Domnul a zis lui Moise: „Voi mai aduce o urgie asupra lui Faraon şi asupra Egiptului. După aceea vă va lăsa să plecaţi de aici. Când vă va lăsa să plecaţi de tot, chiar vă va izgoni de aici” (Exod 11. 1).

Mai trebuie dată o lovitură grea acestui stăpânitor cu inima împietrită şi ţarii sale, ca să-l silească sa dea drumul celor iubiţi de Domnul.

În zadar se împietreşte omul şi se ridică împotriva lui Dumnezeu; căci, fără îndoială, Dumnezeu poate să spargă şi să facă praf inima cea mai tare şi să prăbuşească în ţărână pe omul cel mai semeţ. „El poate să smerească pe cei ce umbla cu mândrie” (Dan. 4. 37). Omul poate să-şi închipuie că este ceva; poate să ridice capul în mândria lui nebună, de parca şi-ar fi singur stăpân. Om înfumurat! Cât de puţin îşi cunoaşte starea şi firea lui adevărată! El nu este decât un mijloc şi o unealtă a răutăţii Satanei, care caută să pună piedici planurilor lui Dumnezeu. Mintea cea mat strălucită, geniul cel mai mare, puterea cea mai de neînfrânt, dacă nu se găsesc sub călăuzirea deadreptul a Duhului lui Dumnezeu, nu sunt decât unelte în mâna Satanei, îndeplinind planurile lui negre. Nici un om nu este stăpânul lui însuşi: este cârmuit sau de Hristos, sau de Satana. Împăratul Egiptului putea să creadă că lucrează slobod; totuşi nu era decât o unealtă în mâinile altuia. Satana era în dosul scaunului lui de domnie şi, pentru că se împotrivea planurilor lui Dumnezeu, a fost lăsat sub înrâurirea de împietrire şi orbire a stăpânului pe care şi-l alesese. Aşa ne lămurim cuvintele pe care le întâlnim adesea în cele dintâi capitole ale acestei cărţi: „Şi Domnul a împietrit inima lui Faraon” (cap. 9. 12). Nu trebuie să treacă nimeni cu vederea înţelesul lămurit şi deplin al acestor cuvinte. Dacă omul leapădă lumina mărturiei lui Dumnezeu, este lăsat pradă împietririi şi orbirii inimii; Dumnezeu îi lasă singur; şi atunci vine Satana, care îl târăşte deadreptul în pierzare. Era destulă lumină ca să facă pe Faraon să vadă calea ciudată şi nebună pe care mergea, căutând să ţină pe aceia pe care Dumnezeu îi poruncise să-i lase să plece. Dar adevărata pornire a inimii lui era să lucreze împotriva lui Dumnezeu. De aceea Dumnezeu îl lasă singur şi face din el un prilej pentru arătarea slavei Sale „peste tot pământul”. Numai cei ce doresc să se împotrivească lui Dumnezeu şi să-şi strice sufletele nemuritoare pot vedea vreo greutate în aceasta.

Dumnezeu dă, câteodată, oamenilor ce le doreşte inima. Din această pricină Dumnezeu le trimete „o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, şi au găsit plăcerea în nelegiuire, să fie osândiţi” (2 Tes. 11. 12).

Dacă oamenii nu vor să primească adevărul când le este pus înainte, vor avea, fără îndoială, o minciună; dacă nu vor pe Hristos, vor avea pe Satana; dacă nu vor cerul, vor avea iadul (Notă: Este o mare deosebire între felul în care Dumnezeu lucrează faţă de păgâni (Rom. 1) şi faţă de cei care leapădă Evanghelia (2Tesal 1.2). Cu privire la cei dintâi se spune: „Fiindcă n-au căutat să păstreze adevărata cunoştinţă despre Dumnezeu, Dumnezeu i-a lăsat la voia minţii lor blestemate ca să facă lucruri neîngăduite” dar cu privire la ceilalţi, cuvântul spune că „pentru că n-au primit iubirea adevărului ca să fie mântuiţi, din această pricină, Dumnezeu va lăsa să lucreze asupra lor înrâuriri înşelătoare care-i vor face să creadă în minciună, pentru ca toţi aceştia să fie osândiţi”. Păgânii leapădă mărturia firii înconjurătoare şi sunt lăsaţi aşadar în voia lor. Cei care leapădă Evanghelia, leapădă lumina care străluceşte de la cruce şi deci li se va trimete îndată de la Dumnezeu o înrâurire înşelătoare. Lucrul acesta este foarte serios pentru vremea de faţă în care este atâta lumină si mărturisire despre Hristos.). Găsi-va duhul necredinţei ceva de spus împotriva acestui lucru? Să dea dovadă că toţi aceia, care au fost lăsaţi astfel, au fost la înălţimea răspunderii lor; că Faraon, de pildă, în ce-l priveşte, a lucrat, într-o măsură oarecare, după lumina pe care o avea; şi la fel cu toţi ceilalţi. Copilul lui Dumnezeu va găsi drept pe Dumnezeu în căile Lui cele mai de nepătruns şi chiar dacă nu poate să răspundă mulţumitor întrebărilor grele ale unui necredincios, îşi găseşte liniştea deplină în acest cuvânt: „Cel ce judecă tot pământul nu va face oare dreptate”? (Geneza 18. 25). Este mult mai multă înţelepciune în felul acesta de a dezlega o greutate părută, decât în dovezile cele mai alese. Căci „o inimă hotărâtă să se împotrivească lui Dumnezeu” (Rom. 9. 20), nu se va lăsa încredinţată prin nici un fel de dovedire omenească.

Totuşi Dumnezeu răspunde la toate cârtirile îngâmfate ale omului, şi dărâma cele mai măreţe închipuiri ale minţii omeneşti. El poate scrie hotărârea morţii pe firea omenească cea mai frumoasă „Este rânduit oamenilor să moară odată” (Evr. 9. 27). Nimeni nu poate să scape de aceasta hotărâre. Omul poate să caute să-şi acopere înjosirea prin felurite mijloace; să ascundă trecerea sa prin valea umbrii morţii în felul cel mai viteaz; să dea celor din urmă zile umilitoare ale vieţii sale numele cel mai de cinste pe care poate să şi le închipuie; să aurească cu o lumina neadevărată patul morţii; să împodobească înmormântarea şi mormântul cu o măreţie oarecare, cu lux şi cu mărire; să ridice peste rămăşiţele putrezite un monument măreţ. Poate să facă toate acestea, dar moartea este moarte, şi el nu poate s-o întârzie o clipă, nici s-o facă să fie altceva decât ce este „plată păcatului” (Rom. 6. 23). Aceste gânduri ne trec prin minte la citirea celor dintâi versete ale capitolului 11: „încă o urgie”! Ce grozav cuvânt! El pecetluia hotărârea de moarte asupra întâilor născuţi ai Egiptului „toată pârga puterii lor” (Ps. 105. 36). „Şi Moise a zis: „Aşa vorbeşte Domnul: „Pe la miezul nopţii voi trece prin Egipt: şi toţi întâii născuţi din ţara Egiptului vor muri, de la întâiul născut al lui Faraon, care şade pe scaunul lui de domnie, până la întâiul născut al roabei, care stă la râşniţă, şi până la toţi întâii născuţi ai dobitoacelor. În toată ţara Egiptului vor fi ţipete mari, aşa cum n-au fost şi nu vor mai fi” (Cap. 11, 4-6). Asta trebuia să fie cea din urmă urgie: moartea în fiecare casa. „Dar dintre toţi copiii lui Israel, de la oameni până la dobitoace, nici măcar un câine nu va chelălăi cu limba lui. ca să ştiţi ce deosebire face Domnul între Egipteni şi Israel” (verset 7). Numai Domnul poate să facă deosebire între cei ce sunt ai Lui şi cei ce nu sunt. Noi nu putem să spunem nimănui: „Dă-te înapoi, nu te apropia de mine, căci sunt mai sfânt decât tine!” (Isa. 65. 5): felul acesta de vorbire este al unui fariseu. Dar când „Dumnezeu face deosebirea,” este de datoria noastră să cercetăm în ce stă ea, şi aici vedem că este vorba de viaţă sau de moarte. Aceasta este marea deosebire pe care o face Dumnezeu. El trage o linie de despărţire; şi în una din părţile acestei linii este „viaţa”, de cealaltă „moartea”. Unii dintre întâii născuţi ai Egiptului puteau să fie tot aşa de frumoşi şi să aibă acelaşi farmec ca ai lui Israel, ba şi mai mult; dar Israel avea viaţa şi lumina, întemeiate pe sfatul Iubirii unui Dumnezeu Mântuitor, şi întemeiate, cum vom vedea, pe sângele Mielului. Iată care era fericita stare a lui Israel; în timp ce, de cealaltă parte, pe toată întinderea ţării Egiptului, de la împăratul de pe scaunul de domnie până la robul de la moare, nu vedeai decât moarte şi nu auzeai decât strigătul amar al strâmtorării, scos de lovitura grozavă a toiagului Domnului. Dumnezeu poate să prăbuşească mândria omului; poate să facă să-L laude mânia omului, când se încinge El cu urgia Sa (Ps. 76. 10). „Atunci toţi aceşti slujitori ai tăi se vor pogorî la mine şi se vor închina până la pământ înaintea mea, zicând: „Ieşi, tu şi tot poporul care te urmează!” După aceea vei ieşi” (Cap. 11.8). Dumnezeu va îndeplini hotărârile Sale. Trebuie ca planurile Sale de îndurare să se împlinească cu orice preţ; şi ocara va fi partea tuturor celor care se împotrivesc, „Lăudaţi pe Domnul, căci este bun, căci în veac ţine îndurarea Lui; Cel ce a lovit pe Egipteni în întâii lor născuţi, căci în veac ţine îndurarea Lui! Şi a scos pe Israel din mijlocul lor, căci în veac ţine îndurarea Lui! Cu mână tare şi cu braţ întins, căci în veac ţine îndurarea Lui” (Ps. 136).

