„Toată adunarea copiilor lui Israel a plecat din pustia Sin, după călătoriile zilnice, pe care poruncise Domnul să le facă; şi au tăbărât la Refidim. Acolo poporul n-a găsit apă de băut. Atunci poporul a căutat ceartă cu Moise. Ei au zis:„Dă-ne apă să bem”! Moise le-a răspuns: „Pentru ce căutaţi ceartă cu mine? Pentru ce ispitiţi pe Domnul” (vers. 1-2) Dacă n-am cunoaşte puţin răutatea atât de mare a bietelor noastre inimi, n-am şti cum să ne dăm seama de uimitoarea nesimţire a israeliţilor în faţa bunătăţii, „credincioşiei şi puterii lui Dumnezeu”. Văzuseră pogorându-se din cer pâinea, ca să hrănească şase sute de mii de oameni în pustie, şi iată-i gata să ucidă pe Moise cu pietre, pentru că îi adusese în aceasta pustie ca să moară de sete. Nimic nu întrece necredinţa inimii omeneşti decât harul nemărginit al lui Dumnezeu. Singur acest har dă uşurare sufletului, în faţa firii lui stricate, pe care o dau pe faţă împrejurările. Dacă israeliţii ar fi fost duşi dea dreptul din Egipt în Canaan, nu ne-ar fi lăsat asemenea triste dovezi de ceea ce este inima omenească, şi prin urmare, n-ar fi fost pentru noi pilde atât de izbitoare. Dar cei patruzeci de ani, pe care i-au petrecut rătăcind în pustie, sunt pentru noi un bogat izvor de învăţătură. Ne învaţă, printre alte lucruri, pornirea nestrămutată a inimii omeneşti să nu se încreadă în Dumnezeu. Orice: îi place omului, afară de Dumnezeu. Mai bine îi place să se sprijine pe ţesătura celor mai neînsemnate mijloace omeneşti, decât pe braţul Dumnezeului atotputernic, atotînţelept şi atotbun; iar cel mei mic nor ajunge ca să ascundă vederii lui strălucirea feţii lui Dumnezeu. Iată prin urmare că, pe drept, inima omului este numită „inimă rea şi necredincioasă”, totdeauna gata „să vă despartă de Dumnezeul cel viu” (Evrei 3. 12).

Să luăm seamă la cele două mari întrebări, care dau la iveală necredinţa, în acest capitol şi în cel dinainte. Sunt aceleaşi întrebări, care, în fiecare zi, se ridica înăuntrul şi în afara noastră: „Ce vom mânca, sau ce vom bea – (Matei 6. 31)? Nu vedem că poporul pusese a treia întrebare: „Cu ce ne vom îmbrăca? – Acestea, însă, sunt întrebările pustiei: „Ce?” „Unde?” „Cum?” Pentru fiecare din ele, credinţa n-are decât un singur răspuns scurt şi hotărâtor: Dumnezeu! Desăvârşit răspuns! Fără îndoială, când suntem în încercări, avem nevoie să ne aducem aminte, că „nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda” (1Cor. 10. 13). Ori de câte ori suntem într-o încercare, să fim încredinţaţi că, odată cu încercarea, este pregătită şi ieşirea din ea, şi că tot ce ne trebuie, este o voinţă zdrobită şi un ochi neprefăcut, ca să vedem limpede această ieşire.

