Acest capitol alcătuieşte o parte deosebită a cărţii Exodului. Cuprinsul lui poate fi aşezat sub următoarele trei puncte de căpetenie: cele zece judecaţi ale Domnului; împotrivirea lui „Iane şi Iambre” şi cele patru împotriviri ale lui Faraon.

Toată ţara Egiptului a fost zguduită sub lovituri neîntrerupte ale nuielei Domnului. Toţi, de la împăratul aşezat pe scaunul de domnie „până la slujnica ce lucrează la moară”, au simţit grozava greutate a acestei nuiele. „A trimes pe robul său Moise şi pe Aaron pe care-l alesese. Prin puterea lui, ei eu făcut semne minunate în mijlocul lor, au făcut minuni în ţara lui Ham. A trimes întuneric şi a adus negura ca să nu fie neascultători la Cuvântul Lui. Le-a prefăcut apele în sânge, şi a făcut să le piară toţi peştii. ţara lor a forfotit de broaşte până în odăile împăraţilor lor. El a zis şi au venit muşte otrăvitoare, păduchi pe tot ţinutul lor. În loc de ploaie, le-a dat grindină şi flăcări de foc în ţara lor. Le-a bătut viile şi smochinii şi a sfărâmat copacii din ţinutul lor, El a zis şi au venit lăcuste, lăcuste fără număr, care au mâncat toată iarba din ţară şi au mistuit roadele de pe câmpiile lor. A lovit pe toţi întâii născuţi din tara lor, toată pârga puterii, lor” (Ps. 105.26-36);

Aici psalmistul ne zugrăveşte pe scurt îngrozitoarele pedepse pe care le-a făcut Faraon să vină asupra ţării şi asupra poporului său, din pricina împietririi inimii lui. Acest trufaş împărat luase hotărârea să se împotrivească voinţei celei atotputernice şi căilor Dumnezeului celui Prea înalt, şi, ca o dreaptă urmare a acestui fapt, a fost osândit la orbire şi împietrire. „Domnul a împietrit inima lui Faraon, şi Faraon n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul lui Moise. Domnul a zis lui Moise. „Scoală-te dis de dimineaţă, du-te înaintea lui Faraon, şi spune-i: „Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul Evreilor: „Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-mi slujească. Fiindcă de data aceasta am să trimet toate urgiile Mele împotriva inimii tale, împotriva poporului tău ca să ştii că nimeni nu este ca Mine pe tot pământul. Dacă Mi-aş fi întins mâna şi te-aş fi lovit cu ciumă, pe tine şi pe poporul tău, ai fi pierit de pe pământ. Dar te-am lăsat să rămâi în picioare, ca să vezi puterea Mea, şi Numele Meu să fie vestit în tot pământul” (Exod 9. 12-16). Privind cu băgare de seamă pe Faraon şi faptele lui, sufletul se duce în mijlocul întâmplărilor mişcătoare din Apocalipsa, care ne fac sa vedem pe cel din urmă îngâmfat asupritor el poporului lui Dumnezeu, făcând sa se reverse peste împărăţia lui şi peste el însuşi cele şapte potire ale mâniei Celui Atot-Puternic. Dumnezeu, în planurile Sale, a voit ca Israel să aibă întâietatea pe pământ; trebuie dar ca oricine are îndrăzneala să se împotrivească acestei întâietăţi, să fie dat deoparte. Trebuie ca harul dumnezeiesc să şi ajungă ţinta; şi oricine ar încerca să pună o piedecă înaintea acestui har trebuie să fie „îndepărtat”: fie Egiptul, Babilonul, sau „Fiara care era, şi nu mai este şi care va fi” (Apoc. 17. 8), n-are a face. Puterea dumnezeiască va deschide calea, astfel ca harul dumnezeiesc să poată curge, şi un blestem veşnic va fi peste toţi aceia cari-i vor pune piedeci. Ei vor gusta, în timpul veşniciei, rodul amar al răzvrătirii lor împotriva Domnului, Dumnezeului Evreilor, El a zis poporului Sau: „Orice armă făurită împotriva ta va fi fără putere” (Isa. 54.17), şi credincioşia Lui neschimbată va împlini neapărat ce a făgăduit harul Său fără margini. Astfel, când Faraon stăruia să oprească cu mâna sa de fier pe Israelul lui Dumnezeu, potirele mâniei dumnezeieşti se vărsau peste el, şi ţara Egiptului, în întregime, era acoperita de întuneric, de boli şi de jale. În curând, va fi la fel cu marele şi cel din urmă asupritor, când se va ridica din adâncul fără fund, înarmat cu puterea sa tanică, pentru ca să zdrobească sub „piciorul mândriei” (Ps. 36. 11) pe aceia pe care şi i-a ales Domnul ca ţinta a îndurării Sale. Scaunul lui de domnie va fi răsturnat, împărăţia lui nimicită de cele din urmă şapte urgii, şi, la urmă, el însuşi va fi aruncat, nu în Marea Roşie, ci „în iazul de foc şi de pucioasă” (Apoc. 17. 8; 20. 10).

Nici o slovă sau o iota din ce a făgăduit Dumnezeu lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov nu va trece fără să fie împlinită. Dumnezeu va împlini totul. În ciuda tuturor celor spuse sau făcute împotrivă, Dumnezeu îşi aduce aminte de făgăduinţele Sale, şi le va împlini. Toate făgăduinţele Lui sunt „da şi Amin” în Hristos Isus (2 Cor 1. 20). Neamuri împărăteşti s-au ridicat şi şi-au jucat rolul în aceasta lume; scaune de domnie au fost ridicate pe dărâmăturile vechii străluciri a Ierusalimului: împărăţii au înflorit pentru o vreme, şi apoi s-au prăbuşit; domnitorii atotputernici şi plini de râvnă au luptat pentru stăpânirea „ţării făgăduinţei” toate acestea s-au întâmplat, dar Domnul a zis cu privire la Palestina: „Pământurile să nu se vândă de veci, căci ţara este a Mea” (Levitic 25. 23). Prin urmare, nimeni decât Domnul nu va stăpâni, la urma urmelor, această ţară; şi El o va moşteni prin sămânţa lui Avraam. Un singur loc din Scriptură este de ajuns. Ţara Canaanului este pentru urmaşii lui Avraam, şi urmaşii lui Avraam pentru ţara Canaanului, şi niciodată nici o putere pământească sau drăcească nu va putea să răstoarne această poruncă dumnezeiască. Dumnezeul cel veşnic Şi-a dat cuvântul, si sângele legământului veşnic a curs, pentru ca să întărească acest cuvânt. Cine oare îl va zădărnici? „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24. 35). „Nimeni nu este ca Dumnezeul lui Israel, El trece pe ceruri ca să-ţi vină în ajutor, trece cu măreţie pe nori. Dumnezeul cel veşnic este un loc de adăpost, şi sub braţele Lui cele veşnice este un loc de scăpare. El a izgonit pe vrăjmaş dinaintea ta, şi a zis: „Nimiceşte-l”. Israel este fără frică în locuinţa lui, izvorul lui Iacov este departe într-o ţara plină de grâu şi de must, şi cerul lui picură rouă. Ferice de tine, Israele! Cine este ca tine, un popor mântuit de Domnul, scutul care îţi dă ajutor, şi sabia care te face slăvit? Vrăjmaşii tăi vor face pe prietenii înaintea ta, şi tu vei călca peste înălţimile lor” (Deut. 33. 26-29).

