„Cei care coboară pe mare în corăbii, cei care-şi fac lucrul lor pe ape mari, aceia văd lucrările Domnului şi minunile Sale în apele adânci” (Ps. 107. 23-24). Cât de adevărat! Totuşi, cum se mai dau înapoi inimile noastre din faţa acestor ape mari!” – Şi tocmai de aceea suntem lipsiţi de vedere lucrărilor şi minunilor Dumnezeului nostru; căci acestea nu se văd şi nu se fac cunoscute decât „în apele adânci.”

Doar în ziua încercării şi greutăţilor face sufletul cunoştinţa cu marea şi nespusa fericire ce o are când se reazemă pe Dumnezeu. Dacă ar fi să mergi într-una uşor, n-ar mai fi aşa. Starea de faţă a Învăţătorului nu se simte când aluneci pe faţa unui lac liniştit, ci când „furtuna vâjâie” şi când „valurile vin.” Domnul nu ne pune în faţă zarea unui drum lipsit de încercări şi strâmtorări; dimpotrivă, ne spune că vom întâlni şi pe unele şi pe celelalte; dar ne făgăduieşte că rămâne cu noi în mijlocul acestora, ceea ce este de neasemănat mai bine. Este mai bine să ai pe Dumnezeu cu tine în greutăţi, decât să scapi de greutăţi. Să simţim că inima lui Dumnezeu bate cu a noastră este ceva cu mult mai dulce decât să încerci puterea mânii Lui pentru noi. Apropierea învăţătorului de slujitorii lui credincioşi, când treceau prin cuptorul de foc, era mult mai scumpă lor decât ar fi fost arătarea puterii ca să-i scape de acest foc (Daniel 3). Adesea am vrea mai degrabă să ne fie îngăduit să mergem înainte fără încercări, dar cu aceasta pierdem mult de tot. Niciodată starea de faţa a Domnului nu este atât de dulce ca în clipele de mare strâmtorare.

Aşa au fost israeliţii în împrejurările din acest capitol. Ajunseseră într-o mare greutate. Erau chemaţi „să-şi facă lucrarea pe ape mari: – „Toată priceperea lor se spulberase” (Ps. 107. 27). Faraon, părându-i rău că ia lăsat să iasă din ţară, s-a hotărât să facă o opintire deznădăjduită ca să-i aducă îndărăt. „Faraon şi-a pregătit carul de război, şi şi-a luat oameni de război cu el. A luat şase sute de cară de luptă cu oameni aleşi, şi toate carele Egiptului; în toate erau luptători. Domnul a împietrit inima lui Faraon, împăratul Egiptului şi Faraon a urmărit pe copiii lui Israel. Copiii lui Israel ieşiseră gata de luptă. Egiptenii i-au urmărit; şi toţi caii, carele lui Faraon, călăreţii şi oştirea lui, i-au ajuns tocmai când erau tăbărâţi lângă mare, lângă Pi-Hahirot, faţă în faţă cu Baal-Ţefon. Faraon se apropia. Copiii lui Israel şi-au ridicat ochii şi iată că Egiptenii veneau după ei. Şi copiii lui Israel s-au spăimântat foarte tare, şi au strigat către Domnul după ajutor” (vers. 6-10). Era o mare încercare; ceva în faţa căruia orice silinţă omenească era zadarnică. Marea era în faţa lor; în dosul lor, oştile lui Faraon şi, împrejurul lor, munţi, şi toate acestea îngăduite şi rânduite chiar de Dumnezeu! Dumnezeu alesese locul unde trebuia să tabere Israel, „în faţa lui Pi-Hahirot, între Migdol şi mare, faţă în faţă cu Baal-Ţefon.” Ba mai mult: chiar El a încuviinţat ca Faraon sa-i urmărească. Pentru ce? Tocmai ca să se arate El însuşi în mântuirea poporului Său şi în înfrângerea deplină a vrăjmaşilor acestui popor. „El a tăiat în doua Marea Roşie, şi a trecut pe Israel prin mijlocul ei, şi a azvârlit pe Faraon şi oastea lui în Marea Roşie, căci în veac ţine îndurarea Lui” (Ps. 136).