„Moise a strigat către Domnul şi a zis: „Ce să fac cu poporul acesta? încă puţin, şi au să mă ucidă cu pietre” Domnul a zis lui Moise: „Treci înaintea poporului, şi ia cu tine vreo câţiva din bătrânii lui Israel, ia-ţi în mână şi toiagul cu care ai lovit râul, şi porneşte! Iată, Eu voi sta înaintea ta pe muntele Horebului; vei lovi stânca, şi va ţâşni apă din ea şi poporul va bea. Moise a făcut aşa, în faţa bătrânilor lui Israel” (vers. 4-6). Fiecare cârtire aduce o nouă descoperire a harului. Vedem apa răcoritoare ţâşnind din stânca lovită, chipul frumos al Duhului Sfânt, dat ca rod al jertfei săvârşite de Hristos. Capitolul 16 ne înfăţişează o pildă a lui Hristos, pogorât din cer ca să dea viaţă lumii; în capitolul 17, avem chipul Duhului Sfânt, „răspândit” în puterea lucrării săvârşite de Hristos. „Ei beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Hristos” (1 Cor. 10. 4). Dar cine ar fi putut bea, înainte ca stânca să fi fost lovită? Israel putea vedea stânca, şi să moară de sete privind-o; căci, până ce n-a fost lovită de toiagul lui Dumnezeu, nu putea potoli setea lui Israel. Tot aşa, Domnul Isus era ţinta tuturor sfaturilor dragostei şi îndurării lui Dumnezeu. Prin El, trebuia să curgă orice binecuvântare spre om. Din „Mielul lui Dumnezeu” trebuiau să ţâşnească râurile harului; însă, pentru asta, trebuia ca Mielul să fi fost jertfit, ca lucrarea crucii sa fie un fapt împlinit. Aceasta s-a întâmplat, când Stânca veacurilor a fost lovită de mâna lui Dumnezeu, ca stăvilarele dragostei veşnice să fie larg deschise, şi ca păcătoşii iertaţi să fie poftiţi, prin mărturia Duhului Sfânt, „sa bea din belşug”, să bea fără plată. „Darul Duhului Sfânt”, (Fapte. 2. 38), este urmarea lucrării săvârşite de Hristos pe cruce. „Făgăduinţa Tatălui” (Luca 24. 49) nu putea fi îndeplinită înainte ca Hristos să se fi aşezat la dreapta slavei în ceruri, după ce împlinise totul, răspunzând la toate cerinţele sfinţeniei, preamărind legea, purtând, în toată străşnicia ei, mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului, nimicind puterea morţii şi dezbrăcând mormântul de biruinţa lui, După ce au fost săvârşite toate acestea, El s-a „suit la înălţime, a luat prinşi de război, a luat în dar oameni” (Ps. 68. 18). „Şi acest: S-a suit, ce înseamnă decât că înainte Se pogorâse în părţile mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât, este acelaşi cu cel ce s-a suit mai pe sus de toate cerurile, ca să umple toate lucrurile” (Efes. 4. 9,10).

Aici este adevărata temelie a păcii, a fericirii şi a slavei Bisericii, pentru veşnicie. Până ce stânca nu fusese lovită, râul era oprit şi omul era fără putere. Ce mână omenească ar fi putut face să ţâşnească apă dintr-o stâncă? Şi ce sfinţenie omenească ar avea puterea să deschidă stăvilarele dragostei dumnezeieşti? Aici a fost pusă la încercare iscusinţa omului. El nu putea, nici prin faptele lui, nici prin cuvintele, nici prin simţirile lui, să aducă înaintea lui Dumnezeu o pricină spre a-i trimete Duhul Sfânt. Însă, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, ceea ce n-a putut face omul, a făcut Dumnezeu: Hristos a săvârşit lucrarea; adevărata Stâncă a fost lovită şi a ţâşnit din ea apă răcoritoare, ca sufletele însetate să poată fi potolite. „Apa pe care i-o voi da Eu, zice Hristos, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică” (Ioan 4, 14). Mai mult: „În ziua de pe urma, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stătut în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva, sa vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura. Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-l primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit” (Ioan 7. 37-39 şi Fapte. 19. 2).

Astfel, după cum în mană am găsit o icoana a lui Hristos, tot aşa în apa răcoritoare a stâncii, Dumnezeu ne dă o icoană a Sfântului Duh. „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu (adică pe Hristos venit în har), Tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie” adică pe Duhul Sfânt (Ioan 4. 10).