Să cercetăm acum, punctul al doilea, şi anume împotrivirea lui „Iane şi Iambre”, vrăjitorii egipteni. Nu am fi cunoscut numele acestor vechi potrivnici ai adevărului lui Dumnezeu, dacă n-ar fi fost numiţi de Duhul Sfânt, când vorbeşte despre „zilele din urmă”, despre care înştiinţează Pavel pe copilul său, în credinţa, Timotei. Este de mare însemnătate ca cititorul creştin să înţeleagă bine adevărata obârşie a împotrivirii faţă de Moise a acestor vrăjitori; şi pentru ca să-şi dea bine seama de aceasta, iată locul din epistola lui Pavel către Timotei. Este adânc şi serios. „Să şti că în zilele din urmă vor fi vremuri grele căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi. neîmblânziţi, iubitori de sine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia. Sunt printre ei unii, care se vâră prin case, şi momesc pe femeile uşuratice îngreuiate de păcate şi frământate de felurite pofte, care învaţă întotdeauna şi nu pot ajunge niciodată la deplina cunoştinţă a adevărului. După cum Iane şi Iambre s-au împotrivit lui Moise; tot aşa şi oamenii aceştia se împotrivesc adevărului, ca unii care sunt stricaţi la minte şi osândiţi în ce priveşte credinţa. Dar nu vor mai înainta; căci nebunia lor va fi arătată tuturor, cum a fost arătată şi a celor doi oameni” (2 Tim. 3. 1-9).

Vedem că felul acestei împotriviri faţă de adevăr este foarte serios. „Iane şi Iambre” s-au împotrivit lui Moise doar îmitându-l în ce făcea, pe cât le sta în putinţă.. Nu vedem că el ar fi pus pe seama unei puteri înşelătoare sau rele lucrările lui Moise, ci au căutat mat degrabă să le zădărnicească înrâurirea asupra cugetului, făcând aceleaşi lucruri ca şi el. Ce făcea Moise puteau să facă şi ei, astfel, că, la urma urmelor, nu era mare deosebire. Era tot una. Minunea este minune. Dacă Moise făcea minuni pentru ca să scoată poporul din Egipt, ei puteau să le facă pentru ca să-l oprească în ţară: unde era dar deosebirea?

Din toate acestea, învăţăm că Împotrivirea cea mai drăcească faţă de mărturia lui Dumnezeu în lume vine de la aceia care, cu toate că imită adevărul, nu au decât forma evlaviei şi-i „tăgăduiesc puterea” (2 Tim. 3. 5). Aceşti oameni pot face aceleaşi lucruri, pot lua aceleaşi obiceiuri şi forme, pot întrebuinţa acelaşi fel de vorbire şi să mărturisească aceleaşi păreri ca şi ceilalţi. Dacă adevăratul creştin însufleţit de dragostea lui Hristos. dă de mâncare celui înfometat, îmbracă pe cel gol, cercetează bolnavii, răspândeşte Scriptura, împarte tractate, se roagă, cântă cântări creştineşti, apără şi vesteşte Evanghelia, creştinul de formă poate sa facă şi el toate aceste lucruri şi, să se ia bine seama, aceasta este însuşirea deosebită a împotrivirii faţă de adevăr „în zilele din urmă”, acesta este duhul lui Iane şi Iambre. Cât de trebuincios este să se înţeleagă acest adânc adevăr! E de mare nevoie să ne aducem aminte că, după cum Iane şi Iambre s-au împotrivit lui Moise, tot aşa aceşti învăţători iubitori de sine, de lume şi de plăceri, „se împotrivesc adevărului”. Ei nu voiesc să fie fără „o formă de evlavie”. Dar îşi însuşesc forma pentru că a intrat în obiceiuri, şi urăsc „puterea” ei, pentru ca cere lepădarea de sine. „Puterea evlaviei” are ca urmare recunoaşterea drepturilor lui Dumnezeu, statornicirea împărăţiei Lui în inimă şi apoi arătarea acestor lucruri în felul nostru de a fi şi în întreaga viaţa; dar, creştinul de formă nu cunoaşte aceste lucruri. „Puterea evlaviei niciodată nu se va putea însoţi cu vreuna din dezgustătoarele însuşiri pe care ni le înfăţişează partea epistolei către Timotei, pomenită mai sus; dar „forma”, ascunzându-le. le lasă în voie şi nesupuse: şi în aceasta simte plăcere creştinul de formă. El nu ţine de loc ca poftele lui să fie robite, plăcerile împiedicate, patimile înfrânate, pornirile pentru celelalte lucruri ţinute în frâu, inima curăţită. Îi trebuie tocmai atâta religie ca să poată lua parte cea mai bună cu putinţă din lumea aceasta şi din cea viitoare. El nu ştie ce însemnează să se lepede de lumea aceasta, pentru ca a găsit „lumea viitoare”.

Privind cu băgare de seama formele împotrivirii Satanei faţă de adevărul lui Dumnezeu, vedem ca ţelul lui de a lucra a fost totdeauna să ţină piept acestui adevăr; la început, cu sila, lovind pe faţă, şi, în urma, când acest mijloc n-a izbutit, stricându-l printr-o imitare. Astfel el a căutat să omoare pe Moise (cap. 2.15), şi, neizbutindu-i planul, a încercat să-i imite lucrările.

La fel s-a întâmplat cu adevărul încredinţat Bisericii lui Dumnezeu. Cele dintâi silinţe ale Satanei s-au arătat prin mânia mai marilor preoţilor şi bătrânilor norodului, prin scaunul judecătoresc al lui Pilat, prin închisoare şi sabie. Dar, în locul din a doua epistolă către Timotei, nu se vorbeşte de asemenea mijloace. Lovitura pe faţă a făcut loc mijlocului mult mai ager şi mai primejdios al unei slujbe zadarnice de formă fără putere, de imitare omenească. În loc să se înfăţişeze înarmat cu sabia prigonirii, vrăjmaşul se plimbă înveşmântat în haina slujbei religioase. El mărturiseşte şi imită ceea ce prigonea şi căuta să nimicească odinioară; şi, prin mijlocul acesta, el capătă, pentru vremea de faţă, foloase înspăimântătoare. Formele îngrozitoare ale răului moral care din veac în veac au murdărit filele istoriei omenirii, în loc să se găsească numai în locurile, unde s-ar putea căuta, în chip firesc, în ascunzişurile întunericului omenesc, se găsesc rânduite, cu multă îngrijire, sub cutele unei slujbe nepăsătoare şi neputincioase, şi iată astfel una din marile lucrări ale Satanei.