În toate călătoriile celor răscumpăraţi ai lui Dumnezeu în pustie, nu găsim nici o poposire ale cărei margini să nu fi fost trase cu grijă de mâna atotînţeleaptă şi nesfârşit de iubitoare a lui Dumnezeu. Pi-Hahiroţii şi Migdol-ii duhovniceşti sunt aşezaţi în legătură cu starea sufletească a acelora pe care îi călăuzeşte Dumnezeu peste piedicile şi întortocherile pustiei, ca să arate adevărata fire a lui Dumnezeu. Dacă necredinţa pune mereu întrebarea: De ce este aşa? – Dumnezeu ştie; şi fără îndoială, El va descoperi pricina numai atunci. când această descoperire ar putea fi spre slava şi spre binele poporului Său. Oare nu ne întrebăm şi noi atât de deseori pentru ce suntem puşi într-o împrejurare sau alta? Nu ne batem deseori capul să ştim pricina pentru care suntem puşi într-o încercare sau alta? Ce bine am face dacă ne-am pleca şi noi capul într-o smerită supunere şi să zicem: „totul este bine” şi „totul va merge bine!” Numai când Dumnezeu ne-a pus în cutare sau în cutare stare, putem fi încredinţaţi că ea este aleasă cu înţelepciune şi că este spre binele nostru; şi chiar dacă noi ne-am ales-o de bună voie şi din nebunia noastră, Dumnezeu, în mila Sa, stă deasupra nebuniei noastre şi face ca puterea împrejurărilor în care ne-am vârât din capul nostru, chiar şi-atunci, să lucreze spre binele nostru duhovnicesc.

Când copiii lui Dumnezeu se găsesc în cele mai mari încurcături şi greutăţi, atunci au parte de cele mai frumoase arătări ale purtării de grijă şi lucrării lui Dumnezeu; şi tocmai de aceea îi pune El adesea la încercare, ca să li se descopere cu atât mai măreţ cu cât încercarea este mai grea. El ar fi putut să ducă pe Israel prin Marea Roşie şi să-i facă să ajungă mult mai departe de atingerea cu trupele lui Faraon, chiar înainte ca acestea să fi plecat din Egipt; dar această cale n-ar fi slăvit atât de mult Numele Său, şi nici n-ar fi ruşinat atât de mult pe vrăjmaşul prin care voia El „să fie slăvit” (verset 17). Noi pierdem din vedere acest mare adevăr şi urmarea este că, în timpul încercării, ne pierdem capul şi ni se înmoaie inima. Dacă am putea să nu privim o întâmplare rea decât ca un prilej pentru Dumnezeu ca să-şi arate harul Lui care este „de ajuns”, ne-am păstra acel cumpăt atât de trebuitor şi am putea sa slăvim pe Dumnezeu chiar în mijlocul celor mai adânci ape ale durerii.

Vorbirea israeliţilor cu prilejul acesta poate să ne mire şi să ne para greu de înţeles; dar, dacă ne-am cunoaşte mai mult inimile noastre rele şi necredincioase, am vedea cât de mare este asemănarea dintre noi şi acest popor. Pare că au uitat prea repede puterea dumnezeiască ce a lucrat pentru ei puţină vreme înainte. Ei văzuseră idolii Egiptenilor judecaţi şi puterea Egiptului doborâtă de toiagul Domnului. Văzuseră cum această mână a rupt braţul de fier al robiei egiptene şi a stins cuptorul de foc al suferinţelor lor. Văzuseră toate acestea şi totuşi, când s-a ivit un nor negru în zarea lor, încrederea li s-a pierdui, li s-a înmuiat inima, şi au cârtit, zicând: „Oare pentru că nu erau morminte în Egipt ne-ai adus ca să murim în pustie? Ce ne-ai făcut, de ne-ai scos din Egipt? Era mult mai bine pentru noi să slujim Egiptenilor decât să murim în pustie” (vers. 11-12). Oarba necredinţă rătăceşte întotdeauna şi nu poate vedea căile lui Dumnezeu. Aceeaşi necredinţă bântuie în toate vremurile. Ea a făcut pe David să zică într-o zi rea: „Voi pieri într-o zi ucis de mâna lui Saul; nu e nimic mai bun pentru mine decât sa fug în ţara Filistenilor” (1 Sam. 27. 1). Dar cum s-au întors lucrurile? Saul a fost omorât în muntele Ghilboa, iar scaunul lui David a fost întărit pentru totdeauna. Tot aceeaşi necredinţă a făcut pe Iile Tesbiteanul, într-o clipă de întristare adâncă, să fuga dinaintea ameninţărilor furioase ale Izabelei, ca să-şi scape viaţa. Şi care a fost sfârşitul? Ilie a fost răpit la cer într-un car de foc, pe când Izabela a fost zdrobită de pietre.