Iată învăţătura pe care o ia omul duhovnicesc din stânca lovită; însă numele dat locului unde s-a arătat acest adevăr este o dovadă veşnică de necredinţa omului. „El a numit locul acela Masa şi Meriba (Ispită şi Ceartă), căci copii lui Israel se certaseră şi ispitiseră pe Domnul, zicând: „Este oare Domnul în mijlocul nostru sau nu este” (Verset 7)? După atâtea încredinţări si arătări ale stării de faţă a lui Dumnezeu, se mai ridică o întrebare, ca dovadă de necredinţa adânc înrădăcinată a inimii omeneşti. În adevăr, însemna „să ispitească pe Domnul;” şi tot aşa au făcut iudeii în ziua arătării lui Hristos în mijlocul lor: îl ispiteau cerându-i un semn din cer. Credinţa nu face niciodată aşa: ea crede în Dumnezeu şi se bucură de El, nu prin vreun semn, ci prin cunoştinţa pe care o are despre însuşi Dumnezeu. Credinţa ştie ca Dumnezeu e de faţă ca să se bucure de El; şi se şi bucura.— Doamne, dă-ne o credinţă neprefăcută în Tine!

Capitolul acesta ne dă o altă învăţătură de un deosebit interes pentru noi. „Amalec a venit să bată pe Israel la Refidim. Atunci Moise a zis lui Iosua: Alege nişte bărbaţi, şi ieşi de luptă împotriva lui Amalec. Iar eu voi sta mâine pe vârful dealului cu toiagul lui Dumnezeu în mână” (vers. 8-9). Darul Duhului Sfânt duce la luptă. Lumina ceartă şi mustră întunericul (vezi Efes. 5. 7-14; 6. 12). Acolo unde este numai întuneric, nu este luptă, însă cea mai neînsemnată luptă e dovadă de lumină. „Firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi” (Gal 5. 17). La fel este şi în capitolul acesta: vedem stânca lovită şi apa ţâşnind, apoi, numaidecât, citim: „Amalec a venit să bată pe Israel.”

Pentru întâia dată Israel se află în faţa unui vrăjmaş din afară. Până aici, Domnul a luptat pentru el, cum vedem în capitolul 14: „Domnul Se va lupta pentru voi; dar voi staţi liniştiţi.” Însă, aici, zice: „Alege nişte bărbaţi.” Acum Dumnezeu va lupta în Israel. Ştim, în acelaşi timp, că este o mare deosebire între luptele lui Hristos pentru noi, şi luptele Duhului Sfânt în noi. Cele dintâi s-au isprăvit, slavă Domnului! Biruinţa e câştigată, şi o pace măreaţă şi veşnică ne este chezăşuită. Cele din urmă, dimpotrivă, dăinuiesc şi acum.

Faraon şi Amalec înfăţişează doua puteri sau înrâuriri deosebite: Faraon este chipul celui ce se împotriveşte mântuirii lui Israel din Egipt; Amalec este chipul celui ce pune piedica mersului lui Israel cu Dumnezeu în pustie. Faraon se folosea de lucrurile Egiptului ca să împiedice pe Israel să slujească lui Dumnezeu; el înfăţişează deci pe Satana, care întrebuinţează „acest veac rău” (Gal. 1. 4) împotriva poporului lui Dumnezeu. Amalec e icoana firii pământeşti; el era fiul lui Esau, care a pus mai mult preţ pe o supă de linte, decât pe dreptul lui de întâi născut (Geneza 36. 12). A fost cel dintâi care s-a împotrivit lui Israel după botezul lor „în nor şi în mare” (1 Cor. 10. 2). Faptele acestea arată lămurit firea lui. Mai mult, ştim că Saul a fost îndepărtat şi i s-a luat domnia în Israel, pentru ca a cruţat pe Amalec (1 Samuel 15). Ba încă vedem că Haman este cel din urma dintre Ameleciţi, despre care mai pomeneşte Scriptura (Estera 3. 1). Nici un Amalecit nu putea să intre în adunarea Domnului; şi, în sfârşit, în capitolul nostru, Domnul face cunoscut că va purta totdeauna război împotrivă lui Amalec (Vezi Deut. 25. 17-19).