„Şi Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron în ţara Egiptului: „Luna aceasta va fi pentru voi cea dintâi lună; ea va fi pentru voi cea dintâi lună a anului” (Cap. 12.1-2). Avem aici o schimbare de multă însemnătate a împărţirii timpului. Anul obicinuit sau civil şi-a urmat mersul obicinuit până când a început sa lucreze Domnul pentru poporul Său, învăţându-l astfel, de la început, că trebuia să înceapă o vreme noua cu El. Istoria de mai înainte a lui Israel nu mai trebuia ţinută în seamă de acum înainte. Răscumpărarea trebuia să fie cel dintâi pas în viaţa adevărată.

Aceasta ne învaţă un adevăr lămurit. Viaţa omului n-are preţ înainte de a începe să trăiască în legătură cu Dumnezeu. Cunoştinţa mântuirii depline şi a păcii statornice şi trainice, prin sângele scump al Mielului, aşează pe om în mijlocul unui nou fel de lucruri, şi se face pentru el începutul vieţii cu Dumnezeu. Până atunci el este, după judecata lui Dumnezeu şi după cum spune Scriptura: „mort prin greşelile si păcatele sale” „străin de viaţa lui Dumnezeu” (Efes. 2. 1; 4. 18). Întreaga lui istorie nu este decât un gol, deşi, după preţuirea omului, poate să fi fost un lung timp de muncă zgomotoasă. Tot ce încântă pe omul din lume; cinstea, bogăţiile, plăcerile, farmecul vieţii, toate acestea, privite în lumina judecăţii lui Dumnezeu, nu sunt decât un îngrozitor gol, o nimicnicie, nevrednica sa fie istorisită de Duhul Sfânt. „Cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa”. (Ioan 3. 36). Oamenii spun că se bucură de viaţă când intră în societate, când călătoresc într-o parte sau alta, ca să vadă tot ce se poate vedea; dar ei uită că singurul mijloc adevărat, de „a vedea viaţa”, este „să creadă în Fiul lui Dumnezeu”. Ce puţin se gândesc oamenii la aceasta. Ei îşi închipuie că adevărata viaţă se sfârşeşte când te faci creştin cu fapta şi în adevăr, nu numai de nume sau de formă. Dar Dumnezeu ne spune ca numai atunci putem să vedem viaţa şi să gustăm adevărata fericire. „Cine are pe Fiul are viaţa” (1 Ioan 5. 12). Şi mai departe: „Ferice de cel cu fărădelegea iertată şi cu păcatul acoperit” (Ps. 32. 1). Nu putem avea viaţa şi fericirea decât numai în Hristos. În afară de El, totul este mort şi ticălos, după judecata cerului. Când perdeaua groasă a necredinţei a fost ridicată de pe inimă, când putem să vedem, cu ochii credinţei pe Mielul jertfit, purtând pe lemnul blestemat povara grea a vinei noastre, atunci intrăm pe cărarea vieţii si bem din paharul fericirii dumnezeieşti. Această viată începe la cruce şi curge până în veşnicia slavei şi fericirea se face, în fiecare zi, tot mai adâncă şi mai curata, se leagă tot mai mult de Dumnezeu şi se odihneşte tot mai mult pe Hristos, până când o vom avea aiurea înaintea lui Dumnezeu şi a Mielului. A căuta viaţa şi fericirea în altfel este un lucru mult mai zadarnic decât a voi „să faci cărămizi fără paie”.

Este adevărat că Vrăjmaşul sufletelor ştie să coloreze tărâmul trecător al vieţii de acum ca să facă pe om să-l creadă că este de aur. El ridică teatre de păpuşi ca să facă să râdă mulţimea uşuratică şi nepăsătoare, care nu vrea să creadă că Satana este acela care trage sforile şi că scopul lui este să îndepărteze sufletele de la Hristos şi să le târască în pierzare veşnică. Nu este nimic adevărat, nimic trainic, nimic mulţumitor decât în Hristos. În afară de El, totul este deşertăciune şi goană după vânt” (Ecl. 2.17). Numai în El se găsesc lucrurile adevărate şi veşnice; numai când începem sa trăim în El, de la El şi pentru El, începem adevărata viaţă. Luna aceasta va fi pentru voi cea dintâi lună a anului. Timpul petrecut cu cuptoarele de cărămizi şi lângă oalele cu came este ca şi când de această vreme trebuia să slujească mereu lui Israel ca să-l învioreze şi să-i adâncească privirile în ce a făcut pentru el harul lui Dumnezeu.

„Vorbiţi întregii adunări a lui Israel şi spuneţi-i: „În ziua a zecea a acestei luni; fiecare om să ia un miel de fiecare familie, un miel de fiecare casă. Să fie un miel fără cusur de parte bărbătească de un an; veţi putea să luaţi un miel sau un ied. Să-l păstrezi până în ziua a patrusprezecea a lunii acesteia şi toată adunarea să-l junghie seara” (vers. 3-6). Aici avem mântuirea poporului întemeiata pe sângele Mielului, după planul veşnic al lui Dumnezeu; vedem aici ce dă acestei mântuiri trăinicia ei dumnezeiască. Mântuirea n-a fost deloc pentru Dumnezeu un gând de a doua mână. Înainte de a fi lumea, sau Satana, sau păcatul; înainte de a fi rupt glasul lui Dumnezeu tăcerea veşniciei şi de a fi dat fiinţă lumii, marile planuri ale iubirii Sale erau în gândul Lui, şi sfaturile acesteia nu pot deloc să-si găsească o temelie destul de puternică în facerea lumii. Toate drepturile, toate binecuvântările şi măririle lumii se sprijineau pe ascultarea unei făpturi, şi îndată ce a greşit aceasta, totul a fost pierdut. Dar încercarea Satanei de a turbura, de a strica făptura lui Dumnezeu n-a făcut decât să deschidă drumul spre descoperirea unor planuri şi mai adânci pentru mântuire.

Acest adevăr minunat ne este înfăţişat, ca icoană preînchipuitoare, în faptul că mielul era păstrat din ziua a zecea până în ziua a patrusprezecea”. Mielul acesta era, fără îndoială icoana Mântuitorului, cum ne spun lămurit versetele următoare: „Căci Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit” (1 Cor. 5.7); şi „Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără prihană. El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii şi a fost arătat la sfârşitul vremurilor pentru voi” (1 Petru 1. 18-20). Toate planurile lui Dumnezeu, din veşnicie, aveau în vedere pe Hristos, şi toate silinţele vrăjmaşului n-au putut să le împiedice; dimpotrivă, toate aceste silinţe n-au făcut decât să ajute la arătarea înţelepciunii de nepătruns şi a tăriei nezguduite a sfaturilor lui Dumnezeu. Dumnezeu n-a avut nevoie să înjghebeze îndată un plan prin care să poată vindeca răul grozav, pe care l-a adus Vrăjmaşul în lume. El a scos doar din comoara nemărginită a sfaturilor Sale minunate, adevărul privitor la Mielul fără prihană, care fusese cunoscut din veşnicie, şi care trebuia „să fie arătat la sfârşitul vremurilor pentru noi”.

