Acest capitol începe cu măreţul cântec de biruinţă al lui Israel, pe malul Mării Roşii, când au văzut „marea putere pe care a desfăşurat-o Domnul împotriva Egiptenilor” (Cap. 14. 31). Israeliţii văzuseră izbăvirea Domnului. De aceea îi vedem cântând laudă şi istorisind faptele Lui puternice. „Atunci Moise şi copiii lui Israel au cântat această cântare Domnului” (verset 1). Până aici n-am auzit nici un cântec de laudă, nici măcar un verset. Dimpotrivă, am auzit strigătul de adâncă durere al poporului, doborât de grozava lucrare de la cuptoarele de cărămizi ele Egiptului, i-am auzit strigătul necredinţei când era împrejmuit de greutăţi pe care le credea de nebiruit, dar cântare de laudă încă nu auzisem de la el. Numai ca popor mântuit, când toată adunarea răscumpărată s-a văzut înconjurată de dovezi de mântuirea lui Dumnezeu, au putut să izbucnească în cântări de biruinţa. Când au ieşit israeliţii din botezul lor făcut „în nor şi în mare” şi când au putut privi pe Egiptenii morţi pe ţărmul mării (Cap. 14. 30), atunci auzim cântecul de izbândă răsunând din cele şase sute de mii de glasuri. Apele Mării Roşii se rostogoleau între ei şi Egipt, şi ei erau pe ţărmul celălalt ca popor izbăvit, De aceea puteau să sărbătorească pe Domnul. În aceasta, ca de altfel în toate, ei erau pilde pentru noi. Trebuie ca şi noi să ne ştim mântuiţi prin puterea morţii şi învierii Domnului, înainte de a aduce lui Dumnezeu o închinare plăcută Lui şi bine înţeleasă de noi. Altfel, în sufletul nostru, va fi întotdeauna o sfială şi o şovăire, venită fără îndoiala din neputinţă de a lua pentru sine preţul răscumpărări săvârşite de Isus Hristos. Se poate să recunoşti că mântuirea este numai în Isus şi în nimeni altul, dar asta este cu totul altceva decât să prinzi prin credinţa adevărata fiinţă şi temelie a acestei mântuiri şi s-o iei a ta însuti, sa ştii că eşti mântuit. Duhul lui Dumnezeu descopere în Scriptură foarte lămurit că Biserica este unită cu Hristos în moartea şi în învierea Lui, ba mai mult ca Hristos Cel înviat, de la dreapta lui Dumnezeu, este măsura şi arvuna primirii ce o are la Tatăl Biserica. Când crede cineva lucrul acesta, a trecut hotarul îndoielii şi al necredinţei. Cum s-ar putea îndoi un creştin când ştie că un Avocat, adică „Isus Hristos Cel drept îi ţine necurmat locul în faţa scaunului de domnie al lui Dumnezeu (1 Ioan 2. 1)? Cel mai slab dintre mădularele Bisericii lui Dumnezeu are dreptul să ştie că Isus i-a ţinut locul pe cruce şi că toate păcatele i-au fost mărturisite, purtate, judecate şi ispăşite pe crucea Lui. Această siguranţă dumnezeiască, luată prin credinţă, dă pacea, şi n-ai altceva de făcut decât s-o iei şi să ai pacea. Poţi să împlineşti cu râvnă toate formele unor religii sau chiar toate datoriile creştineşti, totuşi n-au nici o putere ca să-ţi despovăreze cugetul de simţământul păcatului. Singura cale pentru aceasta este să vezi păcatul judecat în Hristos, înălţat ca jertfă pentru păcat pe lemnul blestemat (vezi şi Evr. 9. 26; 10.1-18). Dacă păcatul a fost judecat acolo „o dată pentru totdeauna”, credinciosul n-are de ce să se mai teamă. Dovada că păcatul a fost judecat, este învierea Chezaşului nostru Isus. „Am ajuns la cunoştinţa că tot ce face Dumnezeu dăinuieşte în veci şi la ceea ce face El nu mai este nimic de adăogat şi nimic de scăzut şi că Dumnezeu face aşa, pentru ca lumea să se teamă de El” (Ecl. 3. 14)