Toate aceste împrejurări ne arată lămurit, că Amalec este o icoană a firii pământeşti în creştin. Apropierea dintre lupta pe care a început-o Amalec cu Israel şi apa răcoritoare a stâncii este foarte însemnată, plina de învăţăminte şi într-o desăvârşită legătură cu lupta pe care creştinul o are de purtat cu, firea lui rea; luptă care vine, cum ştim, din pricina că are o fire noua, în care locuieşte Duhul Sfânt. Lupta nu începe pentru Israel decât atunci când este în deplina stăpânire a izbăvirii, şi când a „mâncat din aceeaşi mâncare duhovnicească şi a băut dintr-o stâncă duhovnicească” (1 Cor. 10. 3-4). Până să întâlnească pe Amalec, n-a avut nimic de făcut. Nu Israeliţii au luptat împotriva lui Faraon şi au sfărâmat puterea Egiptului, rupând lanţurile robiei lor; nu ei au despărţit marea şi au înecat în apele ei pe Faraon şi întreaga lui oştire; nu ei eu pogorât pâinea din cer, sau au făcut să ţâşnească apa din stâncă. N-au făcut şi nici nu puteau să facă nici unul din aceste lucruri; şi acum ei sunt chemaţi să lupte împotriva lui Amalec. Toate luptele dinainte avuseseră loc între Dumnezeu şi vrăjmaş. Evreii n-avuseseră decât „să stea liniştiţi”, privind izbânzile strălucite ale braţului întins al lui Dumnezeu şi bucurându-se de roadele biruinţei. Dumnezeu luptase pentru ei; acum El lupta în ei şi prin ei.

Tot aşa este şi cu Biserica lui Dumnezeu. Biruinţele, pe care s-au întemeiat, pacea şi fericirea ei veşnică au fost aduse numai de Hristos, pentru ea. El singur a fost pe cruce şi tot singur în mormânt. Turma era risipită: cum ar fi putut ea fi acolo? Cum ar fi putut birui pe Satana, să rabde mânia lui Dumnezeu, sau să scoată boldul morţii? Lucrul acesta era peste puterea păcătoşilor, însă nu şi peste puterea Aceluia care a venit să-i mântuiască, şi care singur era în stare să ducă pe umerii Săi greutatea tuturor păcatelor lor, şi să arunce sarcina în urma Lui, pentru totdeauna, prin jertfa Sa desăvârşită; astfel că Duhul Sfânt, pornind de la Tatăl, ca o pârgă a ispăşirii fără cusur săvârşită de Fiul, poate să locuiască în Trupul lui Hristos şi în fiecare din mădularele Lui în parte.