Tot aşa a fost şi cu copiii lui Israel chiar în cea dintâi clipă de încercare. Ei credeau într-adevăr că Domnul nu-Şi dăduse atâta osteneală ca să-i scoată din Egipt decât ca să-i omoare în pustie; îşi închipuiau că fuseseră scăpaţi de moarte prin sângele mielului de paşte, ca, pe urmă, să fie înmormântaţi în pustie. Aşa judecă întotdeauna necredinţa; ne face să punem pe Dumnezeu în faţa greutăţii, în loc să punem greutatea în faţa lui Dumnezeu. Credinţa se înalţă deasupra greutăţii şi acolo găseşte pe Dumnezeu în toată credincioşia, dragostea şi puterea Sa. Credinciosul este totdeauna în faţa lui Dumnezeu; prin sângele Domnului Isus a fost adus acolo şi n-ar trebui să îngăduie nici unei încercări să-l smulgă de acolo. Locul ce i-a fost dat în faţa lui Dumnezeu nu poate să-l piardă niciodată, câtă vreme Hristos, Capul şi locţiitorul lui, e acolo pentru el. Dacă, însă, pierde bucuria faptului că e pe deplin la adăpost în Hristos, totuşi starea, în care este aşezat prin sângele lui Isus, n-o poate pierde nicicând. Ori de câte ori se aşează greutăţile între inima lui şi între Domnul, negreşit că nu se poate bucura de starea de faţă a Domnului, ci sufere în faţa greutăţilor ce-l năpădesc, după cum un nor, care vine în dreptul soarelui, ne lipseşte pentru câtva timp de razele lui. Norul însă nu împiedecă soarele să mai lucească, ci ne face doar să nu-l mai vedem. La fel se întâmplă când ne întristăm din pricina încercărilor, greutăţilor şi piedicilor care ne acopăr razele strălucitoare ale feţei Tatălui nostru, care lucesc în Isus cu o strălucire neschimbată. Pentru Dumnezeul nostru, nici o greutate nu este prea mare; dimpotrivă, cu cât greutatea este mai mare, cu atât El are prilejul să-Şi arate, prin ea, firea Lui de Dumnezeu prea bun şi atotputernic. Fără îndoiala că starea lui Israel, aşa cum ne este înfăţişată în cele dintâi versete ale acestui capitol, îi punea la o mare încercare şi întrecea puterile omeneşti; cu toate acestea, Domnul cerului şi al pământului era de faţă şi, pentru aceasta, copiii lui Israel n-aveau decât să se reazime pe El.

Totuşi, cât de curând cădem, dragă cititorule, când dă peste noi încercarea! Toate lucrurile acestea sună foarte plăcut la ureche, par foarte frumoase pe hârtie; şi, slavă Domnului, sunt foarte adevărate; dar, lucrul cel mai de seamă este să le înfăptuieşti în viată când vine prilejul. Numai trăindu-le, le încerci într-adevăr puterea şi binecuvântarea, „Dacă vrea cineva să facă voia Celui care M-a trimes, va cunoaşte dacă învăţătura Mea este de la Dumnezeu” (Ioan 7. 17). „Moise a răspuns poporului; „Nu vă temeţi de nimic; staţi pe loc şi veţi vedea izbăvirea pe care o va da Domnul în ziua aceasta; căci pe Egiptenii aceştia pe care-i vedeţi azi, nu-i veţi mai vedea niciodată. Domnul va lupta pentru voi, dar voi staţi liniştiţi” (vers. 13-14). „Staţi liniştiţi!” este cel dintâi lucru pus de credinţă în faţa încercării. Pentru firea omeneasca este ceva cu neputinţă de priceput şi de făcut. Toţi care cunosc, într-o măsură oarecare, turburarea inimii omeneşti în faţa încercărilor şi greutăţilor la care numai gândindu-se dinainte suferă, pot să-şi închipuie ce va să zică: „a rămânea liniştiţi.”

