. Dacă un om, în mândria lui, o ia înainte, luând asupra lui o sarcină la care nu l-a chemat Dumnezeu, începând o lucrare pentru care nu l-a hotărât Dumnezeu, putem să ne aşteptăm să-l vedem zdrobit sub apăsarea acestei sarcini. Dar, dacă Dumnezeu i-a pus-o pe umeri, El îi va da putere s-o ducă.
Părăsirea unei răspunderi dată de Dumnezeu nu este niciodată dovadă de smerenie: dimpotrivă, smerenia cea mai adâncă va fi să rămâi la locul tău în atârnare de Dumnezeu. Este o dovadă că suntem plini de noi înşine, când ne dăm înapoi dinaintea răspunderii sub cuvânt că nu ne pricepem. Dumnezeu nu ne cheamă la lucru pe temeiul priceperii noastre, ci pe a Lui; prin urmare, fără să fiu plin de mine însumi, sau plin de neîncredere faţă de Dumnezeu, nu trebuie să părăsesc o lucrare sau o mărturie din pricina răspunderii ei. Toată puterea ţine de Dumnezeu, şi, fie că aceasta putere lucrează prin unul singur sau prin şapte zeci, puţin interesează: aceasta putere este totdeauna aceeaşi; dar, dacă nu primeşti însărcinarea, care ţi se dă de Dumnezeu, va fi mai rău. Dumnezeu nu vrea să silească pe nimeni să ia o răspundere mare, dacă nu ştie să se încreadă în El.
Moise se tânguia din pricina sarcinii ce-o avea de purtat, şi sarcina i-a fost luată numaidecât; însă, împreună cu sarcina, pierde şi cinstea de a o duce. „Domnul a zis lui Moise: „Adună la mine şaptezeci de bărbaţi, dintre bătrânii lui Israel, din cei pe care-i cunoşti ca bătrâni ai poporului şi cu putere asupra lor; adu-i la cortul întâlnirii, şi să se înfăţişeze acolo împreună cu tine. Eu mă voi pogorî, şi îţi voi vorbi acolo; voi lua din duhul care este peste tine, şi-l voi pune peste ei ca să poarte împreună cu tine sarcina poporului, şi să n-o porţi tu singur” (Numeri 11.16-17). Domnul nu dă o putere nouă: într-un singur om, sau în şaptezeci, era acelaşi Duh. Şaptezeci de bărbaţi n-aveau în ei înşişi mai mult preţ decât unul singur. „Duhul este acela care dă viaţa, carnea nu foloseşte la nimic” (Ioan 6.63). Acest pas al lui Moise, în adevăr, nu l-a făcut să câştige putere, dar l-a făcut sa piardă multă vrednicie.
În cea din urmă parte a cap. 11 din Numeri, Moise rosteşte cuvinte de necredinţă, care îi aduc o aspră mustrare din partea Domnului: „Nu cumva s-a scurtat mâna Domnului? Vei vedea acuma dacă ce ţi-am spus se va întâmpla sau nu” (verset 23). Dacă punem alături versetele 11 cu 15 şi 21 cu 23, vedem că e o mare asemănare între ele. Cine se dă îndărăt de la răspundere, din pricina lipsei de putere, e în primejdie să pună la îndoiala plinătatea mijloacelor lui Dumnezeu.
Această întâmplare este o învăţătură de preţ pentru slujitorul lui Hristos, care ar fi ispitit să se simtă singur sau prea încărcat în lucrarea lui. Să-şi aducă aminte că acolo unde lucrează Duhul Sfânt, o singură unealtă este tot aşa de bună şi de folositoare cât şaptezeci; şi că, acolo unde nu lucrează Dumnezeu, şaptezeci nu preţuiesc cât una singură. Totul atârnă de puterea Duhului Sfânt. Cu El, un singur om poate face, răbda şi suferi orice; fără El, şaptezeci de oameni nu pot nimic. Slujitorul singuratec să-şi aducă aminte, ca mângâiere şi îmbărbătare a inimii lui trudite, că atâta timp cât este cu el puterea Duhului Sfânt, nu trebuie să se plângă de sarcină, sau să suspine după o micşorare a lucrului lui. Dacă Dumnezeu cinsteşte pe un om, dându-i mult de lucru, să se bucure şi să nu cârtească; fiindcă, de cârteşte, poate pierde curând această cinste. Lui Dumnezeu nu-I e greu să găsească unelte. El ar fi putut scoate din pietre fii ai lui Avraam, şi din aceleaşi pietre poate să scoată slujitori trebuincios! pentru îndeplinirea lucrării Lui slăvite.
Ah! De ce n-avem o inimă ca să-i slujim! O inimă răbdătoare, smerită, plină de râvnă, dezbrăcata de ea însăşi! O inimă gata să slujească cu alţii şi gata să slujească singură; o inimă plină de o aşa dragoste pentru Hristos, ca să-şi găsească cea mai mare bucurie în a-i sluji, pe orice tărâm şi oricare ar fi felul slujbei! Iată de ce avem nevoie mai ales în zilele în care trăim.