Nu era nevoie de sângele Mielului în facerea lumii, când a ieşit din mâna Ziditorului, tânără şi fragedă, arătând, în fiecare din înfăţişările şi părţile ei, întipărirea minunată a mâinii dumnezeieşti, dovada lămurită a „puterii Sale veşnice şi ale dumnezeirii Sale” (Rom. 1. 20). Dar când „printr-un singur om” (Rom. 5.12) a intrat păcatul în lume, atunci s-a descoperit, mai adânc, mai desăvârşit, mai măreţ, şi gândul răscumpărării prin sângele Mielului. Acest adevăr minunat s-a arătat mai întâi prin norul gros care înconjura pe părinţii noştri cei dintâi, când au ieşit din grădina raiului; razele lui au început să strălucească în icoanele preînchipuitoare şi umbrele vremii de sub legea lui Moise; dar el a luminat asupra lumii în toată strălucirea lui, atunci când „Soarele care răsare din înălţime” (Luca 1. 78), în „Dumnezeu arătat în trup” (1 Tim. 3.16); şi urmările lui bogate şi măreţe se vor vedea când marea mulţime, îmbrăcată în alb, cu ramuri de finic în mâini, se va aduna împrejurul scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului, şi când făptura întreagă se va odihni sub domnia păcii Fiului lui David.

Astfel, mielul luat în ziua a zecea şi păstrat până în ziua a patrusprezecea, ne arată pe Hristos, cunoscut de Dumnezeu din veşnicie, dar arătat nouă în timp. Planul veşnic al lui Dumnezeu în Hristos este temelia păcii celui credincios. Acest plan ne duce cu mult mai înainte de întemeierea lumii, dincolo de marginea vremii, dincolo de întrarea păcatului în lume, dincolo de tot ce ar putea să atingă temelia păcii noastre. Cuvintele „cunoscut înainte de întemeierea lumii” ne duc în urma, în adâncimile de nemăsurat ale veşniciei, şi ne arată pe Dumnezeu făcând planurile iubirii Sale şi ale mântuirii întemeiate pe sângele ispăşitor al Mielului neprihănit şi scump, Hristos a fost cel dintâi gând al lui Dumnezeu; astfel, de când începe să vorbească sau să lucreze, Dumnezeu arată în icoană pe Cel care avea locul cel mai înalt în sfaturile şi în iubirea Sa; şi, urmărind mersul insuflării Duhului Sfânt, fiecare ceremonie, fiecare ritual, fiecare orânduire şi fiecare jertfa vorbea mai dinainte despre „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1. 29, 36). Dar cea mai izbitoare icoana preînchipuitoare dintre toate erau „Paştile”. Mielul de Paşti, cu toate împrejurările care se leagă de el, este unul din tipurile sau icoanele preînchipuitoare cele mai însemnate ale Scripturii.

În capitolul 12 din Exod, avem a face cu o adunare şi cu o jertfă. „Şi toată adunarea lui Israel să-l junghie seara” (verset 6). Nu este vorba de mai multe familii (deşi foarte adevărat în sine), ci de o singură adunare şi de un singur miel. Fiecare familie nu era decât icoana locala a adunării întregi, strânsă împrejurul mielului, cum este întreaga Biserică adevărată a lui Hristos, adunată prin Duhul Sfânt în numele lui Isus. Fiecare adunare locală, trebuie sa fie icoana întregii Biserici.

„Să ia din sângele lui şi să ungă amândoi stâlpii uşii şi pragul uşii caselor unde îl vor mânca. Carnea s-o mănânce chiar în noaptea aceea, friptă la foc; şi anume s-o mănânce cu azimi şi cu verdeţuri amare. Să nu-l mâncaţi crud sau fiert în apă; ci să fie fript la foc: atât capul, cât şi picioarele şi măruntaiele” (vers. 7-9). Sângele de pe pragul de sus al uşii chezăşuia pacea lui Israel. „Voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi” (verset 13). Nu trebuia nimic altceva decât stropirea cu sânge, ca să se poată bucura de o pace sigură, când avea să treacă îngerul nimicitor. Moartea avea să-şi facă lucrarea în toate casele ţării Egiptului. „Este rânduit oamenilor să moară o singură dată” (Evrei 9-27). Dar Dumnezeu, în marea Sa îndurare, a găsit, pentru Israel, un locţiitor fără prihană, asupra căruia a fost adus la îndeplinire hotărârea de moarte. Cerinţele slavei lui Dumnezeu şi nevoia lui Israel au fost împăcate deopotrivă în sângele mielului. Sângele de la uşă spunea că totul este reglat pe deplin; aşadar, o pace deplină domnea înăuntru. Umbra unei îndoieli în inima unui israelit ar fi fost o ocara aruncată asupra temeliei dumnezeieşti a păcii, adică asupra sângelui împăcării.

Fără îndoială că fiecare din cei dinăuntrul caselor, cu uşa stropită de sânge, trebuia să ştie că, dacă ar fi trebuit să primească el însuşi dreapta răsplată a păcatelor sale, sabia nimicitorului l-ar fi lovit fără milă; dar mielul suferise, în locul lui, plata care i se cuvenea. Iată temelia tare a păcii lui. Judecata care i se cuvenea căzuse peste o jertfă rânduită mai dinainte de Dumnezeu; şi crezând aceasta, putea să mănânce în pace înăuntrul casei. O singură îndoială ar fi făcut pe Dumnezeu mincinos, căci El zisese: „Voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi”. Atâta era de ajuns. Nici vorbă de meritul omului, Eul n-avea nici un loc aici. Toţi cei ce erau la adăpostul sângelui erau siguri. Nu erau numai în stare să. fie mântuiţi, ci erau mântuiţi. Nu nădăjduiau să fie mântuiţi, nici nu se rugau să fie, ci ştiau, ca un lucru săvârşit, ca sunt mântuiţi, pe temelia acelui cuvânt care va rămânea din neam în neam. Pe lângă asta, ei nu erau în parte mântuiţi şi în parte supuşi judecăţii; ei erau mântuiţi deplin. Sângele mielului şi cuvântul Domnului erau temelia păcii lui Israel în această noapte îngrozitoare, când moartea a lovit pe întâii născuţi ai Egiptului. Dacă ar fi fost atins un singur fir de păr din capul israelitului ar fi dat de minciună cuvântul Domnului şi ar fi făcut fără folos sângele mielului.

Este foarte însemnat să ştii lămurit care este temelia păcii păcătosului în faţa lui Dumnezeu. Atâtea lucruri sunt amestecate cu mântuirea săvârşită de Hristos, că sufletele sunt cufundate în nesiguranţă şi întuneric, cu privire la primirea lor de către Dumnezeu. Ele nu înţeleg desăvârşirea mântuirii prin sângele lui Hristos. Par că trec cu vederea că iertarea deplină a păcatelor se sprijină numai pe faptul că s-a făcut o ispăşire desăvârşită, lucru dovedit înaintea oricărei minţi, prin învierea dintre cei morţi a chezaşului păcătoşilor, a Domnului Isus. Ele ştiu că nu este alt mijloc de mântuire decât prin sângele de la cruce, dar şi diavolii ştiu, însă asta nu le foloseşte la nimic. Ceea ce trebuie să ştim este că suntem mântuiţi. Israelitul nu ştia numai că sângele era un scut, el ştia că era la adăpost. De ce? Se datora asta vreunui lucru pe care l-ar fi făcut, simţit sau gândit el? Nici de cum, ci pentru că Dumnezeu zisese: „Voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi”. El se sprijinea pe mărturia lui Dumnezeu; credea ce spusese Dumnezeu, pentru că Dumnezeu îi spusese; şi prin aceasta adeverea că Dumnezeu spune adevărul (Ioan 3. 33).

