În versetele de la începutul acestui capitol, vedem lămurit ca râvna şi sfinţenia personală sunt roadele dragostei răscumpărătoare în aceia care au primit o, închinarea celor întâi născuţi şi praznicul azimilor stau în legătură cu izbăvirea poporului din Egipt. „Pune-Mi deoparte ca sfânt pe orice întâi născut dintre copiii lui Israel, atât dintre oameni cât şi dintre dobitoace: este al Meu.” Moise a zis poporului: „Aduceţi-vă aminte de ziua aceasta, când aţi ieşit din Egipt, din casa robiei; căci cu mâna puternică v-a scos Domnul de acolo. Să nu mâncaţi pâine dospită.” Şi iarăşi: „Timp de şapte zile să mănânci azimi, să nu se vadă la tine nimic dospit, nici aluat, pe toată întinderea ţării tale.”

Apoi avem pricina pentru care trebuia să se îndeplinească aceste două porunci: „Să spui atunci fiului tău: „Aceasta este din pricina a ceea ce a făcut Domnul pentru mine, când am ieşit din Egipt”. Şi încă: „Şi când te va întreba fiul tău într-o zi: „Ce înseamnă lucrul acesta? – să-i răspunzi: „Prin mâna Lui cea atotputernică. Domnul ne-a scos din Egipt, din casa robiei; şi, fiindcă Faraon se încăpăţâna şi nu voia să ne lase să plecăm, Domnul a omorât pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, de la întâii născuţi ai oamenilor până la întâii născuţi ai dobitoacelor. Iată de ce aduc jertfă Domnului pe orice întâi născut de parte bărbătească şi răscumpăr pe orice întâi născut dintre fiii mei” (vers. 8, 14-15).

Cu cât înaintăm, prin puterea Duhului lui Dumnezeu în cunoaşterea răscumpărării care este în Isus Hristos, cu atât despărţirea noastră de noi înşine şi de lume va fi mai hotărâtoare iar râvna mai aprinsă. Orice silinţă de a face una sau alta din acestea, înainte de a cunoaşte răscumpărarea, este silinţa cea mai zadarnica ce se poate închipui. Tot ce facem, trebuie să facem din pricina celor ce a făcut Domnul pentru noi, iar nu cu gândul ca să căpătăm ceva de la El. Silinţele pe care le-am face ca să avem viaţa şi pacea dovedesc că suntem încă străini de puterea Sângelui; pe când roadele curate ale unei răscumpărări primite sunt spre lauda Celui care ne-a răscumpărat. „Căci sunteţi mântuiţi prin har, prin credinţă şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu, nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni; căci noi suntem lucrarea Lui, fiind zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele” (Efes. 2. 8-10). Dumnezeu chiar ne-a pregătit o cale de fapte bune şi, prin harul Său, tot El ne pregăteşte să şi mergem pe calea trasă de El. Dar numai ca mântuiţi putem merge pe astfel de cărare. Dacă ar fi altfel, am putea să ne lăudăm, dar când este spus destul de lămurit ca noi înşine suntem lucrarea lui Dumnezeu, după cum este şi drumul pe care mergem, atunci nici nu mai încape pricina de laudă pentru noi (Rom. 3. 27; 1 Cor. 1. 27-31).

Adevărata viaţă creştinească nu este decât arătarea în afara a vieţii lui Hristos, altoită în noi prin lucrarea Duhului Sfânt, după sfaturile veşnice ale harului fără margini al lui Dumnezeu. Toate faptele făcute înainte de sădirea acestei vieţi, nu sunt decât „fapte moarte” de care cugetul nostru are tot atâta nevoie ca să fie curăţit ca şi de „faptele rele” (Evrei 9. 14). Cuvintele: „fapte moarte” cuprind toate faptele pe care le fac oamenii ca să capete viaţa. Dacă cineva caută viaţa, să ştie lămurit că încă nu o are; poate fi cu gânduri foarte bune în ceea ce caută, dar tocmai aceasta dovedeşte şi mai bine ca nu are ce caută. Aşa dar, orice faptă făcută cu gândul ca prin ea să găseşti viaţa, singura viaţa care este a lui Isus (Ioan 14), este o fapta moarta, deoarece singurul Izvor pentru adevăratele fapte vii nu poate fi decât Isus. Luaţi bine seama, că nu e vorba de „faptele rele” cine ar fi nebunul care să viseze câştigarea vieţii prin aşa fapte? Vedeţi însă că au fost şi sunt mulţi care aleargă la „faptele moarte” ca să-şi uşureze cugetul apăsat de „faptele rele”. Totuşi, ne este descoperit în Scriptură că avem nevoie să fim curăţiţi şi de unele ca şi de celelalte.

