În timp ce în casele lor israeliţii mănâncă paştele sub protecţia sângelui mielului, afară, în noapte, domneşte groaza şi nimicirea. Îngerul nimicitor trece şi loveşte întâii-născuţi şi mari strigăte de deznădejde răsună în tot Egiptul. Este a zecea şi ultima plagă, imagine a unei judecăţi infinit mai grele, pe care Scriptura o numeşte moartea a doua, pregătită pentru cei care nu s-au pus la adăpost prin Mielul lui Dumnezeu.Nici o deosebire între un prizonier din închisoare şi Faraon însuşi (v.29). Tot astfel, nu se va face deosebire când toţi morţii, „mari şi mici“, vor sta înaintea scaunului de judecată din Apocalipsa 20.Pentru copiii lui Israel sosise timpul să plece. Ei mâncaseră paştele în grabă, cu mijlocul încins, cu încălţămintea în picioare, cu toiagul în mână (v. 11), arătând prin aceasta că sunt un popor despărţit, străin, gata de plecare. Suntem şi noi aşa? Prin zelul nostru pentru Dumnezeu, prin detaşarea noastră faţă de lucrurile de aici, de jos, prin sobrietatea noastră, pe scurt, prin tot comportamentul nostru, ceilalţi ar trebui să vadă că, fiind răscumpăraţi prin sângele Mielului, suntem în orice moment gata să plecăm spre căminul nostru etern.