Firea pământească vrea să facă ceva, să alerge încoace şi încolo; să aibă o parte la lucrarea lui Dumnezeu şi, deşi încearcă să-şi îndreptăţească şi să-şi sfinţească faptele, dându-le numele fălos şi atât de purtat din gură-n gură: „dreapta întrebuinţare a mijloacelor”, dar ceea ce face nu este decât rodul necredinţei, care totdeauna înlătură pe Dumnezeu şi nu mai vede altceva decât norul întunecat al închipuirilor ei. Necredinţa face sau măreşte greutăţile şi apoi, ca să le înlăture, cheamă în ajutor silinţele şi zarva lucrului nostru, care doar ridică în jurul nostru alt nor de pulbere a zădărniciei, care ne împiedică sa vedem mântuirea Domnului, Credinţa, dimpotrivă, înalţă sufletul deasupra norului de greutăţi ca să-i arate deadreptul pe Dumnezeu şi tot ea ne face să putem „sta liniştiţi”. Nu câştigăm nimic prin opintirile şi zăpăceala noastră neliniştită. „Nu poţi să faci un păr alb ori negru şi nici să adaugi un cot la statura ta” (Matei 5. 36; 6. 27). Ce-ar fi putut face israeliţii în faţa Mării Roşii? Ar fi putut s-o sece? Ar fi ajuns să prefacă munţii în câmpie? Cum ar fi spulberat ei oştile Egiptului?” Se găseau încolţiţi din toate părţile cu ziduri de greutăţi, la vederea cărora firea pământească n-avea decât să tremure şi să-şi simtă deplina ei neputinţă. Dar tocmai atunci a venit clipa pentru Dumnezeu ca să lucreze El. Când e izgonită necredinţa poate veni Dumnezeu; dar, ca să-L vedem în lucrările Lui, trebuie să „stăm liniştiţi,” Orice mişcare a firii vechi ne împiedecă să zărim lucrarea lui Dumnezeu pentru noi.

La fel e cu orice pas din istoria vieţii noastre. Aproape toţi credincioşii ne aducem aminte că, atunci când ne apăsa vina păcatului pe cuget, eram ispitiţi să începem să „facem ceva” ca să căpătăm uşurare. Atunci în adevăr a trebuit să „stăm liniştiţi” ca să vedem „izbăvirea lui Dumnezeu.” Căci ce puteam face noi ca ispăşire pentru păcatele noastre? Am fi putut noi să suferim ca Fiul lui Dumnezeu pe cruce? Am fi putut să ne coborâm cu El în „groapa pierzării” şi „în fundul mocirlei” (Ps. 40. 2)? Am fi putut să ne croim vreun drum până la acea Stâncă veşnică pe care a luat El loc după înviere? Orice suflet drept va spune că acest gând ar fi fost o hulă îndrăzneaţă. Dumnezeu este singur în răscumpărare; cât despre noi, n-avem decât să „stăm liniştiţi” şi „să vedem izbăvirea Domnului”. Chiar faptul că aceasta este izbăvirea lui Dumnezeu dovedeşte că nu este a omului, că omul n-are să se amestece acolo.

Acelaşi lucru se întâmplă şi după ce am primit mântuirea. La fiecare greutate nouă, fie ea mare sau mică, înţelepciunea noastră este să „stăm liniştiţi”, sa ne lăsăm de lucrarea noastră şi să ne căutăm odihna pe care ne-o dă izbăvirea Domnului. Nici nu trebuie să facem deosebire între greutăţi: nu putem să spunem că celor uşoare, le putem face faţă noi, pe când pentru altele e nevoie de mâna Lui. Nu, pentru că şi unele şi altele întrec puterea noastră. Suntem tot atât de neputincioşi să schimbăm coloarea unui cal ca şi să mutam un munte, să facem un fir de iarbă sau o lume. Toate acestea sunt la fel faţă de neputinţa noastră şi tot la fel sunt şi pentru atotputinţa lui Dumnezeu. N-avem decât să ne lăsam cu credinţa încrezătoare în mâinile Celui ce „îşi pleacă privirile să vadă ce se face în ceruri şi pe pământ” (Ps. 113.6). Câte odată ne găsim purtaţi pe aripi de vultur peste cele mai mari încercări, iar alteori ne pierdem cumpătul, tremurăm, cădem zdrobiţi sub împrejurările cele mai obişnuite. De ce? Pentru că în marile încercări suntem nevoiţi să aruncăm asupra Domnului sarcina noastră, pe când în greutăţile mai mici, încercam nebuneşte să le purtăm noi înşine.