Ia seama, iubite cititor, că israelitul nu se sprijinea pe gândurile lui, pe simţirile lui, sau pe experienţele lui în privinţa sângelui. Atunci s-ar fi sprijinit pe o temelie rea, de nisip. Gândurile şi simţirile lui puteau fi adânci sau mai puţin adânci dar, adânci ori nu, ele n-aveau nimic a face cu temelia păcii. Dumnezeu nu spusese: „Când veţi vedea sângele şi când îl veţi preţui cum trebuie preţuit, voi trece pe lângă voi”. Asta ar fi fost de ajuns ca să arunce pe israelit într-o mare deznădejde cu privire la el însuşi, întrucât omul nu poate să preţuiască niciodată înde ajuns sângele scump al mielului. Ceea ce dădea pacea, era faptul că ochiul lui Dumnezeu era îndreptat asupra sângelui, şi israelitul ştia că El îl preţuia. „Voi vedea sângele!” Aceasta liniştea inima. Sângele era afară, pe pragul de sus al uşii, şi israelitul care era înăuntru nu putea să-l vadă; dar Dumnezeu vedea sângele şi asta era de ajuns.

Folosul acestui sânge pentru păcătos este foarte mare. Domnul Isus, vărsându-şi sângele scump, pentru ispăşirea deplină a păcatului, a dus acest sânge în faţa lui Dumnezeu, şi l-a stropit acolo; mărturia lui Dumnezeu încredinţează pe păcătosul care crede, că totul este reglat în folosul lui — nu prin preţuirea pe care o dă el sângelui, ci prin însuşi sângele, care are mare preţ în ochii lui Dumnezeu. Din pricina acestui sânge, şi numai din pricina lui, Dumnezeu poate să ierte pe bună dreptate orice păcat, şi să primească pe păcătos ca neprihănit în Hristos. Cum ar putea să se bucure cineva de o pace trainica, dacă pacea lui ar atârna de preţuirea pe care o dă el sângelui? Cea mai mare preţuire pe care ar putea s-o dea omul acestui sânge va fi nespus mai mica decât preţuirea lui din partea lui Dumnezeu. Deci, dacă pacea noastră ar atârna de dreapta noastră preţuire faţă de acest sânge, nu ne-am mai putea bucura de o pace trainică şi sigură, şi ar fi ca şi cum am căuta-o prin „faptele legii” (Rom. 9. 32; Gal 2. 16; 3. 10). A amesteca în acest sânge preţuirea noastră despre el, înseamnă a răsturna temelia creştinismului, a duce pe păcătos la poalele muntelui Sinai şi a-l pune sub legământul faptelor. Jertfa lui Hristos, sau este de ajuns, sau nu este. Dacă este de ajuns, de ce îndoielile şi temerile acestea? Cu gura spunem că este de ajuns, iar îndoielile şi temerile inimii spun ca nu este. Toţi cei care se îndoiesc de iertarea lor deplină şi veşnică, spun prin asta că jertfa lui Hristos nu este desăvârşită şi că nu este de ajuns pentru iertarea lor. Dar sunt mulţi care nu pun la îndoială, pe faţă, folosul jertfei lui Hristos, şi care, totuşi, nu se bucură de o pace deplina. Aceşti oameni spun că sunt încredinţaţi că sângele lui Hristos ajunge în totul pentru nevoile păcătosului, numai dacă ar fi încredinţaţi că au şi ei parte de acest sânge, numai dacă ar avea „adevărata” credinţa. Multe suflete evlavioase se găsesc în aceasta stare de plâns. Ele se uită la credinţa lor, la simţirile lor, în loc să se uite la sângele lui Hristos şi la cuvântul lui Dumnezeu; adică, ei privesc în ei înşişi, în loc să privească în afară, la Hristos. Asta nu e credinţă; şi de aceea n-au pace. Israelitul adăpostit sub stropirea sângelui ar putea să dea o lecţie nimerită acestor suflete. El nu era mântuit prin gândurile sau părerile pe care şi le făcea el despre sânge, ci numai prin sânge. Fără îndoială, el preţuia sângele, şi va fi avut şi oarecare gânduri sau păreri cu privire la acest sânge; dar Dumnezeu nu zisese: „Când voi vedea preţuirea pe care voi o daţi sângelui, voi trece pe lângă voi” ci: „Eu voi vedea sângele, şi voi trece pe lângă voi”. Sângele, cu preţul şi folosul lui dumnezeiesc, era pus înaintea lui Israel; şi dacă poporul ar fi voit să adaoge lângă sânge, fie numai o bucată de pâine fără aluat, ca temelia siguranţei mântuirii, ar fi făcut pe Dumnezeu mincinos, şi ar fi tăgăduit că leacul lui Dumnezeu este desăvârşit.

Suntem mereu gata să căutăm în noi înşine, sau în ce vine de la noi, vreun lucru care ar putea să alcătuiască, împreună cu sângele lui Hristos, temelie păcii noastre. Asupra acestui punct de seamă mulţi creştini sunt lipsiţi de lămurire şi înţelegere, cum se vede din îndoielile şi temerile de care sunt apăsaţi atâţia dintre ei. Suntem porniţi să ne uităm la roadă Duhului în noi, mai degrabă decât la lucrarea lui Hristos pentru noi, ca temelia păcii noastre. Vom avea prilejul să vedem îndată care este locul pe care îl are lucrarea Duhului Sfânt în creştinism; dar niciodată această lucrare nu este arătata în Scriptură ca temelia pe care stă pacea noastră. N-a făcut Duhul Sfânt pacea, ci Hristos a făcut-o; nu se spune că Duhul Sfânt este pacea noastră, ci se spune că Hristos este pacea noastră; Dumnezeu n-a trimes să se vestească „pacea prin Duhul Sfânt” ci „pacea prin Isus Hristos” (Fapte. 10. 36; Efes. 2. 14, 17; Col 1. 20). Nu se stăruie înde ajuns asupra acestei deosebiri însemnate. Sângele lui Hristos dă pacea, îndreptăţire deplina, neprihănire dumnezeiască; El curăţă cugetul, El ne face să pătrundem în Sfânta Sfintelor, sau Locul prea Sfânt, adică înaintea lui Dumnezeu. Pe temeiul lui, Dumnezeu este drept când primeşte pe păcătosul care crede. El ne dă dreptul la toate bucuriile şi măririle cerului (Rom. 3. 24-26; 5. 9; Efes. 2. 13-18; Col. 1. 20-22; Evr. 9.14; 10.19;1 Petru 1. 19: 2. 24;1 Ioan 1. 7; Apoc. 7. 14-17)

Nădăjduiesc că nimeni nu se va gândi că eu vreau să micşorez cu ceva însemnătatea lucrării Duhului Sfânt, căutând să arat care este, înaintea lui Dumnezeu, preţul sângelui scump al lui Hristos. Deloc. Duhul Sfânt descopere pe Hristos, ne face să cunoaştem pe Hristos, ne face să ne bucurăm de El, să ne hrănim cu El. El mărturiseşte despre Hristos, ia lucrurile lui Hristos şi ni le descopere. El este puterea de legătură cu Hristos, martorul, arvuna, ungerea. Într-un cuvânt, lucrările binecuvântate ale Duhului sunt de cea mai mare însemnătate. Fără El, nu putem să vedem, nici să auzim, nici sa simţim, nici să încercăm, nici să arătăm ceva din Hristos, nici să ne bucurăm. Învăţătura despre lucrările Duhului este arătată desluşit în Scriptură, este înţeleasă şi primită de orice creştin credincios şi bine lămurit.

Cu toate acestea, lucrarea Duhului nu este temelia păcii, căci, dacă ar fi, n-am putea avea pace temeinică şi sigură până la venirea lui Hristos, dat fiind că lucrarea Duhului, în Biserica, drept vorbind, nu se va sfârşi decât atunci. Duhul îşi face lucrarea în credincios. „El se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rom. 8. 26)” lucrează ca să ne facă să ajungem la izvorul pentru care am fost hotărâţi, adică la asemănarea, în toate lucrurile, cu chipul „Fiului” este singurul izvor al oricărei dorinţe bune, al oricărei năzuinţe sfinte, al oricărei iubiri curate, al oricărei cunoştinţe dumnezeieşti, al oricărei încredinţări de păcat; dar este lămurit că lucrarea Lui în noi nu va fi deplina decât când vom părăsi lumea aceasta şi vom fi cu Hristos în slavă, întocmai cum robul lui Avraam nu-şi isprăvise lucrarea cu privire la Rebeca decât când a pus-o înaintea lui Isaac.