Mulţi inşi trec prin mari greutăţi până să ia aceste adevăruri pentru ei înşişi. Ei sunt gata să zică cu psalmistul: „Da, bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei cu inima curată. Totuşi,.. eu,..” (Ps. 73. 12). Ei privesc la ei înşişi în loc să-şi ridice privirile spre Hristos în moartea Lui, în loc să-şi înalţe inima spre Hristos în învierea Lui. Ei se gândesc mai mult la primirea lui Hristos decât la Hristos însuşi. Se uita mai mult la putinţele lor decât la ce li s-a dat în afară de ei şi aşa sunt înlănţuiţi într-o stare de nesiguranţă de plâns şi de aceea nu-şi pot lua locul de închinători fericiţi. Ei se roagă şi cer mântuirea, în loc să se bucure că o au. Privesc la faptele lor ne-desăvârşite în loc să privească la ispăşirea deplină săvârşită de Isus.

În cap. 15, greutatea este înlăturată, iar inima poporului se deschide slobodă, într-un dulce cântec de laudă. Eul este uitat, împrejurările au trecut. Nu vede decât o singură ţintă, pe Unul Singur, pe Domnul însuşi în Fiinţa şi căile Sale. Israel putea zice: „O, Doamne, Tu m-ai bucurat prin faptele Tale, voi cânta de bucurie din pricina lucrărilor mâinilor Tale” (Ps. 92.4). Aceasta este adevărata închinare. Când ne pierdem din vedere sărăcăciosul nostru eu, cu tot ce ţine de el şi când numai Hristos ne umple inimile, atunci putem să aducem lui Dumnezeu o închinare plăcută Lui, Nu e nevoie de silinţele unei evlavii pământeşti ca să deştepte în suflet simţiri de închinare şi lauda duhovnicească; tot aşa nu e nevoie de pretinsele ajutoare ale unei aşa zise religii ca să aprindă în suflet flacăra unui cult pe care-l cere Dumnezeu. Numai inima să fie plină de fiinţa lui Isus şi cântările de laudă se vor vărsa în afară din ea în chip foarte firesc. Este cu neputinţă ca duhul să nu se verse într-o sfântă închinare, când privirile sunt aţintite asupra Lui. Dacă privim închinarea şi lauda oştilor din jurul scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului, vom vedea că este prilejuită de descoperirea în Dumnezeu a vreunei însuşiri noi sau a vreunei căi desăvârşite a Lui. Tot aşa trebuie să fie şi cu Biserica pe pământ; altfel înseamnă ca ne-am lăsat năpădiţi de lucruri care nu se găsesc în locurile luminii curate şi ale fericirii desăvârşite. În orice închinare adevărată, sau cult, Dumnezeu însuşi este ţinta, înfăptuitorul şi puterea lui. Capitolul de faţă este o frumoasă pildă de cântare de laudă. Este vorbirea unui popor răscumpărat, sărbătorind prin laudă pe Cel ce i-a răscumpărat. „Domnul este tăria şi cântarea mea, El m-a scăpat. El este Dumnezeul meu, pe El îl voi lăuda. El este Dumnezeul tatălui meu, pe El îl voi preamări. Domnul este un războinic viteaz. Domnul este numele Lui. Dreapta Ta, Doamne, şi-a făcut vestită tăria! Mâna Ta cea dreaptă, Doamne, a zdrobit pe vrăjmaşi — Cine este ca Tine între dumnezei, Doamne? Cine este ca Tine minunat în sfinţenie, bogat în fapte de laudă şi făcător de minuni? Prin îndurarea Ta, Tu ai călăuzit şi ai izbăvit pe poporul acesta. Iar prin puterea Ta îl îndrepţi spre locaşul sfinţeniei Tale. Domnul va împăraţi în veac şi în veci de veci.” Ce câmp întins îmbrăţişează această cântare! începe cu mântuirea şi sfârşeşte cu slava. Începe cu crucea şi sfârşeşte cu împărăţia. Seamănă cu un frumos curcubeu, cu un capăt afundat în „suferinţe, iar celălalt în „slava de care aveau să fie urmate” (1 Petru 1. 11). Totul este numai cu privire la Domnul. Este o revărsare a sufletului, în faţa priveliştii minunate a Dumnezeului îndurării şi slavei şi în faţa faptelor Sale minunate. Mai mult, pomeneşte de împlinirea în vremea de faţa a planului lui Dumnezeu: „Prin puterea Ta, îl îndrepţi spre locaşul sfinţeniei Tale” (verset 13). Copiii lui Israel puteau vorbi astfel, deşi abia puseseră piciorul pe hotarul pustiei. Cântarea lor nu era arătarea unei nădejdi nelămurite. Da, când sufletul este plin numai de Dumnezeu, poate să se afunde în plinătatea harului Său, să se încălzească la strălucirea feţei Sale şi să se bucure de marile bogaţii ale milei şi bunătăţii Sale. Zarea care i se deschide în faţa este lipsită de orice nori; stând pe Stânca veşnică pe care l-a înălţat dragostea unui Dumnezeu Mântuitor, unit cu un Hristos înviat, el cutreieră nesfârşita întindere a planurilor lui Dumnezeu şi îşi opreşte privirea pe strălucirea măreaţa a slavei pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru toţi care şi-au spălat şi albit hainele în sângele Mielului.