Este firesc ca omul, făptură căzută şi stricată, să fie iubitor de sine, zgârcit, lăudăros, mândru, neştiutor, prieten mai mult al plăcerilor decât al lui Dumnezeu; dar, ca să fie toate acestea sub frumoasa înfăţişare a unei „forme de evlavie”, dovedeşte puterea deosebită a Satanei în împotrivirea lui faţă de adevăr în „zilele din urma”. Ca omul sa-şi arate pe faţă aceste năravuri, aceste pofte şi aceste patimi urâte, urmări neapărate ale depărtării lui de izvorul sfinţeniei şi curăţiei fără margini, este foarte firesc, căci omul va fi acelaşi până la sfârşitul sfârşitului. Dar, pe de altă parte, când vedem sfântul Nume al Domnului Isus pus alături cu stricăciunea şi răutăţile fără margini ale omului; când vedem sfintele Lui porunci unite cu nişte obiceiuri religioase nelegiuite; când vedem toată stricăciunea păgânilor aşa cum ne-o înfăţişează cel dintâi capitol al epistolei către Rom., unită cu o „forma de evlavie”, putem spune cu drept cuvânt: acestea sunt îngrozitoarele însuşiri ale „celor din urmă zile”, împotrivirea lui „Iane şi Iambre”.

Cu toate acestea, numai trei lucruri au putut vrăjitorii Egiptului să imite pe slujitorii Dumnezeului celui viu şi adevărat: şi-au prefăcut toiegele în şerpi (cap. 7. 12); au prefăcut apa în sânge (cap. 7. 22); şi au scos broaşte peste toată ţara Egiptului (cap. 8. 7); dar, la al patrulea semn, căruia îi trebuia puterea ziditoare, arătarea vieţii, au rămas zăpăciţi şi au fost siliţi să zică: „Aici este degetul lui Dumnezeu” (cap. 8. 16-19). Tot aşa este şi cu cei ce se împotrivesc adevărului în zilele de pe urmă. Tot ce fac ei fac prin înrâurirea deadreptul a Satanei şi intră în marginile puterii lui. Pe lângă aceasta, ţinta lor de căpetenie este „să se împotrivească adevărului”. Cele trei lucruri, pe care le-au putui face „Iane şi Iambre” au ca însuşire a lucrării satanice moartea si necurăţia şi anume: şerpii, sângele şi broaştele.

În felul acesta s-au „împotrivit lui Moise”, şi „aceştia de asemenea se împotrivesc adevărului” şi împiedică lucrarea lui morală asupra cugetului. Nimic nu ere o înrâurire mai mare pentru slăbirea puterii adevărului ca acest fapt, anume ca persoane, care sunt cu desăvârşire în afară de călăuzirea adevărului, fac întocmai aceleaşi lucruri ca şi cei ce umblă în adevăr. Acesta este felul de a lucra al Satanei în vremea de faţă. El încearcă să facă pe toţi oamenii să treacă drept creştini. I-ar plăcea să ne încredinţeze că suntem înconjuraţi de o „lume creştină”, dar „lumea creştină” nu este decât o creştinătate mincinoasă, care, departe de a da o mărturie pentru adevăr, potrivit planurilor vrăjmaşului adevărului, are menirea să se împotrivească înrâuririi de sfinţire şi curăţire a acestuia.

Într-un cuvânt, slujitorul lui Hristos, martorul adevărului, este înconjurat din toate părţile de duhul lui „Iane şi Iambre”. E bine să ţină minte, să cunoască în amănunţime răul cu care are să lupte; să nu uite că lumea, care-l înconjoară, este imitarea drăceasca a lucrării adevărate a lui Dumnezeu făcută, nu de băţul unui vrăjitor rău pe faţa, ci prin lucrarea slujitorilor mincinoşi, având forma evlaviei, dar tăgăduindu-i puterea, oameni care fac lucruri ce par bune şi drepte, dar care nu au nici viaţa lui Hristos în suflet, nici dragostea de Dumnezeu în inima lor, nici puterea Cuvântului lui Dumnezeu în cugetul lor.

„Dar”, adaugă apostolul, nu vor mai înainta; căci nebunia lor va fi arătată tuturor, cum a fost arătată şi a celor doi oameni”. Într-adevăr, „nebunia lui Iane şi Iambre” a fost arătată tuturor atunci, când nu numai că nu au putut să mai facă minunile lui Moise şi Aaron, dar, de fapt, au fost prinşi în judecăţile lui Dumnezeu. Aici este ceva foarte serios. Nebunia tuturor acelora care nu au decât forma va fi arătată tot astfel. Nu numai ca ei nu vor fi în stare sa imite urmările curate ale vieţii şi puterii dumnezeieşti, în întregimea lor, dar vor fi ei înşişi loviţi de judecăţile, care vor urma din înlăturarea acestui adevăr căruia s-au împotrivit.

Ar putea spune cineva oare că toate acestea nu cuprind nici o învăţătura pentru o vreme, când totul e formă fără putere? Ba da. Aceste pilde ar trebui să înrâurească asupra oricărui cuget, să vorbească tuturor inimilor, cu putere, şi să facă pe fiecare din noi sa se cerceteze cu deamănuntul ca să-şi dea seama dacă mărturiseşte pentru adevăr, umblând prin puterea evlaviei, sau îi pune piedici nimicindu-i urmările, neavând decât forma. Urmările puterii evlaviei se vor arăta în aceea că „vom rămânea în lucrurile, pe care le-am învăţat” (2 Tim. 3. 14). Numai aceia vor rămânea, care au fost învăţaţi de Dumnezeu; care, prin puterea Duhului lui Dumnezeu, s-au adăpat din adevărul dumnezeiesc la izvorul curat al Scripturii.

Binecuvântat să fie Dumnezeu că sunt mulţi de aceştia în feluritele biserici de nume. Sunt, pe aici pe colo, mulţi al căror cuget a fost spălat în sângele ispăşitor al „Mielului lui Dumnezeu” (Ioan 1. 29) ale căror inimi sunt pătrunse de o adevărată dragoste pentru Hristos şi ale căror suflete se bucură în „fericita nădejde” că-L vor vedea, aşa cum este, şi că vor fi schimbaţi pentru vecie în chipul Său. Suntem îmbărbătaţi gândindu-ne la ei. Însă este un har nespus de mare să fii în legătură cu aceia care pot da socoteală de nădejdea pe care o au în ei, şi de rostul lor. Facă Domnul să li se înmulţească numărul în fiecare zi şi puterea evlaviei să se răspândească până departe în aceste zile de pe urmă, pentru ca să se dea o mărturie strălucită Numelui Aceluia care este vrednic de ea.