Mai citim în ce priveşte neprihănirea că „toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită” (Isa. 64.6). Nu se spune că numai „faptele noastre rele sunt ca o haină mânjită”. Cine ar fi împotriva acestui adevăr? Ceea ce trebuie să ştim este că cele mai bune roade pe care le putem da noi, sub forma evlaviei sau a unei vieţi sfinte, sunt socotite, în filele cărţii veşnice, ca „fapte moarte” şi ca „o cârpă”. Chiar silinţele pe care ni le-am da ca să câştigăm viaţa n-ar sluji decât să arate cu atât mai vădit ca suntem morţi; iar silinţele de a ne îmbracă cu o neprihănire croită de noi înşine, ar dovedi că suntem îmbrăcaţi cu nişte zdrenţe care ne-ar descoperi şi mai mult goliciunea. Numai când avem într-adevăr şi de acum viaţa veşnica şi haina neprihănirii dumnezeieşti, putem merge pe calea faptelor bune pe care le-a pregătit Dumnezeu să le facem. Fapte moarte şi zdrenţe murdare nici nu se pomenesc pe această cale, numai aceia pe care „i-a izbăvit Domnul” pot înainta pe ea (Isa. 51. 11). Doar ca popor răscumpărat putea Israel sa prăznuiască sărbătoarea azimilor şi să închine Domnului pe întâii lui născuţi.

Îngerul nimicitor a trecut peste ţara Egiptului ca să nimicească pe toţi întâii născuţi; dar întâii născuţi ai lui Israel au scăpat prin moartea unui locţiitor trimes de Dumnezeu. Prin urmare, aceştia din urmă ni se înfăţişează ca un popor viu, despărţit, pus deoparte pentru Domnul. După ce au fost mântuiţi prin sângele Mielului, au fericita încuviinţare să-şi predea viaţa lor Celui ce le-a răscumpărat-o cu mare preţ (1 Cor. 6. 20). Numai ca fiinţe răscumpărate aveau viaţa. Numai harul lui Dumnezeu l-a făcut deosebiţi (Exod 11: 5-7) şi le-a dat un loc printre cei vii în faţa Sa. Aşa că n-aveau nici un prilej să se laude cu el înşişi, căci vedem aici ca, în ce priveşte meritul lor, erau puşi pe acelaşi treaptă cu un dobitoc necurat. Orice întâi născut al măgarilor să-l răscumperi cu un miel, iar dacă nu-l răscumperi să-i frângi gâtul. Şi orice întâi născut al oamenilor printre fiii tăi să-l răscumperi” (verset 13). Erau două feluri de dobitoace: curate şi necurate, iar omul este socotit aici printre cele din urmă. Mielul trebuia să răspundă pentru dobitocul necurat; şi, dacă nu se răscumpăra măgarul, trebuia să i se frângă gâtul. Tot aşa şi cu omul răscumpărat, dacă şi lui îi trebuie tot viaţa unul miel, este lămurit că este pus în rândul dobitoacelor necurate şi fără preţ. Ce icoană umilitoare a omului în starea lui firească! O, de ar înţelege bietele noastre Inimi lucrul acesta, căci numai aşa ne-am putea bucura cu atât mai mult de fericita cinste de a fi spălaţi de nelegiuirea noastră prin sângele Mielului şi am lăsa, pentru totdeauna, mândria de sine în mormântul în care a fost culcat Mântuitorul nostru.