Iată cum sunt cântările de lauda pe care le întâlnim în toată Scriptura. Făptura este pusă deoparte; Dumnezeu este singura ţintă şi El singur umple toată zarea vederii sufletului. Nu găseşti în ele nimic omenesc, şi de aceea lauda poate să răsune fără încetare. Cât de deosebite sunt aceste cântări de laudă de acele cântări sau rugăciuni milogitoare, pline de arătarea căderilor, slăbiciunilor şi sărăciei noastre, cari se aud de obicei în adunările creştineşti! Hotărât că niciodată nu vom putea să cântăm cu putere şi înţelepciune duhovnicească dacă privim la noi înşine. Am descoperi oricând câte ceva care ar împiedeca închinarea şi lauda noastră. De fapt, atâţia creştini par a crede că, dacă sunt într-o necurmata stare de îndoială şi de văicăreală, este un mare har creştinesc. De aceea cântările lor şi tot ce fac ei nu sunt decât roadele stării lor fireşti. Aceştia, oricât de evlavioşi ar fi, n-au călcat încă pe pământul acelei închinări şi laude, care este „în duh”, nu în firea veche. Ei n-au sfârşit-o cu ei înşişi, încă n-au trecut Marea Roşie a mântuirii depline, şi n-au luat loc pe ţărmul statorniciei ca popor botezat cu un botez duhovnicesc şi înviat, din mort cum era. De aceea se uită mereu la ei înşişi, pentru că nu privesc eul lor ca răstignit, cu care Dumnezeu a sfârşit-o o dată pentru totdeauna.