„Domnul se va lupta pentru voi, dar voi staţi liniştiţi” (verset 14). Ce siguranţă de preţ! Cum poate linişti ea sufletul în faţa greutăţilor celor mai de nesuferit şi a celor mai mari primejdii. Domnul se aşează nu numai între noi şi păcatele noastre, dar şi între noi şi împrejurările în care ne găsim. În cazul întâi, ne dă pacea cugetului, în al doilea pacea inimii. Acestea sunt două lucruri cu totul deosebite, cum ştie orice creştin încercat. Mulţi creştini au pacea cugetului fără să mai aibă şi pacea inimii. Ei au văzut, prin har şi prin credinţă, pe Hristos în dumnezeiasca putere a sângelui Său, între ei şi toate păcatele lor; totuşi nu ştiu să vadă pe Hristos cu înţelepciunea, dragostea şi puterea Lui dumnezeiască, între ei şi împrejurările în mijlocul cărora sunt aşezaţi. De aici urmează o mare deosebire în mersul vieţii lor, ca şi în felul mărturiei lor. Nimic nu e mai mult spre slava Numelui lui Isus decât această linişte a sufletului care vine din faptul ca avem pe Isus între noi şi între tot ce ar putea fi un prilej de nelinişte pentru inimile noastre „Pe cel cu mintea aţintită înspre tine îl vei ţinea într-o pace desăvârşita; da, pacea, căci se încrede în Tine” (Isa. 26. 3).

„Dar”, va întreba cineva, „nu trebuie sa mai facem nimic?” S-ar putea răspunde cu o altă întrebare. „Dar ce putem face?” Toţi care se cunosc într-adevăr vor răspunde: „Nimic.” Şi dacă nu putem face nimic, n-am face mai bine să „stăm liniştiţi?” Dacă Domnul lucrează în locul nostru, n-am face mai bine sa stăm deoparte? Ori vrem s-o luăm înaintea Lui? Să intrăm în „câmpul Lui de lucru” (2 Cor. 10. 16)? Este de prisos ca doi inşi să lucreze câtă vreme Unul singur este în stare sa facă totul. Cine s-ar gândi să pună afară o căndeluţă cu gând să ajute soarele în strălucirea lui din ziua în amiaza mare? Cu toate acestea, un astfel de om ar putea trece drept înţelept faţă de cel care ar pretinde să ajute pe Dumnezeu prin lucrarea lui rău înţeleasă.

Totuşi, când Dumnezeu, în marea Lui îndurare, deschide o cale, credinţa poate să meargă pe ea; părăseşte calea omului ca să urmeze pe a lui Dumnezeu. „Domnul a zis lui Moise: „Ce rost au strigătele acestea? Spune copiilor lui Israel să pornească înainte” (verset 15). Dar, numai când am înţeles să, stăm liniştiţi”, putem să înaintăm într-adevăr; altminteri, toate silinţele noastre n-ar avea alt sfârşit decât să ne descopere nebunia şi slăbiciunea. Adevărata înţelepciune stă deci în „a rămânea liniştiţi”, oricare ar fi greutatea sau încurcătura în care ne-am găsi; să aşteptăm totul numai de la Dumnezeu, care ne va deschide negreşit o cale, şi atunci vom putea „merge” liniştiţi şi fericiţi. Nu e nici o nelinişte când Dumnezeu este Cel care ne-a deschis calea, însă orice cale dintre „multele căi care i se par bune omului” este o cale de îndoială şi de şovăială. Omul nenăscut din nou poate să înainteze, pe calea aleasă de el, într-o părută statornicie şi hotărâre; dar în noua zidire regula este tocmai neîncrederea în sine şi încrederea în Dumnezeu, care merg mână-n mâna. Doar când am văzut „cu ochii noştri” izbăvirea lui Dumnezeu, putem să mergem pe această cele; dar nicicând n-am putea s-o vedem lămurit mai înainte de a fi încredinţaţi de zădărnicia sărăcăcioaselor noastre silinţe. O putere şi o frumuseţe deosebită găsim în cuvintele acestea: „Veţi vedea izbăvirea Domnului!”

Numai faptul că suntem chemaţi sa „vedem” izbăvirea Domnului e o dovadă că este o izbăvire săvârşită. Ne arată că mântuirea este o lucrare a lui Dumnezeu, săvârşită pentru noi şi descoperită nouă ca s-o vedem şi să ne bucurăm de ea. Mântuirea nu este în parte lucrarea lui Dumnezeu şi în parte lucrarea omului; căci atunci n-ar mai putea fi numită mântuirea „lui Dumnezeu” (vezi şi Luca 3. 6 şi Fapte. 28. 28). Ca mântuirea să fie a lui Dumnezeu, trebuie să fie slobodă de tot ce ţine de om; căci singura urmare cu putinţă a silinţelor omeneşti este că ridică un praf care întunecă vederea mântuirii săvârşite numai de Dumnezeu.