Ne mai rămâne să cercetăm al treilea punct, adică cele patru împotriviri viclene ale lui Faraon faţă de deplina dezrobire a poporului lui Dumnezeu şi întreaga lui despărţire de Egipt. Cea dintâi din aceste împotriviri se găseşte la cap. 8, verset 25. „Faraon a chemat pe Moise şi pe Aaron, şi le-a zis: „Duceţi-vă de aduceţi jertfe Dumnezeului vostru aici în ţară”. Este de prisos să mai atragem luarea aminte că, fie că vrăjitorii se împotrivesc, fie că Faraon pune piedeci, de fapt, Satana este cel ce stă la spatele lor; este lămurit că ţinta lui, în gândul pe care l-a insuflat lui Faraon, era să împiedece mărturia care trebuia dată în Numele Domnului şi care atârna de despărţirea deplină a poporului lui Dumnezeu de Egipt. Este vădit că n-ar fi fost o astfel de mărturie, dacă poporul rămânea în Egipt, chiar dacă ar fi adus jertfa Domnului. Israeliţii s-ar fi aşezat astfel pe acelaşi tărâm cu Egiptenii, şi ar fi pus pe Domnul la înălţimea zeilor Egiptului; şi un Egiptean ar fi putut spune unui israelit: „Nu vad nici o deosebire între noi şi voi: voi aveţi credinţa voastră, iar noi pe a noastră: unde este deosebirea”?

Oamenii socotesc că este foarte drept, lucru ce se înţelege de la sine, ca fiecare să aibă o religie, oricare ar fi ea. Numai să fim sinceri şi să nu ne amestecăm în credinţa vecinului nostru, încolo prea puţin interesează forma religiei noastre. Acestea sunt gândurile oamenilor cu privire la ceea ce numesc ei religie; dar e lămurit că slava Numelui lui Isus n-are nici un loc în toate acestea. Vrăjmaşul se va împotrivi întotdeauna oricărui gând de despărţire, şi inima omului nu înţelege acest lucru. Inima poate să năzuiască după evlavie, pentru că îi spune cugetul că nu este totul în rânduială, dar tot aşa de bine doreşte şi lucrurile lumii. Iar plăcea să „jertfească lui Dumnezeu în tară” oricine primeşte o evlavie lumească şi nu vrea „să iasă şi să se despartă”, ţinta Satanei este atinsă. Planul lui neschimbat, de la început, a fost sa împiedice mărturia dată Numelui lui Dumnezeu pe pământ; şi aici planul său ascuns era acelaşi, când îndemna pe Faraon să zică: „Duceţi-vă de jertfiţi Dumnezeului vostru, în ţară”! Să primească acest lucru ar fi însemnat să înăbuşe mărturia! Poporul lui Dumnezeu în Egipt, şi Dumnezeu însuşi întovărăşit cu idolii Egiptului! Ce ocară înspăimântătoare!

Cititorule, ar trebui să ne gândim adânc la aceste lucruri. Truda vrăjmaşului, ca să înduplece pe poporul Israel să jertfească lui Dumnezeu în Egipt, descoperă un adevăr de temelie cu mult mai adânc decât ne-am închipui la început. Vrăjmaşul ar birui, dacă ar putea să dobândească vreodată, prin orice mijloace şi în orice împrejurări, măcar părerea unei încuviinţări dumnezeieşti în sprijinul religiei lumii. El nu pune nici o piedică unei asemenea religii. El îşi atinge tot atât de bine scopul prin ceea ce se numeşte „lume evlavioasă”, ca şi prin oricare alt mijloc; de asemenea a câştigat un punct însemnat, când a izbutit să facă pe un adevărat creştin să încurajeze religia lumii. Se ştie că nimic nu stârneşte în lume mai multă mânie ca adevărul dumnezeiesc al despărţirii de acest veac rău. Vă va lăsa să credeţi aceleaşi lucruri, să predicaţi aceleaşi învăţături, să faceţi aceleaşi fapte; dar, dacă încercaţi măcar în cea mai mică măsură, să vă supuneţi poruncilor dumnezeieşti: „Depărtează-te de oamenii aceştia” (2 Tim. 5. 5), şi „Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei” (2 Cor. 6. 17), puteţi să vă aşteptaţi la cea mai grozavă împotrivire! De ce? Pentru că, despărţiţi de zadarnica religie a lumii, creştinii dau lui Hristos o mărturie pe care nu o pot da câtă vreme sunt uniţi cu ea.

Între religia omenească şi Hristos este o foarte mare deosebire. Un biet locuitor din Indostan cufundat în întuneric vă va vorbi de religia sa, dar el nu ştie nimic despre Hristos. Apostolul nu zice: „dacă este vreo mângâiere în religie” (Filip. 2. 1), cu toate că, fără îndoială, sprijinitorii unui sistem religios oarecare găsesc în această religie ce socot ei drept mângâiere. Dar Pavel îşi găsise mângâierea în Hristos, după ce încercase din plin deşertăciunea religiei chiar sub forma cea mai frumoasă şi mai înălţătoare (Vezi şi Gal. 1, 13-14; Filip. 3.4-11). Într-adevăr, Duhul lui Dumnezeu vorbeşte de o „religie curată şi neîntinată” (Iacov 1, 27); dar omul ne născut din nou nu poate sa aibă parte de ea, căci cum ar putea să aibă parte din ceea ce este „curat” şi „neprihănit”? Această religie este din cer, izvorul a tot ce este curat şi minunat; ea este numai „înaintea Dumnezeului nostru şi Tată pentru împlinirea slujbei firii celei noi de care au parte toţi cei ce cred în Numele Fiului lui Dumnezeu (Ioan 1. 12-13; Iacov 1. 18;1 Petru 1. 23;1 Ioan 5. 1). În sfârşit, ea se rânduieşte sub cele două puncte însemnate ale bunătăţii harnice şi a sfinţeniei personale: „să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor, şi să ne păzim neîntinaţi de lume” (Iacov 1. 27). Dacă străbateţi lista adevăratelor roade, ale creştinismului, le veţi găsi pe toate strânse sub aceste două puncte şi este foarte însemnat să vedem că, fie în cap. 8 din Exod, fie în cap.! din Iacov, despărţirea de lume este înfăţişată ca o însuşire de care adevăratul creştin nu se poate lipsi în adevărata slujbă adusă lui Dumnezeu. Nimic din ce este întinat prin atingerea cu „acest veac rău” nu poate fi primit înaintea lui Dumnezeu, nici nu poate primi din mâna Sa pecetea aceasta: „curat şi fără prihană”. „Ieşiţi din mijlocul lor, şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi. Ea vă voi fi Tată şi voi îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul Cel Atotputernic” (2 Cor. 6. 17-18)

În Egipt nu se găsea nici un loc de adunare pentru Domnul şi pentru poporul Său răscumpărat; izbăvirea şi despărţirea de Egipt erau pentru Israel unul şi acelaşi lucru. Dumnezeu zisese: „M-am pogorât ca să-i izbăvesc” (Exod 3. 8), şi nimic mai puţin decât aceasta n-ar fi putut mulţumi sau proslăvi pe Dumnezeu. O mântuire, care ar fi lăsat poporul în Egipt, n-ar fi fost mântuirea lui Dumnezeu. Pe lângă aceasta, să nu uităm că planul Domnului în mântuirea lui Israel, precum şi în nimicirea lui Faraon, era ca „Numele Său să fie vestit în tot pământul” (Exod 9. 6). Ce vestire a Numelui Său sau a felului Său de a fi ar fi fost aceea, dacă poporul Său ar fi început să-i slujească în Egipt?