Acum, când Duhul Sfânt locuieşte în noi, ca urmare a morţii şi învierii lui Hristos, începe pentru noi lupta. Hristos a luptat pentru noi, Duhul Sfânt luptă în noi. Faptul chiar că ne bucurăm de cel dintâi rod al biruinţei ne pune în vrăjmăşie neîntârziată cu vrăjmaşul. Însă mângâierea şi îmbărbătarea noastră este că suntem biruitori înainte de a ajunge pe câmpul de luptă. Credinciosul merge înaintea luptei, cântând: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos” (1 Cor. 15. 5-7), Noi nu ne luptăm deci în chip îndoielnic, sau lovind în vânt, ci ne purtam aspru cu trupul nostru ca să-l ţinem în stăpânire. (1 Cor. 9. 26-27). „Noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela cere ne-a iubit” (Rom. 8. 37). Harul în care suntem, ia firii pământeşti toată puterea ce o are asupra noastră (Vezi Rom. 6). Dacă legea este „puterea păcatului” (1 Cor. 15. 56), harul este lipsa lui de putere. Legea dă putere păcatului asupra noastră; harul ne dă putere asupra păcatului, „Atunci Moise a zis lui Iosua: „Alege nişte bărbaţi, şi ieşi de luptă împotriva lui Amalec. Iar eu voi sta mâine pe vârful dealului cu toiagul lui Dumnezeu în mână”. Iosua a făcut ce-i spusese Moise, şi a ieşit să lupte împotriva lui Amalec. Iar Moise, Aaron şi Hur s-au suit pe vârful dealului. Când îşi ridica Moise mâna, era mai tare Israel; şi când îşi lăsa mâna în jos, era mai tare Amalec. Mâinile lui Moise fiind trudite, ei eu luat o piatră, au pus o sub ei, şi el a şezut pe ea. Aaron şi Hur îi sprijineau mâinile, unul deoparte, iar altul de alta; şi mâinile lui au rămas întinse până la asfinţitul soarelui. Şi Iosua a biruit pe Amelec şi poporul lui, cu tăişul săbiei” (Vers. 9-13). Aici sunt două lucruri deosebite: lupte şi mijlocirea. Hristos e sus pentru noi, pe când Duhul Sfânt luptă cu putere în noi. Aceste două lucruri merg împreuna; pe măsură ce, prin credinţă, ne folosim de mijlocirea lui Hristos pentru noi, biruim şi firea noastră cea rea. Unii oameni vor să tăgăduiască lupta creştinului împotriva firii pământeşti, înfăţişând naşterea din nou ca o schimbare sau înnoire deplină a firii vechi. După aceasta părere, ar urma neapărat ca creştinul n-ar avea de luptat cu nimeni. Dacă firea mea veche e născută din nou, cu cine am să mai lupt? Cu nimeni. Nu mai este nimic din firea pământească în mine, căci ea s-a făcut nouă şi nici o putere dinafară nu poate să mă atingă, fiindcă nu găseşte de ce să se agaţe în mine. Lumea n-are nici un farmec pentru acela a cărui fire veche este deplin schimbată, şi Satana n-are deloc prin ce, sau pe ce, să poată lucra. S-ar putea spune tuturor celor ce, au această părere greşită şi nenorocită ca uită locul pe care îl are Amalec în istoria poporului lui Dumnezeu. Dacă israeliţii şi-ar fi închipuit că atunci când oastea lui Faraon pierise, lupta s-ar fi isprăvit, ar fi fost pierduţi, când Amalec se arunca asupra lor. Fapt este că lupta n-a început pentru ei decât atunci. Tot aşa este şi pentru credincios, căci „aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care a venit sfârşitul veacurilor” (1 Cor. 10. 11). Însă n-ar putea avea nici „pildă, nici înştiinţare în aceste lucruri,” acela a cărui fire pământească ar fi fost făcută nouă. În adevăr, un astfel de om n-are deloc nevoie de aceste provizii folositoare ale harului, pe care le-a făcut Dumnezeu în împărăţia lui pentru cei ce au nevoie de ele.

Scriptura ne învaţă lămurit, că credinciosul are înăuntrul lui cea ce răspunde lui Amalec, adică, „firea pământească, omul vechi, pofta firii pământeşti” (Rom. 6.6; 8. 7; Gal. 5. 17). Deci, dacă creştinul, simţind mişcările firii sale vechi, începe să se îndoiască dacă e creştin, nu numai că-i nespus de nenorocit, dar mai cu seamă se lipseşte de foloasele ţinutei lui înaintea Vrăjmaşului. Firea veche dăinuieşte în credincios şi va fi aici pe pământ până la sfârşit. Duhul Sfânt mărturiseşte pe deplin despre ea cum o dovedesc mai multe locuri din Noul Testament. În Romani 6. 12, spune: „Păcatul să nu domnească în trupul vostru muritor.” O astfel de poruncă n-ar mai fi de folos, dacă firea pământească n-ar dăinui în credincios. A spune că păcatul nu trebuie să domnească în noi, ar fi fără noima, dacă de fapt, n-ar locui în noi; este o mare deosebire între a locui şi a domni: păcatul locuieşte în creştin şi domneşte în necredincios.