„Spune copiilor lui Israel să pornească înainte.” Chiar Moise pare că era în aceeaşi stare, ca poporul care nu ştia ce să facă; căci Domnul îl întreabă: „Ce strigi la Mine?” Moise putea spune poporului: „Staţi liniştiţi şi veţi vedea izbăvirea Domnului,” iar el înfăţişa lui Dumnezeu cererile sufletului său strâmtorat, strigând către El. Degeaba strigi, când trebuie să lucrezi, şi tot aşa de zadarnic este să lucrezi când trebuie să aştepţi, şi să priveşti lucrarea Domnului. Zadarnice sunt rugăciunile când vrei să capeţi prin ele mântuirea, când Dumnezeu îţi spune să primeşti mântuirea pe care ţi-o întinde El, cu care El te roagă. Cu toate acestea, firea pământească face întotdeauna deandoaselea: încearcă să meargă atunci când trebuie să se oprească, şi se opreşte când trebuie să meargă. Israeliţii puteau prea bine sa se întrebe: „Dar unde trebuie să mergem? Orice păşire înainte părea cu neputinţă. Cum să treci marea? Aici era greutatea. Niciodată firea pământească n-ar fi dezlegat o astfel de întrebare; dar putem fi încredinţaţi că Dumnezeu nu dă o poruncă fără să dea în acelaşi timp şi puterea de a o îndeplini. Starea adevărată a inimii poate fi pusă la încercare printr-o astfel de porunca, dar sufletul, care a învăţat prin har să fie ascultător, ia de sus puterea de înfăptuire. Omul, căruia i-a poruncit Isus să-şi întindă mâna uscată, ar fi putut fireşte să întrebe: „Dar bine, Doamne, cum aş putea s-o întind dacă e uscată?” Însă el n-a pus nici o întrebare, căci, odată cu porunca, din Acelaşi Izvor vine şi puterea de a o înfăptui (Vezi Luca 5. 23-24 şi Ioan 5. 8-9; etc).

La fel şi cu israeliţii. Odată cu porunca să pornească înainte, a venit şi deschiderea căii. „Tu, ridică-ţi toiagul, întinde-ţi mâna spre mare şi despică-o; şi copiii lui Israel vor trece prin mijlocul mării ca pe uscat” (verset 16). Aceasta era calea credinţei. Mâna lui Dumnezeu deschide calea ca noi să putem face cel dintâi pas, credinţa nu mai cere altceva. Niciodată Dumnezeu nu dă îndrumare pentru doi paşi deodată. Trebuie să facem un pas, ca, astfel, inima să ne fie ţinută într-o necurmată atârnare de Dumnezeu. „Prin credinţă, au trecut Marea Roşie ca pe uscat” (Evrei 11. 29). Fără îndoială că marea n-a fost despărţită în toată întinderea ei, într-o clipită: Dumnezeu a vrut sa călăuzească pe poporul Său „prin credinţă”, nu „prin vedere” (2 Cor. 5. 7). Nici n-ar fi nevoie de credinţă ca să începi o călătorie al cărei drum îl vezi de la un cap la altul, ci trebuie credinţă numai când porneşti la un drum din care vezi doar cel dintâi pas. Marea se despărţea pe măsură ce Israel înainta, aşa că, pentru fiecare pas, ei atârnau de Dumnezeu. Aşa era drumul pe care înaintau răscumpăraţii lui Dumnezeu sub povăţuirea Lui. Ei treceau prin apele întunecate ale morţii „şi iată că apele stăteau, ca un zid la dreapta şi la stânga lor”, iar ei au trecut „pe uscat” (verset 22).

Egiptenii nu puteau merge pe drumul acesta. Ei au intrat în mare, pentru că au văzut calea deschisă înaintea lor; pentru ei toată era văzută: vedere, nu credinţă. „Pe când Egiptenii, care au încercat s-o treacă, au fost înghiţiţi” (Evrei 11. 29). Când încearcă cineva să facă ce numai credinţa poate face, nu întâlneşte decât neizbânda şi încurcătură. Calea pe care a chemat Dumnezeu pe poporul Său sa meargă este un pământ pe care firea pământească nu-l poate călca. „Carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu” (l Cor. 15. 50) şi tot aşa nu pot nici să meargă pe căile lui Dumnezeu. Credinţa este marea temelie a împărăţiei lui Dumnezeu şi numai ea ne face în stare să mergem pe căile lui Dumnezeu. „Fără credinţă este cu neputinţa să plăcem lui Dumnezeu” (Evrei 11. 6). Dumnezeu este preaslăvit când mergem cu El orbeşte, ca să zic aşa, căci aceasta este dovada că avem mai multă încredere în vederea Lui decât în a noastră. Dacă ştiu că Dumnezeu priveşte calea în locul meu, eu pot prea bine să închid ochii şi să merg liniştit într-o linişte deplina a vieţii. Când un paznic este la locul sau, ceilalţi pot să doarmă în pace. Cu cât mai mult putem noi să ne odihnim fără grijă, căci ştim că Cel ce nu doarme niciodată are ochiul aţintit asupra noastră şi ne ţine în braţele Sale (Ps. 121. 4).