N-ar fi fost nici o mărturie, sau doar o mărturie cu totul mincinoasă. Era dar de neapărată trebuinţă, pentru ca arătarea în întregime şi cu încredinţare a firii lui Dumnezeu, ca poporul Său să fie cu totul izbăvit şi deplin despărţit de Egipt; şi acum este tot atât de trebuincios, pentru ca o mărturie lămurită şi nesupusă îndoielilor să fie dată Fiului lui Dumnezeu, ca toţi cei ce într-adevăr sunt ai Lui să fie despărţiţi de acest veac rău. Aşa este voia lui Dumnezeu, şi pentru aceasta Hristos S-a dat pe Sine însuşi, după cum citim: „Har şi pace vouă de la Dumnezeu Tatăl, şi de la Domnul nostru Isus Hristos! El S-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl. A Lui să fie slava în vecii vecilor Amin!” (Gal. 1. 3-5).

Galatenii începeau să se dedea unei religii trupeşti şi lumeşti, o religie de porunci, o religie de „zile, de luni, de vremi şi de ani” şi apostolul, chiar de la cele dintâi vorbe ale epistolei sale, le aduce aminte că Domnul Isus S-a dat pe Sine însuşi, tocmai pentru ca să Izbăvească pe poporul Său din acel sistem. Trebuie ca poporul lui Dumnezeu să fie un popor despărţit, nu numai pe temeiul unei sfinţenii personale mai mari decât a altuia, dar pentru că este poporul Său şi pentru ca să răspundă cu vrednicie scopului plin de îndurare pe care l-a avut Dumnezeu, punându-i în legătură cu El însuşi şi unindu-şi Numele Său cu ei. Un popor, care ar fi trăit încă în mijlocul spurcăciunilor şi nelegiuirilor Egiptului, n-ar fi putut fi martorul Dumnezeului prea sfânt; şi tot astfel, acum, cine se amestecă în urâciunile unei religii lumeşti şi stricate nu poate fi un martor puternic şi credincios al lui Hristos cel răstignit şi înviat.

Răspunsul lui Moise la cea dintâi împotrivire a lui Faraon este foarte însemnat. „Moise a răspuns: „Nu este deloc potrivit să facem aşa; căci am aduce Domnului, Dumnezeului nostru, jertfe, care sunt o urâciune pentru Egipteni. Şi dacă am aduce, sub ochii lor, jertfe care sunt o urâciune pentru Egipteni, nu ne vor ucide ei oare cu pietre? Vom face mai bine un drum de trei zile în pustie, şi acolo vom aduce jertfe Domnului, Dumnezeului nostru, după cum ne va spune” (cap. 8. 26, 27). „Drumul de trei zile” este o adevărată despărţire de Egipt. Nimic mai puţin nu putea să împace credinţa. Israelul lui Dumnezeu trebuie să fie despărţit de ţara morţii şi a întunericului, în puterea învierii. Trebuie ca apele mării Roşii să despartă pe răscumpăraţii lui Dumnezeu din ţara Egiptului, înainte ca ei să poată jertfi Domnului cum trebuie. Dacă ar fi rămas în Egipt, ar fi trebuit să jertfească lui Dumnezeu chiar lucrurile religii nelegiuite a Egiptului (Notă: Cuvântul „nelegiuit” are în vedere lucrurile la care se închinau Egiptenii). Acest lucru nu se poate. N-ar fi putut avea în Egipt nici cort, nici templu, nici altar. În tot cuprinsul ţării, n-ar fi avut loc pentru nici unul din aceste lucruri. De fapt, după cum vom vedea mai departe, Israel n-a cântat nici o cântare de laudă, până ce întreaga adunare nu a ajuns, în puterea unei mântuiri împlinite, la ţărmul mării Roşii, dinspre ţara Canaan. Tot aşa se petrece şi acum. Trebuie ca cel credincios să ştie unde l-a aşezat, pentru totdeauna, moartea şi învierea Domnului Isus, mai înainte ca să poată fi un închinător priceput, un slujitor plăcut lui Dumnezeu, un martor adevărat şi credincios.

Nu este vorba aici să ştii dacă eşti copil al lui Dumnezeu şi deci mântuit. Un mare număr de copii ai lui Dumnezeu sunt departe de a cunoaşte, în ce-i priveşte pe ei, deplina urmare a morţii şi învierii lui Hristos. Ei nu pricep adevărul scump, că moartea lui Hristos le-a şters, pentru totdeauna, păcatele (Evrei 8. 26) şi că sunt fericiţi părtaşi ai vieţii Sale de înviere, în care păcatul nu poate avea nimic a face. Hristos a fost făcut blestem pentru noi, nu cum ar voi unii să ne înveţe, născându-se sub blestemul unei legi călcate, ci fiind răstignit pe lemn (Vezi Deut. 21. 23; Gal. 5. 13). Noi eram sub blestem pentru că eram în păcatele noastre, sau pentru că nu păzisem legea; dar Hristos, omul desăvârşit, slăvind legea şi făcând-o vrednică de cinste (Isa. 42. 21), chiar prin faptul că El S-a supus în totul legii, S-a făcut blestem pentru noi, fiind răstignit pe lemn. Astfel, în viaţa Lui, El a slăvit legea lui Dumnezeu; şi, în moartea Lui, El a purtat blestemul în locul nostru. Aşa că acum nu mai este, pentru credincios, nici păcat, nici blestem, nici mânie, nici osândire; şi cu toate că trebuie să se înfăţişeze înaintea judecăţii lui Hristos, această judecată îi va fi atunci tot atât de prielnică, pe cât îi este acum scaunul harului. Judecata va arata adevărata lui stare, anume că nimic nu este împotriva lui; ceea ce este el, e prin harul lui Dumnezeu. El este lucrarea lui Dumnezeu. Dumnezeu a venit la el când era într-o stare de moarte şi de osândă, şi a fost schimbat întocmai cum voia Dumnezeu să fie. Judecătorul însuşi i-a şters toate păcatele şi-i este îndreptăţirea lui, astfel că scaunul de judecată nu-i poate fi decât prielnic; ceva mai mult, va găsi acolo declararea, pe faţă şi măreaţă, făcută cerului, pământului şi iadului, că cel ce este spălat de păcatele lui, în sângele Mielului, este atât de curat cât de curat poate Dumnezeu să-l facă (Vezi Ioan 5. 24; Rom. 8. 1; 2 Cor. 5, 5. 10-11; Efes. 2. 10). Tot ce trebuia făcut, a făcut Dumnezeu însuşi şi, fără îndoială, că nu şi va osândi lucrarea Lui. Dreptatea cerută de lege, Dumnezeu însuşi a împlinit-o; se înţelege că nu-i va găsi nici un cusur. Lumina scaunului de judecată va fi destul de strălucitoare ca să împrăştie toţi aburii şi toţi norii, care ar putea să întunece slava fără seamăn şi puterea veşnică a crucii, şi sa arate că cel credincios este „fără prihana” (Ioan 13. 10; 15. 3; 5. 27).