Duhul sfânt să dea tuturor copiilor lui Dumnezeu o înţelegere mai deplină şi mai vrednică de starea lor, făcându-i să priceapă că, odată ce suntem spălaţi de păcate prin sângele lui Isus, avem înaintea lui Dumnezeu aceeaşi trecere fără margini şi desăvârşită pe care o are Hristos însuşi, drept Cap înviat şi slăvit al bisericii Sale. Îndoielile şi temerile n-au ce căuta la un copil al lui Dumnezeu, căci dumnezeiescul lor chezaş Isus n-a lăsat nici urmă de îndoială sau teama pentru credincios: Hristos e singura temelie, de aceea nu se poate zidi pe El decât bucurie şi iar bucurie. Locul copilului lui Dumnezeu este dincolo de perdeaua locului prea sfânt din Templu. El are o deplină slobozenie să intre în locul prea sfânt prin sângele lui Isus” (Evr. 10. 19). Oare pot avea loc îndoieli şi temeri în locul prea sfânt? Nu este lămurit că cine se îndoieşte de acesta pune la îndoială desăvârşirea lucrării lui Hristos, această lucrare despre care Dumnezeu a mărturisit în faţa oricărei făpturi, prin învierea lui Isus dintre cei morţi? Hristos nici n-a părăsit mormântul mai înainte de a fi înlăturat pe deplin, pentru poporul Său, orice prilej de îndoială sau de teamă. Creştinul deci nu poate decât să se bucure pe veci de o mântuire deplină. Dumnezeu însuşi este „mântuirea” lui, iar el n-are altceva de făcut decât să se bucure de roadele lucrării pe care a săvârşit o Dumnezeu în el, să trăiască pentru slava Lui, aşteptând timpul când: „Domnul va împăraţi în veac şi în veci de veci” (verset 18).

În cântarea lui Moise şi a copiilor lui Israel, e un loc asupra căruia voiesc să îndrept luarea aminte a cititorului. „El este Dumnezeul meu, pe El îl voi preamări” (verset 2). Acest verset se mai poate traduce şi: „ii voi pregăti o locuinţă”. Când inima se revarsă de bucuria mântuirii, vorbeşte despre făgăduinţa de a ridica Domnului o „casă”. Cititorule creştin, gândeşte-te adânc la aceasta. Pretutindeni în Scriptură, de la capitolul 15 din Exod şi până la Apocalipsă, întâlnim gândul lui Dumnezeu de a locui cu omul. Ascultaţi vorbirea unei inimi care bate necontenit pentru Domnul: „Nu voi intra în cortul în care locuiesc, nu mă voi sui în patul în care mă odihnesc, nu voi da somn ochilor mei, nici aţipire pleoapelor mele, până nu voi găsi un loc pentru Domnul, o locuinţă pentru Puternicul lui Iacov” (Ps. 132. 3-5). „Căci râvna casei Tale m-a mâncat pe Mine” (Ps. 69. 9; Ioan 2. 17). Nu mă gândesc să mergem mai departe în lămurirea acestui loc; dar aş vrea să pot face ca inima cititorului să găsească plăcere în acest gând şi, adâncind el însuşi Cuvântul cu rugăciune, să descopere măreţia locaşului lui Dumnezeu de la cea dintâi pomenire ce se face despre el şi până la fericita şi mângâietoarea făgăduinţă: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Apoc. 21. 3-4).

„Moise a pornit pe Israel de la Marea Roşie. Au apucat în spre pustia Şur; şi, după trei zile de mers în pustie, n-au găsit apă” (verset 22). Când intrăm în viaţa din pustie, suntem puşi la încercare, ca să se vadă în ce măsură cunoaştem pe Dumnezeu şi inima noastră. Începutul vieţii noastre creştine este însoţit de o frăgezime şi de o bucurie pe care numaidecât o potoleşte vântul uscat al pustiului; atunci, dacă nu ştim ce este Dumnezeu pentru noi, suntem gata să ne lăsăm abătuţi din cale şi „să ne întoarcem cu inima în Egipt” (Fapte. 7.39). Şcoala pustiei este de mare trebuinţă, nu ca să ne dea un drept la Canaan, ci ca să învăţăm să cunoaştem pe Dumnezeu şi prin aceasta şi inima noastră, ca să putem să înţelegem puterea legăturii noastre cu Dumnezeu şi să putem să ne bucurăm de Canaanul nostru ceresc, când vom intra în el şi trupeşte (Deut. 8. 2-5).