„Îngerul lui Dumnezeu care mergea înaintea taberei lui Israel, Şi-a schimbat locul şi a mers înapoia lor şi stâlpul de nor care mergea înaintea lor şi-a schimbat locul şi a stat înapoia lor. El s-a aşezat între tabăra Egiptenilor şi tabăra lui Israel. Norul acesta pe o parte era întunecos iar pe cealaltă lumina noaptea. Şi toată noaptea cele două tabere nu s-au apropiat una de alta” (vers. 19 şi 20). Domnul s-a aşezat tocmai între Israel şi vrăjmaş. El le era toată apărarea. Pentru ca Faraon să fi putut atinge un fir de păr din Israel, ar fi trebuit să treacă peste Cel Atotputernic însuşi, Dumnezeu se aşează totdeauna între poporul Său şi între orice vrăjmaş aşa că: „orice armă făurită împotriva Lui nu va izbuti” (Isa. 54. 17). El s-a aşezat între noi şi păcatele noastre şi este un mare har să-L vedem între noi şi oricine sau orice ar putea fi împotriva noastră; căci numai aşa putem avea pacea inimii şi a cugetului. Credinciosul poate să-şi caute păcatele, oricât de mult şi oricât de neliniştit că tot nu le-ar mai găsi. De ce? Pentru că Dumnezeu este între el şi ele. „Tu ai aruncat toate păcatele mele înapoia Ta” (Isa. 38. 17) şi în acelaşi timp face să lucească asupra noastră, a celor împăcaţi cu El, lumina Feţei Sale.

Tot aşa credinciosul poate să-şi caute greutăţile şi să nu le găsească deloc, pentru că tot Dumnezeu este între el şi ele. Aşa dar, dacă ochiul nostru, în loc să se oprească asupra păcatelor şi îngrijorărilor noastre, s-ar aţinti asupra lui Hristos, orice pahar amar ar fi îndulcit, orice ceas întunecat ar fi luminat. Dar noi ne încredinţăm neîncetat că numărul cel mai mare al încercărilor şi durerilor noastre este alcătuit din rele de care ne înspăimântăm înainte de a da ochi cu ele şi de amărăciuni închipuite, care nu se afla decât în mintea noastră bolnavă, căci e necredincioasă. Doresc cititorului meu să cunoască pacea temeinică a cugetului şi a inimii, care vine din faptul că are pe Hristos în toată plinătatea Lui între el şi toate păcatele şi suferindele lui.

Vrednică de luat în seamă este îndoita înfăţişarea „stâlpului” din acest capitol. „El era un nor şi întuneric” pentru Egipteni, iar pentru Israel „lumina noaptea”. Câtă asemănare cu crucea Domnului nostru Isus! Şi crucea are tot o îndoită înfăţişare. Ea este temelia păcii credinciosului şi totodată ea osândeşte o lume vinovata. Acelaşi sânge care curăţă cugetul credinciosului şi-i dă o pace desăvârşită, învinovăţeşte pământul mânjit şi păcatul ajuns la culme. Aceeaşi lucrare a Fiului lui Dumnezeu, care dezbracă lumea de haina ei şi o lasă fără nici o dezvinovăţire, îmbracă Biserica într-o haina slăvită de neprihănire şi-i umple gura de laude veşnice. Acelaşi Miel, care prin mărimea mâniei Sale va umplea de groază toate seminţiile şi toate popoarele pământului, va duce cu blândeţe la păşuni verzi şi dea lungul apelor liniştite pentru totdeauna turma pe care a răscumpărat-o prin sângele Său (Apoc. 6 15-17 şi 7. 13-17).