Hristos a fost Mielul curat, fără pată. Noi eram necuraţi; – dar fie Numele Lui binecuvântat în vecii – El a luat locul nostru, şi pe cruce a fost făcut păcat în locul nostru şi ca atare a primit pedeapsa în locul nostru. El a suferit pe cruce ce ar fi trebuit să suferim noi în veşnicie. El a suferit acolo şi atunci, tot ce ni se cuvenea nouă, ca noi să ne bucurăm pentru totdeauna de ceea ce I se cuvenea Lui, ca Miel fără prihană. El a primit plata păcatului nostru, adică moartea, ca noi să primim plata nevinovăţiei Sale, adică viaţa. Cel curat a luat, pentru o vreme, locul celor necuraţi, – Cel drept pentru cel nedrepţi – ca cei necuraţi să poată lua locul celui curat pentru totdeauna. Aşadar, pe deoparte, prin firea noastră, suntem închipuiţi prin urâta icoană a unui măgar cu gâtul frânt; după harul lui Dumnezeu însă, suntem socotiţi ca fiind văzuţi în Hristos cel înviat şi proslăvit în cer. Minunată şi adâncă deosebire! Ce frumos se aruncă în ţărână slava omului ca să se preamărească numai bogăţiile dragostei răscumpărătoare! Astfel amuţesc vorbăriile deşarte şi îngâmfate ale omului şi începe un cântec de laudă pentru Dumnezeu şi Miel, care va răsuna în ceruri în veci de veci.

Cu câtă putere ne vin în minte aici cuvintele spuse prin apostolul Pavel: „Dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, întru cât ştim că Hristosul înviat din morţi nu mai moare; moartea nu mai are nici o stăpânire asupra Lui. Fiindcă prin moartea de care a murit El a murit pentru păcat odată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. Tot aşa şi voi înşivă socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu în Isus Hristos, Domnul nostru. Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii, ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu, mădularele voastre ca pe nişte unelte ale neprihănirii. Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub lege ci sub har” (Rom. 6. 8-14). Noi nu suntem numai răscumpăraţi de sub puterea morţii şi a mormântului, ci suntem şi uniţi cu Cel ce ne-a răscumpărat cu marele preţ al vieţii Sale, ca, prin puterea Duhului, să punem în slujba Lui noua noastră viaţă, cu toate puterile ei pentru ca numele Său să fie slăvit în noi, după voia Dumnezeului şi Tatălui nostru.

În cele din urmă versete ale cap. 13 din Exod, găsim o pildă frumoasă şi mişcătoare despre duioasele simţiri ale Domnului faţă de slăbiciunea poporului Său. „Căci El ştie din ce suntem zidiţi, îşi aduce aminte că suntem ţărână” (Ps. 103. 14). Când a răscumpărat El pe Israel ca să-i aducă în legătură cu Sine însuşi, în harul Său nesfârşit şi de nepătruns, a luat asupra Lui toate trebuinţele şi slăbiciunile lor. Puţin le păsa lor de ce erau ei sau de ce aveau nevoie când Cel ce se cheamă „Eu sunt” era cu ei în toată bogăţia acestui Nume. El avea să-i ducă din Egipt în Canaan, şi-L vedem aici alegându-le un drum dintre cele mai potrivite pentru el. După ce a lăsat Faraon pe popor să plece, Dumnezeu nu L-a dus pe drumul care dă în ţara Filistenilor, măcar că era mai aproape, căci a zis Dumnezeu: „S-ar putea să-i pară rău poporului văzând războiul şi să se întoarcă în Egipt.” Ci Dumnezeu a pus pe popor să facă un ocol pe drumul care duce spre pustie, spre Marea Roşie” (vers. 17-18).