Pentru că n-au înţeles şi primit, prin credinţă, aceste adevăruri de temelie, mulţi copii ai lui Dumnezeu se plâng ca n-au o pace nezguduită; ca trec prin felurite schimbări, în viaţa lor duhovnicească, cu suişuri şi coborâşuri fără sfârşit în starea lor. Fiecare îndoială în inima unui creştin este o ocară adusă Cuvântului lui Dumnezeu şi jertfei lui Hristos. Creştinul este chinuit de îndoieli şi de teamă, pentru că nu umblă, chiar de acum, în lumina ce va străluci din scaunul de judecată. Şi încă aceste şovăieli şi nesiguranţe, de care se plâng atâţia, nu sunt, drept vorbind, decât nişte urmări uşoare, câtă vreme nu înrâuresc decât experienţa acestor persoane; urmările pe care le au asupra închinării, slujbei şi mărturiei lor, sunt cu mult mai serioase, întrucât aici e în joc slava Domnului. Dar vai! în de obşte vorbind, un astfel de creştin se gândeşte puţin la slava Domnului, pentru că lucrul de căpetenie, ţinta şi sfârşitul, pentru cei mai mulţi creştini, este mântuirea lor. Suntem foarte gata să socotim ca neapărat trebuincios tot ce este cu privire la noi înşine, pe când tot ce este cu privire numai la slava lui Hristos, în noi şi prin noi, este privit ca nu de neapărata trebuinţă, ci ca ceva de mâna a doua.

Este bine totuşi să se înţeleagă lămurit că acelaşi adevăr, care dă sufletului o pace trainică, îl face să aducă lui Dumnezeu o închinare cum se cuvine, o slujbă plăcută şi o mărturie rodnică. În cap. 15 al epistolei! către Corinteni, apostolul înfăţişează moartea şi învierea lui Hristos ca marea temelie a tuturor lucrurilor. „Va fac cunoscut, fraţilor, Evanghelia pe care v-am propovăduita, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas, şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut. V-am învăţat înainte de toate aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scriptură” (vers. 1-4). Iată Evanghelia! Un Hristos mort şi înviat este temelia mântuirii. „Care a fost dat din pricina fărădelegilor noaste şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi” (Rom. 4. 25). Să vezi, prin credinţă, pe Isus pironit pe cruce şi aşezat pe scaunul de domnie, este ceva care trebuie să dea cugetul o pace neclintită şi inimii o slobozenie deplină. Putem privi în mormânt şi să-l vedem gol, putem privi chiar spre scaunul de domnie şi să-l vedem ocupat, şi sa ne urmăm drumul plini de voioşie. Domnul Isus a pus în rânduială toate pe cruce în folosul poporului Său şi dovada ca o făcut acest lucru este că acum stă la dreapta lui Dumnezeu. Un Hristos înviat este dovada veşnică a unei mântuiri împlinite, şi, dacă mântuirea este un lucru împlinit, pacea credinciosului este ceva adevărat şi statornic. Nu noi am făcut pacea, şi niciodată n-am fi putut-o face; chiar orice silinţă din partea noastră, în aceasta privinţa, n-ar fi folosit decât să arate, într-un chip mai vădit, că eram călcătorii păcii. Dar Hristos, făcând pace prin sângele crucii Sale, S-a aşezat în locurile cereşti, biruitor asupra oricărui vrăjmaş. Prin El, Dumnezeu „face cunoscut Evanghelia păcii”. Cuvântul Evangheliei aduce această pace şi sufletul, care crede în Evanghelie, are pace, o pace trainică înaintea lui Dumnezeu, căci Hristos este pacea lui (Vezi Fapte. 10. 36; Rom. 5.1. Efes. 2. 14; Col. 1. 20). În felul acesta, Dumnezeu nu numai că a împlinit cerinţele slavei Sale, dar, făcând acest lucru, a deschis o cale prin care dragostea Lui nemărginită se poate coborî până la cel mai vinovat din vinovata sămânţă a lui Adam. Apoi, în ce priveşte urmarea practică, crucea lui Hristos n-a îndepărtat numai păcatele credinciosului, ci a şi rupt, pentru totdeauna, legătura care-l ţinea legat de lume, în puterea căreia are dreptul să poată socoti lumea ca ceva răstignit şi el însuşi să fie preţuit de lume, ca un răstignit. Aceasta este starea în care stă credinciosul şi lumea faţă în faţă. Sunt răstigniţi unul pentru altul. Judecata suferită de Hristos din partea lumii a fost arătată prin starea în care lumea, prin hotărârea ei nesilită, a aşezat pe Hristos. Lumea a fost chemată să aleagă între Hristos şi un tâlhar. Ea a dat tâlharului slobozenia, iar pe Hristos L-a pironit pe cruce între doi tâlhari. Însă, dacă credinciosul merge pe urmele lui Hristos, dacă se pătrunde de Duhul Lui şi-l arată în afară, va avea înaintea lumii acelaşi preţ ca Hristos; şi, în felul acesta, va cunoaşte nu numai că, în ceea ce priveşte starea lui înaintea lui Dumnezeu, el este răstignit cu Hristos, dar va fi adus sa înfăptuiască lucrul acesta în drumul său şi în viaţa sa de toate zilele.

Dar, pe când crucea a rupt astfel legătura care unea pe creştin cu lumea, învierea a vârât pe cel ce crede în puterea ei în noi legături şi noi întovărăşiri. Dacă, la cruce, vedem judecata lumii asupra lui Hristos, în înviere, vedem judecata lui Dumnezeu. Lumea a răstignit pe Hristos, dar „Dumnezeu L-a înălţat” (Filip. 29). Omul l-a dat locul cel mai de jos, Dumnezeu i-a dat locul cel mal înalt; şi, pentru că credinciosul este chemat la o strânsă legătură cu Dumnezeu, în gândurile lui cu privire la Hristos, va împărtăşi locul pe care îl dă lui Hristos lumea şi va putea să socotească lumea, în ce-l priveşte pe el, ca pe ceva răstignit. Dacă, însă, credinciosul este pe o cruce şi lumea pe alta, depărtarea morală, care-l desparte, este într-adevăr foarte mare. Şi, dacă depărtarea este foarte mare în teorie, aşa ar trebui să fie şi în practică. Lumea şi creştinul n-ar trebui să aibă chiar nici o legătură; şi nu vor avea decât dacă creştinul se leapădă de Domnul şi Stăpânul său. Credinciosul se arată necredincios lui Hristos, în măsura în care are legături cu lumea.

