Exod 18:1-12 (C. H. Mackintosh)

Aici ajungem la sfârşitul unei părţi foarte însemnată a Exodului. Dumnezeu, în harul Său desăvârşit, a cercetat şi a răscumpărat pe poporul Lui; l-a scos din ţara Egiptului şi l-a izbăvit: mai întâi din mâna lui Faraon şi apoi din a lui Amalec. Pe de altă parte, am putut vedea în mană o pildă a lui Hristos pogorât din cer; în stâncă, o pildă a lui Hristos, lovit pentru poporul Lui; şi, în apa care a ţâşnit, o pilda a Duhului Sfânt, apoi urmează o arătare a slavei viitoare, cuprinzând trei mari părţi: Iudeul, Neamurile sau neiudeii şi Biserica lui Dumnezeu.

În timpul cât a fost lepădat Moise de fraţii lui, a fost luat deoparte şi i s-a dat o soţie, – tovarăşa pribegiei lui; şi începutul acestei cărţi ne-a arătat felul legăturii lui Moise cu această soţie.

El era pentru ea „un soţ de sânge”. Tocmai aşa este Hristos pentru Biserică. Unirea bisericii cu El este întemeiată pe moarte şi pe înviere; iar Biserica este chemată la împărtăşirea suferinţelor Lui. Ştim că, în tot timpul necredinţei lui Israel şi a lepădării lui Hristos, de lume, Biserica este adunată; şi când ea va fi întreagă, după planurile dumnezeieşti; „când va intra numărul deplin al Neamurilor” (Rom. 11.24), atunci Israel va intra din nou la lucru.

Tot aşa a fost cu Sefora şi cu Israel din vechime. Moise a trimes înapoi pe Sefora, cât timp a ţinut lucrarea lui pentru Israel; iar când acesta a fost arătat ca un popor pe deplin mântuit, citim că: „Ietro, socrul lui Moise, a luat pe Sefora, nevasta lui Moise, care fusese trimisă acasă. A luat şi pe cei doi fii ai Seforei; unul se numea Cherşom (Străin), căci Moise zisese: „Locuiesc ca străin într-o ţară străină, iar celălalt se numea Eliezer (Ajutorul lui Dumnezeu), căci zisese: „Dumnezeul tatălui meu mi-a ajutat si m-a scăpat de sabia lui Faraon. Ietro, socrul lui Moise, a venit cu fiii şi nevasta lui Moise în pustie, unde tăbăra el, la muntele lui Dumnezeu. A trimes vorbă lui Moise să-i spună: „Eu, socrul tău Ietro, vin la tine cu nevastă-ta şi cu cei doi fii ai tăi”. Moise a ieşit înaintea socrului său, s-a aruncat cu faţa la pământ, şi l-a sărutat. S-au întrebat unul pe altul de sănătate, şi au intrat în cortul lui Moise. Moise a istorisit socrului său tot ce făcuse Domnul împotriva lui Faraon şi împotriva Egiptului, din pricina lui Israel, toate suferinţele care veniseră peste ei pe drum, şi cum îi izbăvise Domnul din ele. Ietro s-a bucurat pentru tot binele, pe care-l făcuse Domnul lui Israel, şi pentru că-l izbăvise din mâna Egiptenilor. Şi Ietro a zis: „Binecuvântat să fie Domnul, care v-a izbăvit poporul din mâna Egiptenilor! Cunosc acum că Domnul este mai mare decât toţi dumnezeii; căci răutatea Egiptenilor s-a întors asupra lor. Ietro, socrul lui Moise, a adus lui Dumnezeu o ardere de tot şi o jertfă de mâncare. Aaron şi toţi bătrânii lui Israel au venit şi au luat parte la masă cu socrul lui Moise, înaintea lui Dumnezeu” (vers. 2-12). Întreaga adunare e strânsă în biruinţă înaintea lui Dumnezeu. Neamurile sau păgânii aduc o jertfă şi, ca să întregească tabloul, soţia Izbăvitorului este adusă cu copiii pe care i-a dat Dumnezeu, într-un cuvânt, este o arătare neobişnuit de izbitoare a împărăţiei viitoare: „Domnul dă îndurare si slavă” (Ps. 84.11). Până acum, am văzut multele lucrări ale „harului”. Aici Duhul Sfânt ne pune înaintea ochilor o măreaţă icoană a „slavei”, înfăţişându-ne feluritele câmpuri în care se va arăta această slavă. Scriptura deosebeşte pe iudei, pe neiudei sau Neamuri şi Biserica lui Dumnezeu (Vezi 1 Cor. 10 32); şi, dacă nu ţinem seamă de această deosebire, nu putem pricepe adevărul, pe care l-a descoperit Dumnezeu în cuvântul Lui. Deosebirea, pe care o face Scriptura, a ţinut din timpul când taina Bisericii a fost pe deplin descoperită, prin slujba lui Pavel, şi va ţine tot timpul împărăţiei de o mie de ani. Orice creştin adevărat, care adânceşte Cuvântul, îi va da, în mintea lui, locul cuvenit.