Putem privi pe israeliţi în trei stări bine deosebite: în Egipt, în pustie şi în ţara Canaanului. În fiecare din aceste stări, ei sunt „pilde pentru noi”, numai, că noi înfăţişăm pe toate trei în acelaşi timp. Creştinii adevăraţi sunt în Egipt (în lume), înconjuraţi de lucrurile fireşti, care se potrivesc de minune cu inima firească. Dar, ca unii care prin harul lui Dumnezeu suntem chemaţi la legătura cu Fiul Său Isus Hristos, şi după pornirile şi dorinţele noii noastre firi primite de la El, locul nostru nu este în lumea aceasta, în tot ce ţine de Egipt. Împotrivirea noastră faţă de lume, dezlipirea de ea, lipsirea noastră de tot ce este în lume, golul pe care-l pricinuieşte lipsa ei, nu este altceva decât pustia prin care călătoreşte creştinul. Firea dumnezeiasca a celui născut din Dumnezeu suspină cu înfocare după o altă stare de lucruri, după un aer duhovnicesc mai curat decât acela de care suntem înconjuraţi, şi aceasta ne face să lepădăm Egiptul, pustiul lumii acesteia.

Cu toate acestea, ca unii care ştim că acum suntem înaintea lui Dumnezeu legaţi pe vecie cu Cel care a intrat biruitor în locurile cereşti şi ne ţine locul nostru la dreapta slăvită a Tatălui, avem fericirea să ne bucurăm prin credinţă de faptul că suntem în cer de când am înviat la o viaţă nouă împreună cu El şi de aceea suntem şi „aşezaţi împreună cu El în locurile cereşti” (Efes. 2. 6). De aceea, deşi cu privire la trupurile noastre, suntem şi în Egipt, şi în pustie faţă de călătoria noastră în trup, totuşi, credinţa ne face să intrăm cu duhul în Canaanul de sus şi ne pune în stare să ne hrănim din vechiul „grâu al ţării”, adică din Hristos; nu numai din Hristosul coborât pe pământ, ci şi cu Hristosul înălţat la cer şi aşezat acolo în slavă. (1 Tim. 3. 16).

Cele din urmă versete din cap. 15 ne arată pe Israel în pustie. Până aici totul părea uşor. Judecăţi înspăimântătoare căzuseră, asupra Egiptului, pe când Israelul rămăsese neatins de ele; oastea egipteană era moartă pe ţărmul mării, iar Israelul rămăsese biruitor. Totul mergea bine, dar, vai! pe dată lucrurile şi-au schimbat înfăţişarea; cântecele de laudă au făcut loc cuvintelor de cârtire: „Au ajuns la Mara; dar n-au putut să bea apă din Mara, pentru că era amară. De aceea locul acela a fost numit Mara (Amărăciune). Poporul a cârtit împotriva lui Moise, zicând: „Ce vom bea?” Toată adunarea copiilor lui Israel a cârtit în pustie împotriva lui Moise şi Aaron. Copiii lui Israel le-au zis: „Cum de n-am murit loviţi de mâna Domnului în ţara Egiptului, când şedeam la oalele cu carne, când mâncam pâine de ne săturam? Căci ne-aţi adus în pustia aceasta ca să faceţi să moară de foame toată mulţimea aceasta” (cap. 16. 2-3).

Astfel au dat ochii cu încercările din pustie: „Ce vom mânca” şi „ce vom bea”? Apele de la Mara au pus la încercare inima poporului lui Israel si i-au dat la iveală duhul de cârtire; dar Domnul l-a făcut să vadă că în acele ape nu era nici o amărăciune, ci, prin harul Său, le-a putut îndulci, „Domnul a arătat lui Moise un lemn, pe care l-a aruncat în apă şi apa s-a făcut dulce Acolo a dat Domnul poporului legi şi porunci şi acolo l-a pus la încercare”. Ce frumoasă Icoană este acest „lemn”! El este icoana Aceluia care, dintr-o îndurare fără margini, a fost aruncat în apele amare ale morţii, ca acestea să fie făcute dulci pentru noi pentru totdeauna. Cu adevărat, „amărăciunea morţii a trecut”, iar pentru noi nu mai rămâne decât dulceaţa veşnică a învierii.