Sfârşitul acestui capitol ne arată pe Israel biruitor pe ţărmul mării roşii, iar oştile lui Faraon înecate sub Valurile ei. Faptul acesta a dovedit că temerile israeliţilor şi vorbăria îngâmfaţilor Egipteni erau deopotrivă de neîntemeiate. Lucrarea slăvită a Domnului le-a spulberat pe amândouă. Aceleaşi ape, care slujeau de ziduri celor răscumpăraţi ai Domnului, au slujit şi de morminte pentru Faraon şi ai săi. Cei ce umbla prin credinţă găsesc o cale să meargă chiar prin mare, pe câtă vreme ceilalţi nu găsesc decât un mormânt. Faraon lucra într-o împotrivire făţişă faţă de voia lui Dumnezeu, când a „încercat” să treacă Marea Roşie; totdeauna va fi adevărat că cei ce voiesc să imite faptele credinţei vor fi ruşinaţi. Ferice de cei ce pot să umble prin credinţă! Ei urmează calea unor binecuvântări nespuse, o cale care, deşi presărată cu greşeli şi neputinţe, totuşi, îşi are începutul, urmarea şi sfârşitul în Dumnezeu. Să intrăm deci într-o mai largă măsură în cele cu adevărat dumnezeieşti.

Apostolul Pavel ne vorbeşte odată cu privire la nor şi mare. „Căci, nu vreau să nu ştiţi, fraţilor, că părinţii noştri au fost toţi sub nor şi toţi au trecut prin mare şi că toţi au fost botezaţi pentru Moise în nor şi în mare” (1 Cor. 10. 1,2). Acest loc dă o învăţătură adâncă pentru creştin, căci apostolul zice după acestea: „Şi acestea s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept pilde, pentru ca să nu poftim după lucruri rele, cum au poftit ei” (verset 6), arătându-ne astfel că este voia lui Dumnezeu să înţelegem botezul lui Israel „în nor şi în mare” ca ceva care are o însemnare pentru altceva ce avea să vină mai târziu. Ca popor botezat, astfel israeliţii şi-au început călătoria prin pustie, pentru care Cel ce este Dragoste le-a pregăti merinde „duhovnicească:” „hrană duhovniceasca şi băutură duhovnicească”! Cu alte cuvinte, ei erau, într-un înţeles duhovnicesc, un popor mort faţă de Egipt şi de tot ce ţinea de el. Norul şi marea erau pentru ei ce e pentru noi crucea şi mormântul lui Hristos. Norul îi punea la adăpost de vrăjmaşii lor; marea îi despărţea de Egipt; la fel şi crucea Domnului Isus ne pune la le adăpost de orice ar putea fi împotriva noastră, iar noi suntem aşezaţi de cealaltă parte a mormântului lui Isus: de aici începem călătoria noastră prin pustie, şi începem să gustăm din Mana cerească (Ioan 6. 31-32) şi să bem din apa vieţii care curge din „stânca duhovnicească”, în timp ce, ca popor pribeag, ne îndrumăm către acel pământ de odihnă de care ne-a vorbit Dumnezeu. Este de mare însemnătate să înţelegem deosebirea dintre Marea Roşie şi Iordan. Şi unul şi altul îşi au împlinirea lor duhovnicească în moartea lui Hristos. Dar, pe când în Marea Roşie vedem despărţirea de Egipt, în trecerea Iordanului vedem intrarea în pământul Canaanului. Credincioşii, prin crucea Domnului şi nu numai că sunt despărţiţi de lume de acest veac rău.

Dumnezeu i-a scos şi din mormântul lui Hristos, ducându-i la o viaţă nouă: „înviaţi împreuna cu El şi i-a făcut să şadă împreună în locurile cereşti, în Isus Hristos” (Efes. 2. 6, 7). Aşa că, deşi înconjuraţi de lucrurile Egiptului, ei sunt, în ce priveşte viaţa lor de acum, în pustie şi în acelaşi timp sunt mânaţi, prin puterea credinţei lor, spre locul unde Isus sade la dreapta lui Dumnezeu. Credinciosul nu numai că a primit iertarea tuturor păcatelor sale, dar este unit cu Hristos Cel înviat în ceruri, este nu numai mântuit de Hristos, ci este şi unit cu El pentru totdeauna. Nimic altceva n-ar fi putut mulţumi inima lui Dumnezeu sau împlinii planurile Sale faţă de Biserică.

Cititorilor, înţelegeţi voi toate acestea? Le credeţi? Le înfăptuiţi? Le trăiţi puterea? Binecuvântat să fie harul care le-a făcut neschimbate în adevărul lor pentru oricare din mădularele trupului lui Hristos, fie acesta ochi sau ureche, mână ori picior. Adevărul lor nu atârnă deci de arătarea lor prin noi, de împlinirea lor în noi, sau de înţelegerea lor, ci atârnă de: „scumpul sânge al lui Hristos, care ne-a spălat toate păcatele, şi a pus temelia împlinirii tuturor planurilor lui Dumnezeu cu privire la noi. Numai în acest sânge este adevărata odihnă pentru orice inimă zdrobită şi pentru orice cuget împovărat.