Cu toate acestea, cu toate că păcatul locuieşte în noi, îl stăpânim. Izvorul puterii este la Dumnezeu. „Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har” (Rom. 6. 14). Harul, care prin sângele crucii, a ridicat păcatul, ne asigură biruinţa, şi ne dă putere acum asupra păcatului care locuieşte în noi. Noi suntem morţi faţă de păcat: prin urmare el n-are nici o putere asupra noastră. „Căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat” (Rom. 6. 7). „Ştiu bine că omul cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului se fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel, ca să nu mai fim robi ai păcatului” (Rom. 6.6). „Şi Iosua a biruit pe Amalec si poporul lui, cu tăişul săbiei, „Era numai biruinţă, şi steagul lui Dumnezeu fâlfâia peste oastea biruitoare, purtând această frumoasă şi îmbărbătătoare scriere pe ele: „Iehova nisi” (Domnul, steagul meu). Siguranţa biruinţei trebuia sa fie tot aşa de deplină ca cea a iertării, fiindcă amândouă se întemeiază pe marele fapt, că Isus a murit şi a înviat. În puterea acestor lucruri, credinciosul are un cuget curat, şi supune păcatul din el. Moartea lui Hristos împăcând toate cerinţele lui Dumnezeu cu privire la păcatele noastre, învierea Lui e izvorul puterii pentru toate amănuntele luptei la care suntem apoi chemaţi. El a murit pentru noi, şi acum trăieşte în noi. Moartea lui Hristos ne dă pacea: viaţa Lui ne dă puterea.

E bine să băgăm de seamă nepotrivirea dintre Moise pe deal şi Hristos pe scaunul slavei. Mâinile marelui nostru Mijlocitor nu pot fi trudite niciodată; mijlocirea Lui nu încetează niciodată. „El trăieşte pururea ca să mijlocească pentru noi” (Evrei 7. 25). Mijlocirea Lui este necurmată şi atotputernică. Luând loc în ceruri prin puterea dreptăţii dumnezeieşti, Ei lucrează pentru noi potrivit cu ceea ce este şi după desăvârşirea neţărmurită a lucrării Lui. Mâinile Lui nu pot să obosească niciodată şi n-are nevoie de nimeni ca să le sprijine. Mijlocirea Lui desăvârşită este întemeiată pe jertfa lui desăvârşită. El ne înfăţişează înaintea lui Dumnezeu, îmbrăcaţi în desăvârşirile Lui Isus, aşa că totdeauna ne vom ascunde faţa în pulbere, când ne vom gândi la ceea ce suntem; cu toate acestea, Duhul Sfânt ne poate adeveri ce este Hristos pentru noi şi ce suntem noi în El. „Voi însă au mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti” (Rom. 8. 6). Noi suntem în trup; însă nu suntem în firea pământească. Mai mult, firea pământeasca este în noi, iar noi nu suntem în firea pământească, fiindcă suntem vii cu Hristos.

Să mai luăm seama că Moise avea cu el pe deal „toiagul lui Dumnezeu,” cu care lovise stanca, Acest Toiag era Icoana puterii lui Dumnezeu, care se vede-n aceeaşi măsura în ispăşire şi în mijlocire. Când lucrarea Ispăşirii a fost săvârşită; Hristos s-a aşezat în ceruri, şi a trimes, Duhul Sfânt ca să locuiască în Biserica; astfel că este o legătură nedespărţită între lucrarea lui Hristos, şi lucrarea Duhului Sfânt.