Versetul 26 ne arată primejdia celor dintâi paşi ai celor răscumpăraţi de Domnul. La început, ei sunt în primejdie să se lase „purtaţi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură” de nerăbdare şi de cârtiri. Singurul mijloc ca să ne păzim de acest duh este să avem „ochii aţintiţi cu tărie asupra lui Isus” (Evr. 12. 2). El se descopere totdeauna potrivit cu nevoile poporului Său; iar ai Săi, în loc să se plângă de împrejurările în care se găsesc, iau doar prilej din ele ca să ceară şi mai mult har de la El. Pustia este un prilej rar care ne face să cunoaştem, în chip deosebit, pe Dumnezeu. Este o şcoală, în care învăţăm să cunoaştem harul Său îndelung răbdător şi bogatele Lui izvoare de îndurare. „El a purtat grija de ei în pustie, ca o mamă, timp de aproape patruzeci de ani” (Fapte. 13. 18). Omul duhovnicesc va recunoaşte întotdeauna că face să te oboseşti până dai de ape amare, pe care ştii că Dumnezeu le va îndulci. „Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea. Însă nădejdea aceasta nu înşeală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (Rom. 5. 3-5).

Pustia îşi are însă şi „Elimii” ei ca şi „Marele” ei cu fântânile şi finicii ei precum şi apele ei amare. „Au ajuns la Elim, unde erau douăsprezece izvoare de apă şi şaptezeci de finici. Şi au tăbărât acolo lângă apă.” (verset 27). Domnul, în harul şi îndurarea Sa, a pregătit locuri verzi pe cărarea poporului Său pribeag prin pustie, şi deşi acestea nu erau decât oaze, ele răcoreau şi le împrospătau duhul şi le întăreau inima. Popasul de la Elim era destul de potrivit să învioreze inimile israeliţilor şi să facă să înceteze cârtirile. Umbra plăcută a finicilor, apele răcoritoare ale fântânilor de lângă ei, veneau la timp, după încercarea de la Mara, şi ne arată însuşirile minunate ale slujitorilor duhovniceşti pe cari-i trimite Dumnezeu poporului Său în timpul acestei călătorii pe pământ. „Cei doisprezece” (apostoli) şi cei şaptezeci (ucenici) sunt numere care au o legătură strânsă cu slujba în Biserica lui Dumnezeu (Luca 10, 1, 17; 6. 13).

Totuşi, Elimul nu era Canaanul, ţinta călătoriilor. Fântânile şi finicii de la Elim nu erau decât o gustare mai dinainte a fericirilor ţării, aşezate dincolo de hotarele acestui pustiu sterp, în care abia intraseră cei mântuiţi. Fără îndoială că Israelul putea să se adape şi să-şi găsească aici un adăpost destul de Înviorător, însă apele şi umbra aceea erau ale pustiului; nu erau decât pentru puţină vreme, doar ca să răcorească şi să întărească poporul, pentru ca să poată să-şi urmeze calea spre Canaan. După cum ştiu, tot aşa este şi cu slujba din Biserica lui Dumnezeu: este ca un izvor pentru cerinţele noastre duhovniceşti, care trebuie să ne potolească setea prin împărtăşirea mai din plin a Cuvântului, să ne întărească prin mustrări, să ne îmbărbăteze prin mângâieri „până ce vom ajunge toţi la măsura staturii desăvârşite a lui Hristos” (Efes. 4.13).