Nu tot aşa este cu lucrarea lui Hristos pentru noi. Ea este deplina şi pentru totdeauna. Hristos a putut să spună: „Am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac” (Ioan 17. 4). Şi în altă parte: „S-a isprăvit!” (Ioan 19. 30) Dar Duhul Sfânt nu poate să spună că şi-a isprăvit încă lucrarea. Ca adevăratul locţiitor al lui Hristos pe pământ, El lucrează în mijlocul feluritelor împrejurări vrăjmaşe, care înconjură câmpul Lui de lucru; lucrează în inima copiilor lui Dumnezeu ca să-i facă să ajungă, prin încercări, prin viaţă, la înălţimea lui Hristos. Dar niciodată El nu îndeamnă un suflet să-şi lege pacea de lucrarea pe care o face în el. Însărcinarea Duhului Sfânt este să vorbească despre Isus; El nu vorbeşte despre sine însuşi. „El va lua din ce este al Meu,” spune Hristos, „şi vă va descoperi” (Ioan 16. 14). Dacă deci numai prin învăţătura Duhului poate înţelege cineva adevărata temelie a păcii, şi dacă Duhul nu vorbeşte niciodată despre sine, se înţelege că El nu poate înfăţişa decât lucrarea lui Hristos ca temelia pe care trebuie să se sprijine sufletul mereu; mai mult. datorită acestui lucru, Duhul locuieşte şi îşi împlineşte lucrările minunate în inima celui credincios. De aceea mielul de Paşte, ca temelia păcii lui Israel, este un tip sau o Icoană preînchipuitoare însemnată şi măreaţă a lui Hristos, ca temelia păcii credinciosului. Nu era nimic de adăogat la sângele de pe pragul de sus şi nu mai este nimic de adăogat la sângele împăciuitor. „Pâinea fără aluat” şi „ierburile amare” erau trebuincioase; dar nu alcătuiau temelia păcii, nici în totul, nici în parte. Erau pentru cei din casă, şi alcătuiau semnele deosebitoare ale legăturii frăţeşti din această casă: dar sângele mielului era temelia tuturor. El mântuia pe israeliţi de la moarte şi îi ducea la viaţă, lumină şi pace. El era legătura dintre Dumnezeu şi poporul Lui răscumpărat. Ca popor în legătură cu Dumnezeu, pe temelia unei mântuiri împlinite, era un mare har pentru israeliţi să fie puşi sub oarecare răspunderi; dar aceste răspunderi nu erau legătura, ci veneau din ea.

Vreau apoi să amintesc cititorului meu că viaţa de ascultare a lui Hristos nu este arătată în Scriptură ca aceia care ne aduce iertarea. Numai moartea pe cruce a lui Hristos a deschis un drum slobod lui Dumnezeu. Chiar dacă Hristos ar fi rămas în viaţă pe pământ până azi ca să străbată oraşele lui Israel, „făcând bine” (Fapte. 10. 38), perdeaua templului ar fi încă întreagă şi ar închide credinciosului Intrarea la Dumnezeu. Căci numai moartea lui Hristos a rupt de sus până jos această perdea tainică (Marcu 15. 38). Prin „rănile” Lui, nu prin viaţa Lui de ascultare, suntem tămăduiţi (Isa. 53. 5;1 Petru 2.24); şi aceste răni le-a suferit pe cruce, nu în altă parte. Cuvintele Lui, spuse în timpul vieţii Sale binecuvântate, sunt de ajuns ca să ne facă să înţelegem acest lucru. „Am un botez cu care trebuie să fiu botezat, şi cât de mult doresc să se îndeplinească” (Luca 12. 50). Despre ce vorbeşte aici, dacă nu despre moartea Sa pe cruce, care era împlinirea botezului Său, şi care deschidea iubirii Sale un drum prin care putea, cu dreptul, să curgă slobodă spre fiii vinovaţi al lui Adam? Apoi, El mai spune: „Dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur” (Ioan 12. 24). El era acest grăunte scump de grâu; şi ar fi rămas totdeauna singur, dacă, prin moartea Sa pe lemnul blestemat, n-ar fi îndepărtat orice piedecă pentru unirea alor Săi cu El în înviere. „Dacă moare, aduce mult rod.”

Cititorul meu nu poate să se gândească înde ajuns la acest adevăr nespus de însemnat. Totuşi sunt două puncte de care trebuie să-şi aducă aminte totdeauna, anume: că unirea cu Hristos nu era cu putinţă decât prin înviere; şi că Hristos n-a suferit pentru păcate decât pe cruce. Nu trebuie să-şi închipuie că Hristos ne-a unit cu El însuşi prin faptul că s-a făcut om; aceasta era cu neputinţă. Cum ar fi putut fi unită în felul acesta firea noastră păcătoasă cu sfinţenia Lui? Trebuia ca trupul păcatului să fie nimicit prin moarte; trebuia ca păcatul să fie ridicat: slava lui Dumnezeu cerea acest lucru, şi toată puterea Vrăjmaşului să fie desfiinţată. Cum putea să se facă aceasta, dacă nu prin supunerea la moarte de cruce a Mielului lui Dumnezeu cel scump şi fără prihană? „Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care şi prin care sunt toate, şi care voia să ducă pe mulţi fii la slavă, să ducă la desăvârşire prin suferinţe pe Domnul mântuirii lor” (Evrei 2. 10). „Iată că scot dracii, şi săvârşesc vindecări astăzi şi mâne, iar a treia zi voi Isprăvi” (Luca 13. 32). Hristos era desăvârşit din veşnicie ca Fiu al lui Dumnezeu, şi ca om, de asemenea, era desăvârşit. Dar ca „Domn al mântuirii,” ca „cel care duce pe mulţi fii la slavă,” ca „cel care aduce mult rod” ca „cel care se uneşte cu un popor răscumpărat,” a trebuit sa ajungă la „a treia zi” ca să fie făcut desăvârşit. S-a coborât singur în „groapa pieirii şi în fundul mocirlei;” dar numaidecât a pus „piciorul pe stânca” învierii şi se uneşte cu „mulţi fii” (Ps. 40. 1-3). El a luptat singur; dar, ca un biruitor puternic, împarte celor ce-l înconjură prada bogată, rodul biruinţei Sale, pentru ca noi s-o strângem şi sa ne bucuram de ea mereu. Să nu ne închipuim că toate suferinţele din viaţa lui Hristos ne-au ispăşit păcatele şi să nu credem ca crucea lui Hristos ar fi fost cea din urmă suferinţă pentru ispăşirea păcatului. Crucea a fost marea şi singura suferinţă care ne-a ispăşii păcatul. „El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn” (1 Petru 2. 24); nu le-a purtat în nici o altă parte. Nu le-a purtat nici în iesle, nici în pustie, nici în grădina Ghetsimani, ci numai „pe lemn”. N-a avut niciodată a face cu păcatul în felul acesta decât pe cruce; pe cruce şi-a plecat capul şi şi-a dat viaţa sub lovitura păcatelor poporului Său, Niciodată n-a suferit lovit de mâna lui Dumnezeu decât pe Cruce; acolo Domnul şi-a ascuns faţa de El, pentru că Îl făcuse păcat. (2 Cor. 5. 21).

Toate acestea vor ajuta poate pe cititor să înţeleagă mai bine puterea dumnezeiască a acestor cuvinte: „Când voi vedea sângele, voi trece pe lângă voi.” Trebuia, fără îndoiala, ca mielul sa fie fără prihana ca să poată răbda privirea sfântă a Domnului, Dacă sângele n-ar fi fost vărsat, Domnul n-ar fi putut să treacă pe lângă popor, căci „fără vărsare de sânge nu este iertare” (Evrei 9. 22). Vom vorbi despre aceasta mai mult când vom ajunge la tipurile sau icoanele preînchipuitoare din Levitic.