Domnul, în harul Lui, face ca ai Săi să nu întâlnească, de la Începutul mersului lor, prea multe încercări grele cari ar fi avut drept urmare să le înmoaie inimile şi să-i facă să se înapoieze. „Calea pustiei” era un drum cu mult mai lung decât cea din ţara Filistenilor, dar Dumnezeu avea felurite lecţii însemnate pe care voia să le dea poporului Său, şi care nu puteau fi pricepute decât în pustie. Acest fapt le-a fost amintit mai târziu astfel: „Adu-ţi aminte de tot drumul pe care te-a călăuzit Domnul, Dumnezeul tău, în timpul acestor patruzeci de ani în pustie ca să te smerească şi să te încerce, ca să-ţi cunoască pornirile inimii şi să vadă dacă ai să păzeşti sau nu poruncile Lui” (Deut. 8.2). Învăţăminte atât de scumpe n-ar fi putut avea niciodată pe „calea ţării Filistenilor.” Pe drumul acela, israelitii ar fi putut învăţa ce va să zică războiul chiar de-la începutul pornirii lor; dar pe „calea pustiei” ei au cunoscut ce era firea pământească în toată stricăciunea, necredinţa şi răzvrătirea ei. Totuşi, Cel ce se cheamă „Eu sunt”, era de faţă, în faţă îndelunge răbdare a harului Sau, în înţelepciunea Lui desăvârşită şi-n puterea Sa fără margini. Numai El putea să sufere vederea adâncimilor inimii omeneşti, dezgolită în faţa Lui. Descoperirea a ceea ce este în inima mea, ori unde ar fi făcută în afară decât în faţa harului nemărginit, m-ar cufunda în cea mai grozavă deznădejde. Inima omului este un iad în mic. Ce har de negândit este deci să fii scăpat de adâncurile ei înspăimântătoare!

„Au plecat din Sucot şi au tăbărât la Etam, la marginea pustiei. Domnul mergea înaintea lor, ziua într-un stâlp de nor, ca să-i călăuzească pe drum, iar noaptea într-un stâlp de foc, ca să-i lumineze, pentru ca să meargă şi ziua şi noaptea. Stâlpul de nor nu se depărta dinaintea poporului în timpul zilei, nici stâlpul de foc în timpul nopţii” (vers. 20-22). Nu numai că Domnul alesese o cale pentru poporul Lui ca să i se facă cunoscut după trebuinţele lor. Nu numai că l-a călăuzit teafăr, sănătos în afară de hotarele Egiptului, dar chiar s-a coborât, oarecum, în carul Său, ca să-l întovărăşească dea lungul tuturor întâmplărilor din călătoria prin pustie. Acesta era harul dumnezeiesc. Israeliţii nu fuseseră doar scăpaţi din cuptorul Egiptului ca apoi să fie lăsaţi de capul lor, ca ei să facă ce ar crede şi ce ar putea ei mai bine în călătoria lor spre Canaan. Dumnezeu ştia că ei aveau înainte un drum greu şi primejdios, şerpi şi scorpii, piedeci şi greutăţi, seceta şi nerodnicia pustiei şi n-a voit să-i lase să meargă singuri. El a vrut să le fie Tovarăş, să ia parte la greutăţile şi primejdiile lor; ba mai mult: „El mergea înaintea lor.” Era pentru ei „o Călăuză, o Slavă, un Apărător, ca să-i scape de orice teama”! De ce însă L-au mâhnit atât de mult prin împietrirea inimii lor? Dacă ar fi mers smeriţi cu El, mulţumiţi şi încrezători în El, mersul lor ar fi fost un şirag de biruinţe de la început până la capăt. Având pe Domnul în fruntea lor, nici o putere n-ar fi putut să oprească înaintarea mersului lor din Egipt în „o Canaan. El i-ar fi dus şi i-ar fi sădit pe muntele moştenirii Sale, după făgăduinţa Sa şi prin puterea dreptei Sale; şi n-ar fi îngăduit ca nici un singur Canaanit să rămână în ţară ca să fie un „spin în ochii lui Israel.” Aşa va fi în curând, când îşi va întinde Domnul mâna încă odată ca să scape pe poporul Său de sub puterea tuturor asupritorilor lui. De-ar grăbi Domnul aceasta clipă!