Lucrul acesta este destul de lămurit; dar, iubite cititor, unde crezi că ne aşează El în ce priveşte lumea aceasta? Negreşit că afară din ea şi asta pe deplin. Noi suntem morţi faţă de lume şi vii cu Hristos. Suntem în acelaşi timp părtaşi ai lepădării Sale de către pământ şi ai primirii Sale în cer; şi bucuria acestei primiri ne face să nu luăm în seamă încercarea ce ţine de lepădare. Să fiu lepădat de pământ, fără să ştiu că am un loc şi o parte de moştenire în cer, ar fi ceva nesuferit pentru mine; dar, când privirile sufletului sunt atrase de strălucirea cerului, vede foarte puţin din cele pământeşti. Dar poate va întreba cineva: „Ce este lumea”? — Ar fi greu să tălmăcim o vorbă atât de nelămurită şi rău arătată ca aceea de „lume” sau „lumesc”, pentru că mai totdeauna suntem porniţi să socotim că lumea sau ce este lumesc, începe cu puţin mai sus de locul unde ne aflăm noi înşine. Totuşi Cuvântul lui Dumnezeu arata lămurit ce este „lumea”, când o înfăţişează prin „ceea ce nu este de la Tatăl” (1 Ioan 2. 15-16). Astfel, cu cât legătura mea cu Tatăl va fi mai adâncă, cu atât voi şti mai bine ce este lumea. Acesta este felul lui Dumnezeu de a învăţa. Cu cât vă veţi bucura de dragostea Tatălui, cu atât vă veţi depărta de lume. Dar cine arată pe Tatăl? Fiul. Şi El face acest lucru prin puterea Duhului Sfânt. De aceea, cu cât ştiu mai mult să mă adap din descoperirea pe care o face Fiul despre Tatăl, prin puterea unui Duh neîntristat, cu atât puterea mea de a deosebi lucrurile lumeşti este mai mare. În măsura în care împărăţia lui Dumnezeu pune stăpânire pe inimă, se adânceşte şi judecata cu privire la ce este lumesc. Greu sa poate arăta prin vorbe ce este lumea şi ce nu e; nu se poate pune o margine şi să se zică: „aici începe lumea şi ce e lumesc” dar simţul viu şt ales al firii dumnezeieşti se da înapoi dinaintea ei; şi tot ce ne trebuie, este să umblăm prin puterea acestei firi, ca să ne ţinem departe de orice forme de lume. „Umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti” (Gal. 5. 16).

Umblaţi cu Dumnezeu şi nu veţi umbla cu lumea. În privinţa aceasta, nici deosebirile reci, nici regulile aspre, nu au nici o putere. Ne trebuie puterea dumnezeiască. Avem nevoie sa pricepem însemnătatea şi întreţinerea duhovnicească a „drumului de trei zile în pustie”, care ne desparte pentru totdeauna nu numai de cuptoarele de cărămizi şi de isprăvniceii Egiptului, ci şi de templele şi altarele lui.

A doua împotrivire a lui Faraon era în mare cam ca cea dintâi. „Faraon a zis: „Vă voi lăsa să plecaţi, ca să aduceţi jertfe Domnului, Dumnezeului vostru, în pustie; numai să nu va depărtaţi prea mult, dacă plecaţi” (cap. 8. 28). Dacă nu putea opri pe israeliţi în Egipt, voia cel puţin să încerce să-i ţină în apropierea hotarelor, ca să poată lucra asupra lor prin feluritele înrâuriri ale ţării. Poporul ar fi putut fi astfel întors înapoi şi mărturia Domnului este mult mai stinsă, chiar decât dacă Israel n-ar fi părăsit niciodată Egiptul. Persoanele care se întorc în lume, după ce au părut că o părăsesc, strică mai mult lucrului lui Hristos decât dacă ar fi rămas întotdeauna în lume; căci ele mărturisesc pe faţa că, încercând lucrurile dumnezeieşti, au descoperit că lucrurile pământeşti sunt mai bune şi mai mulţumitoare.

Pe lângă ceasta, înrâurirea morală a adevărului asupra cugetului celor neîntorşi la Dumnezeu primeşte o mare înfrângere, prin aceia care, după ce s-au fălit că au părăsit lumea, se întorc la lucrurile pe care păreau că le-au lăsat. Nu că asemenea fapte ar da cuiva cea mai mică îndreptăţire să nu primească adevărul lui Dumnezeu, având în vedere că fiecare este răspunzător pentru el însuşi şi va da socoteala de sine însuşi înaintea lui Dumnezeu. Dar urmarea în această privinţa este întotdeauna rea. „În adevăr, dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, se încurcă iarăşi şi sunt biruiţi de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea decât cea dintâi. Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii, decât, după ce au cunoscut-o să se întoarcă de la porunca sfântă, care le fusese dată” (2 Petru 2. 20-21). De aceea, dacă nu vrei să „pleci de tot”, mai bine să nu te mişti deloc. Vrăjmaşul cunoştea lucrul acesta; de aici a doua împotrivire a lui. Rămânerea într-o stare de vecinătate răspunde de minune planurilor lui. Cei ce nu ştiu să ia o hotărâre tare sunt totdeauna slabi şi schimbători; şi, de fapt, înrâurirea lor, oricare ar fi, se îndreaptă spre o cale cu totul greşită.

Este de mare însemnătate să vedem bine că ţinta Satanei în fiecare din aceste împotriviri, era să împiedice mărturia care nu putea fi adusă Numelui Dumnezeului lui Israel decât printr-o „călătorie de trei zile în pustie”. Aceasta însemna, într-adevăr, „să se depărteze” să meargă mult mai departe decât îşi putea închipui Faraon, unde el n-ar fi putut urmări pe Israel. Şi ce fericire ar fi, dacă toţi cei ce mărturisesc ca au ieşit din Egipt s-ar depărta astfel, într-adevăr, în mintea lor şi în purtarea lor; dacă ar recunoaşte crucea şi mormântul lui Hristos ca un hotar între ei şi lume!

Nici un om nu poate face pasul acesta numai prin puterea firii sale. Psalmistul putea zice: „Nu intra la judecată cu robul Tău! Căci nici un om viu nu este fără prihană înaintea Ta (Ps. 143. 2). Tot aşa este şi în ce priveşte adevărata despărţire de lume, şi de fapt. „Nici un om viu” nu poate să o înfăptuiască. Numai fiind „mort cu Hristos”, şi „înviat în El şi împreună cu El, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu” (Col. 2. 12), poţi fi „îndreptăţit” înaintea lui Dumnezeu sau despărţit de lume. Iată ce se poate numi „a se depărta”. Facă Domnul ca toţi cei ce se laudă că sunt creştini şi se numesc cu acest nume, să se depărteze astfel! Atunci lumina lor nu se va micşora; mărturia lor va fi lămurită; creşterea lor va fi văzută; viaţa lor de încercări, bogată şi adâncă; pacea lor va curge ca un râu adânc; simţirile lor vor fi cereşti şi hainele lor curate. Şi mai presus de toate, Numele Domnului Isus va fi mărit în ei, prin puterea Duhului Sfânt, după voia lui Dumnezeu Tatăl.