Să privim acum paştele din al doilea punct de vedere, anume ca punctul de căpetenie împrejurul căruia era strânsă adunarea, într-o legătură frăţească, liniştita, sfântă şi fericită. Mâncatul mielului era un lucru cu totul deosebit de mântuire a lui Israel prin sânge. Israeliţii nu erau mântuiţi decât prin sânge, dar mielul fript era acela împrejurul căruia se adunau. Aceasta nu este o deosebire făcută la bunul plac. Sângele mielului este temelia legăturii noastre cu Dumnezeu şi cu copiii lui Dumnezeu. În afară de ispăşirea deplină făcută de Hristos, nu poate fi nici o legătură, nici cu Dumnezeu, nici cu adunarea lui Dumnezeu. Totuşi, trebuie sa ştim că împrejurul Hristosului celui viu se aduna copiii lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Suntem uniţi cu un Cap viu, am venit la o „piatră vie” (1 Petru 2. 4). El este ţinta noastră. Având pacea, prin sângele Său, Îl recunoaştem ca punctul de legătura care ne uneşte. „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18. 20). Numai Duhul Sfânt ne uneşte; Hristos este Acela împrejurul căruia suntem uniţi; şi adunarea noastră, astfel unită, trebuie să se deosebească prin sfinţenie, pentru ca Domnul Dumnezeul nostru să poată locui în mijlocul nostru. Duhul Sfânt nu poate să adune decât împrejurul lui Hristos, nu poate sa adune împrejurul unui nume, unui sistem, unei învăţături, unei orânduiri. El aduna împrejurul unei persoane, anume împrejurul lui Hristos proslăvit la cer. Faptul acesta trebuie să dea o însuşire deosebită adunării lui Dumnezeu. Oamenii pot să se adune împrejurul unui lucru ales de ei; dar când adună Duhul Sfânt, adună pe temelia unei mântuiri împlinite, împrejurul lui Hristos, şi ca să clădească pentru Dumnezeu o locuinţă sfântă (1 Cor. 3. 16-17; 6.19; Efes. 2. 21-22; 1 Petru 2. 4-5).

Să vedem acum mai amănunţit sărbătoarea Paştelui. Adunarea lui Israel, adăpostită sub sânge, trebuia orânduită de Domnul într-un chip vrednic de El însuşi. Ca să scape de judecată, cum am văzut, nu trebuia decât sânge; dar, sub adăpostul sângelui, israelitul avea de făcut câteva lucruri, care nu puteau fi trecute cu vederea.

Mai întâi, citim: „Carnea s-o mănânce chiar în noaptea aceea, friptă la foc; şi anume s-o mănânce cu azimi şi cu verdeţuri amare. Să nu-l mâncaţi crud sau fiert în apă; ci să fie fript la foc: atât capul, cât şi picioarele şi măruntaiele” (vers. 8-9). Mielul împrejurul căruia se adunau şi pe care îl mâncau, era un miel fript, un miel care trecuse prin foc. În aceasta vedem pe „Hristos, Paştele nostru” (1 Cor. 5. 7), trecând El însuşi prin focul sfinţeniei şi judecăţii lui Dumnezeu. El a putut să spună; „Dacă îmi vei cerca inima, dacă o vei cerceta noaptea, dacă mă vei încerca, nu vei găsi nimic, căci ce-mi iese din gură, aceea şi gândesc” (Ps. 17. 3). Totul era desăvârşit în El. La încercat focul şi n-a găsit deloc zgură, „Capul, picioarele şi măruntaiele,” adică priceperea Sa, mersul Sau cu tot ce ţinea de el, totul a fost trecut prin foc, şi totul a fost găsit desăvârşit. Felul în care trebuiau să frigă mielul are o adâncă însemnătate, cum este dealtfel cu fiecare amănunt în orânduirile lui Dumnezeu.

„Să nu-l mâncaţi crud sau fiert în apă.” Dacă mielul ar fi fost mâncat astfel, n-ar mai fi fost înfăţişarea adevărului mare şi scump, pe care trebuia să-l arate mai dinainte, anume că Mielul nostru de Păştea trebuit să sufere pe cruce focul mâniei Domnului. Suntem nu numai sub ocrotirea sângelui Mielului, dar, prin credinţă, ne hrănim cu Mielul. Mulţi dintre noi greşesc în privinţa aceasta. Suntem gata să ne mulţumim să fim mântuiţi prin lucrarea pe care a făcut-o Hristos pentru noi, fără să mai stăm într-o legătură sfântă cu El. Inima Lui iubitoare nu se poate mulţumi niciodată cu aceasta. Ne-a apropiat de El ca să putem să ne bucurăm de El, să ne hrănim cu El şi să ne veselim în El. Ni se înfăţişează ca Cel care a suferit marele foc al mâniei lui Dumnezeu, pentru ca să fie hrana sufletelor noastre răscumpărate.

Dar cum trebuia să fie mâncat mielul acesta? „Cu azimi şi cu verdeţuri amare.” Aluatul, în Scriptura, întotdeauna închipuie răul. Niciodată, nici în Vechiul, nici în Noul Testament, nu e întrebuinţat ca să arate ce este curat, sfânt sau bun. Astfel, în acest capitol, „praznicul azimilor” este icoana despărţiri, de rău, despărţire care vine din faptul ca suntem spălaţi de păcatele noastre în sângele Mielului. Numai pâinea în totul fără aluat se potriveşte cu mielul fript. Cea mai mică parte din aluat ar fi stricat însuşirea morală a orânduirii întregi. Cum am putea să adăogăm un rău oarecare la legătura noastră cu un Hristos care suferă? Toţi care înţeleg, prin puterea Duhului Sfânt, ce înseamnă crucea, vor înlătura negreşit, prin aceeaşi putere, aluatul din mijlocul lor. „Căci Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit. Să prăznuim dar praznicul nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi viclenie, ci cu azimile curăţiei şi adevărului” (1 Cor. 5. 7-8). Sărbătoarea, despre care se vorbeşte aici, este aceea care, în viaţa şi în mersul Bisericii, răspunde praznicului azimilor. Praznicul azimilor ţinea „şapte zile;” şi Biserica, întreagă, şi creştinul, în parte, sunt chemaţi să meargă în sfinţenie, în timpul celor şapte zile, adică în tot timpul călătoriei lor pe pământ; şi aceasta ca urmare firească a faptului că sunt spălaţi în sânge şi au împărtăşire cu suferinţele lui Hristos.

Israelitul nu îndepărta aluatul pentru ca să fie mântuit, ci pentru că era mântuit; şi dacă n-ar fi îndepărtat aluatul, greşeala aceasta oricât de mare ar fi fost, nu zdruncina siguranţa pe care i-o da sângele, ci numai legătura lui cu altarul şi cu adunarea. „Timp de şapte zile, să nu se găsească aluat în casele voastre; căci oricine va mânca pâine dospită, va fi nimicit din adunarea lui Israel, fie străin, fie băştinaş” (verset 19). Scoaterea unui israelit din adunare răspunde întocmai alungării, pentru un timp, din adunare a unui creştin, când îngăduie vreun lucru împotriva sfinţeniei şi stării de faţă a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu îngăduie răul. Un singur gând murdar rupe legătura sufletului cu Dumnezeu; şi câta vreme mânjirea adusă de acest gând n-a fost înlăturată prin mărturisirea întemeiată pe mijlocirea lui Hristos, este cu neputinţa ca legătura să mai aibă loc (1 Ioan 1. 5-10; Ps. 32. 3-5). Creştinul, a cărui inimă este dreapta, se bucură de aceasta. „El poate sa slăvească mereu sfinţenia lui Dumnezeu” (Ps. 30. 4; 97. 12). El n-ar voi, dacă ar putea, să micşoreze măsura sfinţeniei nici chiar cât un fir de păr. Este o mare bucurie pentru el sa meargă în tovărăşia unuia care nu poate, nici chiar pentru o clipă, să sufere atingerea unei mici bucăţi de „aluat”.

Ştim că nimic nu poate să rupă legătura care uneşte cu El pe adevăratul credincios. Noi suntem „mântuiţi de Domnul”, cu o „mântuire veşnică” (Isa. 45.17). Dar mântuirea şi legătura cu Dumnezeu nu sunt acelaşi lucru. Sunt mulţi oameni mântuiţi care nu ştiu că sunt mântuiţi şi mulţi care nu se bucură de acest lucru. Nu pot să fiu fericit la adăpostul pragului stropit de sânge, dacă în locuinţa mea este aluat. Deşi nu este temelia mântuirii, totuşi sfinţenia vieţii este legată de bucuria mântuirii. Israelitul nu era mântuit prin azimi, ci prin sânge; totuşi, pâinea dospită ar fi împiedicat legătura cu Dumnezeu. Şi, în ce priveşte pe creştin, el nu este mântuit prin sfinţenia vieţii, ci prin sânge; totuşi, dacă îngăduie răul, în gând, în vorbă sau în faptă, nu va avea nici o bucurie adevărată, nici o legătura adevărată cu Mielul.

Fără îndoială că asta este taina unei bune părţi a uscăciunii sufleteşti şi a lipsei de pace adevărată, care se întâlneşte printre copiii lui Dumnezeu. Ei nu trăiesc în sfinţenie, şi nu păzesc sărbătoarea „azimilor” (Exod 25. 15). Sângele este pe prag; dar aluatul din casele lor îi împiedecă să se bucure de siguranţa pe care o dă sângele. Îngăduirea răului strică legătura noastră cu Dumnezeu, deşi nu ne pierde mântuirea dobândită. Cei care fac parte din adunarea lui Dumnezeu, trebuie să fie sfinţi. Ei eu fost izbăviţi nu numai de vina şi urmările păcatului, ci şi de înfăptuirea, puterea şi iubirea păcatului. Chiar faptul că Israel fusese izbăvit prin mielul de paşte îi aducea răspunderea de a îndepărta aluatul din mijlocul lui. Israeliţii nu puteau să spună, după felul de vorbire al unora: „Acum când suntem mântuiţi putem să trăim cum ne place.” Nicidecum! Dacă erau mântuiţi prin har, erau pentru sfinţenie. Acela care, sub cuvânt că harul dumnezeiesc este bogat şi mântuirea în Isus Hristos este deplină, „trăieşte în păcat” (Rom. 6. 1), arată lămurit că nu înţelege nici harul, nici mântuirea.

Harul nu numai că mântuieşte sufletul cu o mântuire veşnică, dar îi dă şi o fire care găseşte plăcere în tot ce este de la Dumnezeu, pentru că este dumnezeiască. Suntem făcuţi părtaşi ai firii dumnezeieşti care nu poate să păcătuiască, pentru că este născută din Dumnezeu (Ioan 1. 13; 3. 35; 2 Petru 1. 4;1 Ioan 3. 9; 5. 18). A umbla în puterea acestei firi, înseamnă tocmai păzirea praznicului azimilor. Nu este nici aluat vechi, nici aluat de răutate şi viclenie (l Cor. 5. 8) în firea nouă, pentru că este din Dumnezeu, şi Dumnezeu este sfânt, Dumnezeu este iubire (1Ioan 4. 8). Noi nu înlăturăm vechiul aluat ca să îmbunătăţim firea noastră veche, care nu se poate vindeca, fiind rea şi stricată, nici ca să dobândim firea nouă, ci pentru că o avem. Noi avem viaţa, şi, din pricina acestei vieţi, lepădăm răul! Numai când suntem izbăviţi de vina păcatului putem înţelege şi arăta adevărata putere a sfinţeniei; este fără folos să încerci altfel. Nu poţi să ţii praznicul azimilor decât sub adăpostul desăvârşit al sângelui. Dar este tot aşa de însemnat şi ce însoţeşte azimile, şi anume „ierburile amare.” Nu ne putem bucura de părtăşia la suferinţele lui Hristos, fără să ne aducem aminte de pricina care a adus aceste suferinţe; şi amintirea aceasta trebuie să ne duca la smerenie şi la supunere, înfăţişate de „ierburile amare” în praznicul Pastelor. Dacă mielul fript înfăţişează pe Hristos, suferind pe cruce mânia lui Dumnezeu, ierburile amare sunt recunoaşterea acestui adevăr de către credincios, că Hristos a suferit pentru noi. „Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile lui suntem tămăduiţi” (Isa. 53. 5). Este bine să înţelegem însemnătatea adâncă a ierburilor amare, având în vedere uşurinţa inimii noastre. Citind Psalmii: 6, 22, 38,69,88 şi 109, înţelegem întrucâtva ce înfăţişează azima cu ierburile amare. Sfinţenia vieţii unită cu o supunere adâncă a sufletului, trebuie să izvorască din adevărata părtăşie cu suferinţele lui Hristos; căci nu se poate ca răul moral şi uşurinţa sufletească să poată sta în faţa acestei suferinţe.

Dar, poate va întreba cineva, sufletul nu va simţi el o bucurie adâncă văzând că Hristos a purtat păcatele noastre; că a golit până la fund, în locul nostru, paharul mâniei lui Dumnezeu? Fără îndoială. Asta este temelia bucuriei noastre. Putem uita noi oare vreodată că Hristos a suferit pentru păcatele noastre? Putem să trecem cu vederea adevărul acesta, că Mielul lui Dumnezeu şi-a plecat capul sub loviturile fărădelegilor noastre? Nu, fără îndoială. Dar trebuie să mâncăm mielul nostru cu ierburi amare, care nu înfăţişează lacrămile unor simţuri trecătoare şi uşuratice, ci încercarea adevărata şi adâncă a unui suflet care înţelege bine însemnătatea şi roadele crucii.

Privind crucea, descoperim acolo pe Cel care ne şterge toată nelegiuirea noastră şi sufletul se umple astfel de pace şi de bucurie. Dar crucea înlătură firea; ea este răstignirea firii vechi, a omului vechi (Rom. 6. 6; Gal. 2. 20; 6. 14; Col. 2. 11). Asta înseamnă multe lucruri amare pentru firea veche, înseamnă să ne lepădăm de noi înşine, să omorâm mădularele noastre care sunt pe pământ (Col. 3. 5); să ne socotim morţi faţă de păcat (Rom. 6. 11). Toate aceste lucruri par îngrozitoare la vedere, dar după ce pătrunzi înăuntrul casei cu sângele pe pragul de sus, judeci cu totul altfel. Ierburile, care fără îndoială ar fi părut amare unui Egiptean, făceau parte din praznicul izbăvirii lui Israel. Cei răscumpăraţi prin sângele Mielului, care cunosc bucuria legăturii cu El, ştiu că a lepăda răul şi a socoti firea pământească moartă, este o sărbătoare.

„Să nu lăsaţi nimic din el până a doua zi dimineaţa; şi dacă va rămânea ceva din el pe a doua zi dimineaţa, să-l aruncaţi în foc” (verset 10). Porunca aceasta ne învaţă că legătura frăţească a adunării nu trebuia să se despartă, în nici un fel, de jertfa pe care se întemeia. Inima mereu trebuie să-şi aducă aminte bine că adevărata legătură cu Dumnezeu nu se poate despărţi de mântuirea împlinită. A crede că se poate avea legătură cu Dumnezeu pe altă temelie, oricare ar fi, înseamnă a-ţi închipui că Dumnezeu poate să aibă legătură cu răul din noi; a crede că poate sa aibă legătură cu omul pe altă temelie, înseamnă a-ţi face o tovărăşie necurată şi nelegiuită, din care nu poate ieşi altceva decât amestec şi nelegiuire. Într-un cuvânt, totul trebuie întemeiat pe sânge, nedespărţit de sânge. Aceasta este însemnătatea orânduirii, care poruncea să mănânce mielul de paşte în aceeaşi noapte în care fusese vărsat sângele. Legătura cu Dumnezeu şi legătura frăţească nu trebuiesc despărţite de temelia pe care stau.

Ce icoană frumoasă ne înfăţişează adunarea lui Israel adăpostită sub sânge, mâncând în pace mielul fript, cu azimi şi cu ierburi amare! Nici o teamă de judecată; nici o teamă de mânia Domnului; nici o teamă de dreapta răzbunare, care mătura ca o vijelie toată ţara Egiptului, la miezul nopţii. Era pace adâncă îndărătul pragurilor uşilor stropite cu sânge. Israeliţii n-aveau de ce să se teamă dinafară, şi înăuntru nimic nu putea să-i turbure, afară de aluatul care ar fi dat o lovitură de moarte la toată pacea şi la toată fericirea lor. Ce pildă pentru Biserică, pentru adunare! Ce pildă pentru creştini!

Am văzut până acum starea şi hrana lui Israel; să vedem acum îmbrăcămintea lui.

„Când îl veţi mânca, să aveţi mijlocul încins, încălţămintele în picioare, şi toiagul în mână; şi să-l mâncaţi în grabă; căci sunt Paştele Domnului” (verset 11). Israeliţii trebuiau să mănânce Paştele ca un popor gata să lase în urma lui ţara morţii şi a întunericului, a mâniei şi a judecăţii, ca să meargă înainte spre ţara făgăduinţei, spre moştenirea hotărâtă. Sângele, care îl apărase de moartea întâilor născuţi ai Egiptului, era şi temelia dezrobirii lor din Egipt; şi acum trebuiau să plece cu Dumnezeu spre ţara în care curge lapte şi miere. Nu trecuseră încă Marea Roşie, este adevărat; nu făcuseră încă „drumul de trei zile” totuşi erau un popor răscumpărat, un popor despărţit, un popor călător, şi trebuia ca toată îmbrăcămintea lor să fie potrivită cu starea lor de atunci şi cu chemarea lor de mai târziu. „Mijlocul încins” arăta o despărţire desăvârşita de tot ce înconjura pe Israel, şi că el era gata pentru slujbă. „Picioarele încălţate” arătau că Israel era gata să părăsească ţara aceia; pe când „toiagul” în mână era semnul unui popor călător, care se sprijină pe ceva în afară de el. Să dea Dumnezeu ca aceste trăsături să se vadă mai mult la fiecare din mădularele familiei Lui răscumpărate!

Iubite cititor creştin, „să ne punem pe inimă aceste lucruri” (1 Tim. 4. 15). Prin har am gustat folosul curăţirii sângelui lui Isus. De aceea putem să ne hrănim cu fiinţa Lui şi să ne desfătam de bogăţiile Lui de nepătruns (Efes. 3. 8), să luăm parte la suferinţele Lui şi să ne facem asemenea cu El în moarte (Filip. 3. 10). Să ne arătam dar cu azimi şi ierburi amare, cu mijlocul încins, cu încălţăminte în picioare şi cu toiagul în mână. Într-un cuvânt, să purtăm pecetea unui popor sfânt, răstignit, care veghează, harnic, să purtăm pecetea unui popor care merge să „întâlnească pe Dumnezeu”, spre slavă, chemat la împărăţie. Dea Dumnezeu să pătrundem în adâncimea acestor lucruri, aşa încât să nu fie numai cunoştinţe sau tălmăciri ale Scripturii, ci adevăruri vii, dumnezeieşti, cunoscute şi arătate în viaţa noastră spre slava lui Dumnezeu.

Vom sfârşi capitolul acesta, aruncând o privire asupra versetelor de la 43 până la 49. Ele ne spun că, pe când orice israelit adevărat avea dreptul să mănânce Paştele, nici un străin netăiat împrejur nu putea sa se bucure de dreptul acesta: „Nici un străin să nu mănânce din ele – toată adunarea lui Israel să facă Paştele”. Trebuia sa fii tăiat împrejur ca să poţi mânca Paştele. Cu alte cuvinte, trebuie ca firea noastră să fi trecut prin hotărârea morţii înainte de a ne putea hrănii cu Hristos, fie ca temelie a păcii, fie ca persoană în jurul căreia ne strângem. Crucea răspunde tăierii împrejur, semnul legământului lui Dumnezeu cu Evreii şi al dezbrăcării de firea veche (Col. 2. 11-12). Ca să faci parte din poporul lui Dumnezeu, trebuia să fii tăiat împrejur, şi tăierea împrejur îşi are împlinirea în Hristos. Partea femeiască era înfăţişată în partea bărbăteasca. Tot aşa, la Cruce, Hristos înfăţişa Biserica Lui, şi deci Biserica este răstignită cu Hristos; totuşi ea trăieşte prin viaţa lui Hristos, cunoscută şi arătată pe pământ prin puterea Sfântului Duh. Creştinii, părtaşi la moartea lui Hristos prin puterea vieţii care este în El, se socotesc morţi, şi s-au dezbrăcat de trupul păcatului prin credinţă; sunt răstigniţi împreună cu Hristos; totuşi puterea lui Dumnezeu, arătată în Hristos, lucrează în ei ca să le dea o viaţă nouă în Hristos. „Şi dacă un străin care locuieşte la tine, va vrea sa facă Paştele Domnului, orice parte bărbătească din casa lui va trebui tăiată împrejur; apoi se va apropia să le facă, şi va fi ca şi băştinaşul; dar nici un netăiat împrejur să nu mănânce din ele.” „Cei ce sunt pământeşti, nu pot să placa lui Dumnezeu” (Rom. 8. 8).

Orânduirea tăierii împrejur era marea linie de despărţire între Israelul lui Dumnezeu şi toate celelalte popoare, de pe faţa pământului. Şi crucea Domnului Isus trage linia de despărţire între Biserică şi lume. Orice om, din orice stare, mai de jos sau mai de sus, nu putea să aibă parte cu Israel, până când nu-şi făcea tăierea împrejur în carne. Un cerşetor tăiat împrejur era mai aproape de Dumnezeu decât un rege netăiat împrejur. Tot aşa şi acum, nu poţi să ai parte de bucuriile celor răscumpăraţi de Dumnezeu, dacă n-ai trecut prin crucea Domnului nostru Isus Hristos. Şi crucea aceasta dărâmă orice înfumurare, răstoarnă orice vază, şi uneşte pe toţi cei răscumpăraţi într-o adunare de închinători ai lui Dumnezeu, spălaţi în sânge. Crucea pune o stavilă atât de mare, un zid de apărare atât de tare, încât nici un praf din pământ sau din firea veche n-o poate trece şi să se amestece cu făptura nouă. „Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă….. toate lucrurile s-au făcut noi, şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos” (2 Cor. 5. 18). În orânduirea Paştelui, nu numai că se păstra despărţirea lui Israel de toţi străinii, dar şi unitatea lui era bine statornicită. „Să nu le mănânce decât într-o singura casă; să nu luaţi de loc carne afară din casă, şi să nu zdrobiţi nici un os” (verset 46). Nu se putea găsi o pildă mai frumoasă pentru „un singur trup şi un singur Duh,” decât cea înfăţişată aici. Biserica lui Dumnezeu este una, Dumnezeu aşa o vede, aşa o păstrează, aşa o va arăta înaintea îngerilor, înaintea oamenilor şi înaintea dracilor, în ciuda oricui caută să împiedice această unitate sfânta. Slavă Domnului, unitatea Bisericii este tot aşa de bine păzită de El, cum a fost trupul Prea Iubitului Său pe cruce; da, unitatea Bisericii Sale este tot aşa de bine păzită, ca şi neprihănirea, primirea şi siguranţă ei veşnică. Împotriva asprimii şi răutăţii inimii ostaşilor romani, Dumnezeu a ştiut să împlinească Scriptura care spunea cu priviră la Hristos: „Nici un os nu va fi zdrobit,” sau: „Toate oasele i le păzeşte, ca nici unul din ele să nu i se sfărâme” (verset 46; Numeri 9. 12; Ps. 34. 20; Ioan 19. 36); tot astfel, în ciuda tuturor înrâuririlor vrăjmaşe, care au fost puse în joc din veac în veac, Dumnezeu păzeşte Biserica Sa: trupul lui Hristos este unul şi va rămânea unul (Matei 16.13; Ioan 11. 52;1 Cor. 1.12; 12. 4-27; Efes.l. 22-23; 2. 14-22; 4. 3-16; 5.22-32; Apoc. 22. 17). „Este un singur trup şi un singur Duh;” şi aceasta aici pe pământ. Ferice de aceea care au credinţa ca să cunoască acest adevăr scump şi să-l ia pentru ei în viaţă, cu toate greutăţile pe care le întâlnesc pe cărarea lor. Dumnezeu va recunoaşte şi va cinsti pe aceia care vor fi credincioşi.

Domnul să ne izbăvească de duhul necredinţei, care ne-ar face să judecăm după cele ce vedem cu ochii noştri, iar nu prin lumina Cuvântului Sau neschimbător!