Apostolul învaţă lămurit în epistola către Efeseni, că taina Bisericii nu fusese făcută cunoscută fiilor oamenilor în celelalte veacuri, cum i-o descoperise lui (2 Efes. 3. vezi şi Col. 2. 25-28). Însă, dacă ea nu fusese descoperită deadreptul această taină fusese arătată într-un chip sau altul; aşa, de pildă, în legătura lui Adam şi Eva, în căsătoria lui Iosif cu o egipteancă, şi în căsătoria lui Moise cu o femeie egipteancă. Pilda sau umbra unui adevăr se deosebeşte mult de descoperirea deadreptul şi lămurită a acestui adevăr. Marea taină a Bisericii n-a fost descoperită până ce Hristos, din mijlocul slavei cereşti, a descoperit-o lui Saul din Tars. Astfel, toţi cei ce caută descoperirea desăvârşită a acestei taine în lege, în prooroci sau în psalmi, apucă pe o cale greşită; însă cei ce au înţeles învăţătura epistolei către Efeseni, în această privinţă, pot sa-i urmărească cu folos şi interes umbrele preînchipuitoare în scrierile Vechiului Testament.

Avem deci, la începutul acestui capitol, o arătare a împărăţiei de o mie de ani. Toate câmpiile slavei sunt deschise înaintea ochilor. „Poporul iudeu” este marele martor pe pământ al credincioşiei, îndurării şi puterii Lui Dumnezeu (vezi de pildă Isa. 43. 10-12, 21); iată ce a fost Iudeul în veacurile trecute, ce este acum, şi ce va fi veşnic. „Păgânul” sau neamurile (adică neiudeii) citeşte în cartea puterii legăturilor lui Dumnezeu cu iudeii şi îşi învaţă şi el lecţiile. El urmăreşte istoria minunată a acestui popor ales şi pus deoparte „popor minunat din acest timp şi de altă dată” (Isa. 18. 2 vezi si Ex. 33. 6; Deut. 4. 6-8); vede scaune de domnii şi împărăteşti năruite, popoare nimicite până în temelie; orice lucru şi orice om siliţi să se supună, pentru întâietatea poporului acestuia iudeu în care Dumnezeu şi-a pus toata dragostea. „Cunosc acum că Domnul este mai mare decât toţi dumnezeii; căci în lucrul în care s-au purtat cu trufie, El a fost mai presus de ei” (verset 11). Iată mărturisirea păgânului sau neiudeului, când citeşte cartea minunată a istoriei poporului iudeu.

În sfârşit „Biserica lui Dumnezeu”, înfăţişată ca întreg prin Sefora, şi în mădularele care o alcătuiesc înfăţişate prin fiii Seforei, Biserica lui Dumnezeu se arată în legătura cea mai adânca şi mai strânsă cu izbăvitorul. Dacă vrea cineva o dovadă, apostolul răspunde: „Vă vorbesc ca unor oameni cu judecată: judecaţi voi singuri ce spun” (1 Cor. 10. 15). Nu se poate întemeia o învăţătură pe o pildă; însă, când învăţătura e descoperită, pilda ei se poate vedea bine şi cerceta cu folos. În orice caz, trebuie o minte duhovnicească, fie ca să înţeleagă învăţătura, fie ca să priceapă pilda, „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru ca trebuiesc judecate duhovniceşte” (1 Cor. 2. 14).