A treia împotrivire a lui Faraon cere din partea noastră o băgare de seama deosebită. „Au întors la Faraon pe Moise şi Aaron. „Duceţi-va, le-a zis el,” şi slujiţi Domnului, Dumnezeului vostru; care şi cine sunt cei ce vor merge? „Moise a răspuns: „Vom merge cu copiii şi cu bătrânii noştri cu fii şi cu fiicele noastre, cu oile şi boii noştri; căci avem să ţinem o sărbătoare în cinstea Domnului” Faraon le-a zis: „Aşa să fie Domnul cu voi, cum vă voi lăsa eu să plecaţi, pe voi şi pe copiii voştri! Luaţi seama, căci este rău ce aveţi de gând să faceţi! Nu, nu; ci duceţi vă, voi bărbaţii, şi slujiţi Domnului, căci aşa aţi cerut”. Şi i-au izgonit dinaintea lui Faraon (cap. 10. 8 11). Aici vedem iarăşi că vrăjmaşul caută să dea o lovitura de moarte mărturiei Numelui Dumnezeului lui Israel. Părinţii în pustie şi copiii în Egipt, ce ciudăţenie grozavă! N-ar fi fost decât o jumătate de izbăvire, în acelaşi timp zadarnică pentru Israel şi nevrednică de Dumnezeul lui Israel. Aşa ceva nu se putea. Dacă copiii ar fi rămas în Egipt, nu s-ar fi putut spune despre părinţi ca au părăsit Egiptul, deoarece copii erau o parte din ei înşişi. Tot ce s-ar fi putut spune despre ei atunci este că slujeau în parte Domnului şi în parte lui Faraon. Dar Domnul nu putea avea nici o legătură cu Faraon; trebuia să aibă ori totul, ori nimic. Acesta este un însemnat adevăr de călăuză pentru părinţii creştini. De l-am săpa adânc în inimile noastre! Este cinstea noastră să ne bizuim pe Dumnezeu pentru copiii noştri şi „să-i creştem în mustrarea şi învăţătura Domnului” (Efes. 6. 4). Nu trebuie să ne mulţumim cu nici o altă stare pentru copiii noştri, decât cu aceea de care ne bucurăm noi înşine.

A patra şi cea din urmă împotrivire a lui Faraon avea în vederea vitele mari şi mici. „Faraon a chemat pe Moise şi a zis: „Duceţi-vă şi slujiţi Domnului! Să nu rămână în ţară decât oile şi boii voştri; copiii voştri vor putea merge şi ei împreuna cu voi” (Cap 10. 24). Cu ce stăruinţa se lupta Satana împotriva lui Israel pentru fiecare deget de pământ din drumul de părăsire a Egiptului. Întâi încearcă să-i facă să rămână în ţară; apoi să-i facă să rămână în apropierea ţări pe urmă să oprească o parte din popor în ţară; şi, în sfârşit, după ce nu izbuteşte în nici una din aceste trei încercări, caută să-i facă să plece fără nici un mijloc de a sluji Domnului. Dacă nu poate opri slujitori caută să oprească lucrurile prin care pot sluji ei şi să ajungă la acelaşi scop prin acest fel de a lucra. Dacă nu poate să-i înduplece să jertfească în ţară, voia să-i trimită afară din ţară fără dobitoace pentru jertfe.

Răspunsul lui Moise la această din urmă împotrivire ne arată o minunată zugrăvire a drepturilor nemărginite ale Domnului asupra poporului Său, asupra a tot ce ţine de el. „Moise a răspuns: „Chiar să ne dai tu însuţi jertfele şi arderile de tot, pe cai le vom aduce Domnului, Dumnezeului nostru şi turmele noastre tot trebuie să meargă cu noi şi să nu rămână o unghie din ele; căci din ele vom lua a să slujim Domnului Dumnezeului nostru, iar până vom ajunge acolo nu ştim ce vom alege ca să aducem Domnului” (Cap 10. 15-26). Numai atunci, când copiii lui Dumnezeu ştiu să-şi însuşească, printr-o credinţă simplă şi de copil, înalta stare în care i-a aşezat moartea şi învierea Domnului pot avea o înţelegere mai lămurită a drepturilor pe care le are Dumnezeu asupra lor „Iar până vom ajunge acolo, nu ştim ce vom alege ca să ducem Domnului”. Israel nu ştia ce răspundere avea şi ce cerea Dumnezeu înainte de a fi făcut drumul de trei zile. Nu putea cunoaşte aceste lucruri în mijlocul stricăciunii Egiptului. Înainte de a-şi da seama, în vreun fel, de răspunderea pe care o avea, trebuie ca mântuirea să fie cunoscută ca un lucru săvârşit. Ce frumos! Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu, sau dacă Eu vorbesc de la Mine (Ioan 7. 17). În puterea morţii şi a învierii, trebuie să fim cu desăvârşire afară din Egipt, atunci şi numai atunci vom cunoaşte ce este într-adevăr slujba Domnului. Când, prin credinţă, luăm loc în bogatele şi măreţele pridvoare la care avem intrare prin sângele scump al lui Hristos; când privim în jurul nostru şi ne adâncim în urmările felurite, minunate şi uimitoare ale iubirii are ne-a răscumpărat; când privim cu băgare de seamă fiinţa Aceluia care ne-a aşezaţi în acest loc şi care ne-a dăruit toate aceste bogăţii, suntem siliţi, să zicem din inimă: Ce să pun la picioarele unei asemenea iubiri? Ce să dau Domnului pentru cerul Său nesfârşit? Ah! viaţa şi inima mea sunt ale lui pentru totdeauna!

„Să nu rămână o unghie din ele”. Ce cuvinte alese! Egiptul nu este loc cuvenit pentru ceva din ce e al celor răscumpăraţi de Dumnezeu: Dumnezeu este vrednic de totul; „trup, duh şi suflet” tot ce suntem tot ce avem e al Lui. „Voi nu sunteţi ai voştri, căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ” (1 Cor 6. 19-20); şi cinstea şi bucuria noastră este să ne jertfim cu tot ce avem Aceluia ai căruia şi suntem şi căruia Îi slujim. Nici vorbă nu poate fi aici de o lege. Cuvintele: „până vom ajunge acolo”, sunt ocrotirea noastră împotriva răului îngrozitor de a face din asta o lege. Am făcut drumul de trei zile, înainte ca un singur cuvânt cu privire la jertfă să se fi auzit, sau să se fi putut înţelege; suntem puşi în stăpânirea deplină şi netăgăduită a vieţii de înviere şi a neprihănirii veşnice; am părăsit această ţară a morţii şi a întunericului: am fost aduşi la Dumnezeu însuşi în aşa chip că ne putem bucura de El, în puterea acestei vieţi dată de El şi cercul de neprihănire în care ne-a aşezat El: a sluji este deci bucuria noastră. El e vrednic de toata dragostea inimii noastre; nu este, în toata turma, jertfă prea scumpă pentru altarul Său. Cu cât vom merge mai aproape de El, cu atât ne vom da seama că hrana noastră şi băutura noastră sunt să facem voia Lui cea sfânta. Credinciosul socoteşte ca cea mai mare cinste să slujească Domnului, se bucură de orice lucrare şi de orice arătare în afară a firii dumnezeieşti. El nu merge împovărat de un jug greu şi nesuferit, jugul a crăpat „de grăsime” (Isa. 10.27); povara lui a fost ridicata pentru totdeauna prin sângele crucii, în timp ce el însuşi înaintează răscumpărat, născut din nou şi izbăvit”, în puterea acestor cuvinte de mângâiere şi de întărire: „Lasă pe poporul Meu să plece” (Nota: Cercetăm tot cuprinsul capitolului 11 în legătură cu siguranţa lui Israel, adăpostit de sângele mielului de paşte.).