Când copiii lui Israel şi-au ridicat ochii şi au văzut armata egipteană înaintând spre ei, au rămas, evident, înmărmuriţi, dar, dând dovadă de înţelepciune, au strigat către Domnul. Îndată după aceea însă au început să se plângă conducătorului pus de Domnul, Moise, aşa cum făcuseră şi mai devreme (5:21) spunând că ar fi fost mai bine pentru ei să-i slujească pe egipteni decât să moară în pustiu. Acesta a fost un gest de necredinţă crasă din partea lor, ne fiind dealtfel ultimul caz în care avea să se manifeste necredinţa în viaţa lor. Ne mai fiind timid, Moise le-a spus: „Staţi pe loc şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta."