Cu ajutorul lui Dumnezeu, vom încerca să dăm câteva lămuriri asupra Exodului (Ieşirea), în care se vorbeşte despre Răscumpărare. Cele dintâi cinci versete ne aduc aminte de cele din urmă întâmplări din Geneza. Întâi ni se arată ce vrea Dumnezeu să ne spună şi apoi îndată suntem duşi în mijlocul faptelor, care alcătuiesc cuprinsul plin de învăţături al acestei cărţi.

Când am dat lămuriri asupra Genezei, am văzut că purtarea copiilor lui Iacov faţă de fratele lor Iosif a fost pricina ducerii în robie a familiei lui Iacov.

Faptul acesta se poate privi din două puncte de vedere: astfel vom găsi în purtarea Evreilor, faţă de Dumnezeu, o puternică învăţătura, iar în desfăşurarea căilor lui Dumnezeu, faţă de Israel, o lecţie plină de îmbărbătare.

În ce priveşte purtarea copiilor lui Israel faţă de Dumnezeu, nimic nu e mai minunat decât să cercetăm până la sfârşit urmările răutăţii lor, faţă de acela care preînchipuie pe Isus Hristos. Fără sa ne mai gândim la turburarea sufletească a lui Iosif, să ne aducem aminte numai că fraţii săi îl dau în mâinile celor ne tăiaţi împrejur. Şi care este, pentru ei, urmarea acestei fapte? Sunt duşi în Egipt, pentru ca să treacă prin adânci şi dureroase stări sufleteşti, pe care ni le înfăţişează atât de mişcător cele din urmă capitole ale Genezei. Ba chiar şi urmaşilor lor le este dat sa treacă prin multe încercări în aceeaşi ţară, în care Iosif fusese aruncat în temniţă.

Dar, în toate acestea, Dumnezeu era la lucru şi El ştie sa scoată binele din rău. Slobozi sunt fraţii lui Iosif să-l vândă ismaeliţilor; slobozi sunt şi ismaeliţii să-l vândă lui Potifar, şi slobod e Potifar să-l arunce în temniţă; dar, pe deasupra tuturor, Dumnezeu lucrează şi îşi împlineşte planurile Sale mari şi minunate: „Omul Te lauda chiar şi în mânia lui” (Ps. 76. 10), Nu venise încă vremea când moştenitorii sa fie gata pentru moştenire şi moştenirea pentru moştenitori. Urmaşii lui Avraam trebuiau să treacă prin şcoala aspră a facerii de cărămizi în Egipt, aşteptând ca nelegiuirea Amoriţilor să atingă culmea, în mijlocul „munţilor şi văilor” din ţara Făgăduinţei (Geneza 15. 16 şi Deut. 11. 11)

Toate aceste întâmplări sunt pline de învăţături. În cârmuirea lui Dumnezeu, „fiecare roată este în mijlocul unei alte roate” (Ezech. 1. 16). Pentru împlinirea planurilor Sale nepătrunse, Dumnezeu se foloseşte de mijloace nespus de felurite.

Soţia lui Potifar, paharnicul lui Faraon, visul lui Faraon, Faraon însuşii, închisoarea, puterea lui Faraon, lanţurile lui Iosif, foametea, iată atâtea mijloace pe care Dumnezeu le întrebuinţează pentru împlinirea planurilor Sale minunate. Omul duhovnicesc îşi găseşte plăcerea să adâncească aceste lucruri: îi place să străbată cu mintea lui toată făptura lui Dumnezeu şi purtarea lui de grijă pentru această făptură. Din toate acestea, el vede cum Dumnezeu cel atotînţelept şi atotputernic lucrează la împlinirea planului Său de răscumpărare.

E drept că, pe ici şi colo, dăm şi de urmele, câteodată chiar adânci, ale vrăjmaşului lui Dumnezeu şi al omului. Ba multe lucruri chiar nici nu ni le putem lămuri, nici nu le putem pricepe: nevinovăţia care sufere, răutatea care creşte pot da înfăţişarea unei temelii de adevăr îndoielilor necredincioşilor; dar adevăratul credincios se sprijină cu încredere pe adevărul că: „Cel ce judecă tot pământul nu va face oare dreptate” (Geneza 18. 25)? El ştie că necredinţa oarbă nu poate decât să rătăcească şi în zadar caută să pătrundă în căile lui Dumnezeu pe care numai El şi le poate tâlcui.

Binecuvântat să fie Dumnezeu pentru mângâierea şi îmbărbătarea pe care le scoate sufletul nostru din astfel de gânduri. Avem nevoie necurmat de astfel de gânduri câtă vreme trecem prin această lume rea, în care vrăjmaşul a semănat, în chip îngrozitor, răul şi neorânduiala, în care poftele şi plăcerile oamenilor au rodit atâtea amărăciuni, în care cărarea adevăratului credincios e tot atât de aspră ca şi firea înconjurătoare, care, lăsată în voia ei, n-ar mai putea dăinui. Credinţa însă ştie cu cea mai mare siguranţă că, în dosul tuturor lucrurilor, e Cineva pe care lumea nu-L vede şi de care nu-i pasa. Şi, cu această încredinţare, ea poate spune fără frică: „totul acum merge bine” şi „va merge la fel şi mai departe”.

Iată ce gânduri trezesc în noi cele dintâi rânduri ale Exodului. „Hotărârile mele vor rămânea în picioare şi îmi voi aduce la îndeplinire toată voia mea” (Isa. 46. 10). Vrăjmaşul poate să se împotrivească planurilor lui Dumnezeu, dar Dumnezeu este mai tare decât el. De aceea, n-avem nevoie de nimic decât să avem simplitatea şi duhul unui copilaş, care îşi pune toată încrederea numai în Dumnezeu şi planurile Lui. Necredinciosul se uită mai degrabă la opintirile vrăjmaşului pentru nimicirea planurilor lui Dumnezeu şi nu bagă deloc în seamă puterea lui Dumnezeu, care se arată în împlinirea planurilor Sale. Credinţa dimpotrivă îşi pironeşte ochii numai la puterea lui Dumnezeu. De aceea, credinţa câştigă biruinţa şi se bucură de o pace statornică, întrucât se bizuieşte pe Dumnezeu şi pe credincioşia Lui, care nu dă greş; nu se sprijină deloc pe lucrurile pământeşti şi trecătoare, ci pe stânca neclintită a cuvântului veşnic al lui Dumnezeu. Acest cuvânt este locul de adăpost sfânt şi sigur al credinţei; şi, orice s-ar întâmpla, adevăratul credincios rămâne necurmat în acest loc de adăpost.

„Iosif a murit împreună cu toţi fraţii lui şi cu vârsta aceea de oameni”. Dar ce are a face? Poate moartea să sfărâme hotărârile Dumnezeului celui viu? Fireşte că nu. Dumnezeu n-a aşteptat decât clipa prielnică, pentru aducerea la îndeplinire a planurilor Sale chiar în împrejurările cele mai grele.

„Peste Egipt s-a ridicat un nou împărat, care nu cunoscuse pe Iosif. El a zis poporului său: „Iată că poporul copiilor lui Israel este mai mare şi mai puternic decât noi. Veniţi să ne arătăm dibăcia faţă de ei, ca să nu crească, pentru ca nu cumva, dacă se va întâmpla un război, să se unească şi el cu vrăjmaşii noştri, să ne bată şi să iasă apoi din ţară” (8-11). Iată judecata unui om, cere n-a învăţat să amestece pe Dumnezeu în viaţa lui. Un om, care nu este născut din nou, deci neîntors la Dumnezeu, nu poate să ţină seamă de Dumnezeu, căci, din clipa în care este vorba de Dumnezeu, toate planurile lui se spulberă: fără Dumnezeu, planurile şi socotelile omului pot părea înţelepte, dar, de îndată ce se iveşte Dumnezeu printre ele, se dă la iveală toată zădărnicia şi nebunia lor.

De ce să dăm la o parte pe Dumnezeu din planurile noastre? Nu înseamnă asta oare curată necredinţă?

Faraon putea să vadă mai dinainte fel de fel de întâmplări: creşterea poporului, ivirea vreunui război, în care israeliţii s-ar uni cu vrăjmaşii lui şi astfel ieşirea lor din ţară; putea să cântărească toate aceste lucruri cu o pătrundere puţin obişnuită, dar nici o clipă măcar nu i-a trecut prin minte că Dumnezeu s-ar putea amesteca în socotelile lui. Dacă i-ar fi venit gândul acesta în minte, i-ar fi răsturnat toate planurile şi nebunia lui ar fi fost dată de gol.

E bine dar să fim bine încredinţaţi de adevărul că planurile omului necredincios înlătură cu desăvârşire pe Dumnezeu; ba mai mult, adevărul şi puterea acelor planuri se sprijină tocmai pe aceasta înlăturare. Ivirea lui Dumnezeu dă lovitură de moarte îndoielii şi necredinţei. Dacă până la arătarea lui Dumnezeu, ei pot să se laude cu dibăcia şi îndemânarea lor, din clipa în care ochiul începe să zărească cea mai mica rază din strălucirea lui Dumnezeu, masca este dată la o parte şi ei sunt arătaţi în toata goliciunea lor.

Cât priveşte pe împăratul Egiptului se poate foarte bine zice că „era într-o mare rătăcire”, necunoscând nici pe Dumnezeu, nici planurile Lui (Vezi Marcu 12. 24-25). El nu ştia că, de veacuri, înainte chiar ca să fi avut suflare de viaţă, Cuvântul şi legământul lui Dumnezeu, „aceste două lucruri neschimbate”, au chezăşuit slobozirea poporului pe care el, Faraon, îşi pusese în gând să-i nimicească. Faraon nu cunoştea nimic din toate acestea; toate gândurile şi toate planurile lui se sprijineau pe necunoaşterea acestui mare adevăr, temelia tuturor adevărurilor, şi anume că este un Dumnezeu. El îşi închipuia, prosteşte, că, prin înţelepciunea şi puterea lui, el putea împiedeca înmulţirea acestui popor, despre care Dumnezeu spusese: „Şi voi înmulţi foarte mult sămânţa ta şi anume: ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării” (Geneza 22. 17): iată de ce toate planurile şi înţelepciunea lui nu erau decât nebunie.

Greşeala cea mare, în care poate cădea un om, este să lucreze fără să ţină seamă de Dumnezeu. Mai curând sau mai târziu, gândul lui Dumnezeu se va arăta lămurit şi atunci toate planurile şi socotelile omului vor fi zădărnicite. Tot ce face omul, fără Dumnezeu, poate ţine cel mult cât va dăinui lumea aceasta pământească. Tot ce e omenesc, ori cât s-ar părea de trainic, strălucitor şi atrăgător, e sortit morţii, ţărânii, întunericului şi liniştii mormântului. Toată slava şi toată mărirea omului vor fi îngropate sub „bulgării din vale” (Iov 21. 33). Omul poartă pe fruntea sa pecetea morţii şi toate planurile lui se spulberă, pentru că sunt trecătoare. În schimb, tot cel ce priveşte spre Dumnezeu şi se sprijină pe El, rămâne în veac. „Dumnezeule, Tu m-ai învăţat din tinereţe, şi până acum eu vestesc minunile Tale” (Ps. 72. 17). Căci e o nebunie pentru slabul muritor să se împotrivească Dumnezeului celui Atotputernic şi să aibă îndrăzneala să se năpustească asupra Lui cu partea cea mai tare a scuturilor lui (Iov 15. 26). Stăpânul Egiptului ar fi putut mai degrabă să încerce, cu sabia-i în mână, să oprească mişcarea apelor mării, decât să poată crede că e cu putinţă să împiedece înmulţirea acestui popor, care intra în planurile veşnice ale lui Dumnezeu. Căci, când „a pus peste ei isprăvnicei ca să-i asuprească prin munci grele” (Verset 11), „cu cât îi asupreau mai mult, cu atât se înmulţea şi creştea” (Verset 12). Aşa va fi întotdeauna. „Cel ce şade în Ceruri râde, Domnul îşi bate joc de ei” (Ps. 2. 4). O necurmată învălmăşeala se aşterne peste orice împotrivire a omului şi a diavolului. Această încredinţare dă linişte inimii în această lume, unde totul e atât de potrivnic lui Dumnezeu şi credinţei. Dacă n-am avea deplina încredinţare că „omul laudă pe Dumnezeu, chiar şi în mânia Lui” (Ps. 76. 10), ne-am fi abătut în faţa împrejurărilor şi a înrâuririlor în care ne găsim în mijlocul acestei lumi. Dar, fie Domnul lăudat, pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; „căci lucrurile care se vad sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice” (2 Cor. 4. 18). Cu această încredinţare, putem foarte bine să spunem: „Taci înaintea Domnului şi nădăjduieşte în El. Nu te mânia pe cel ce izbuteşte în umbletele lui, pe omul care îşi vede împlinirea planurilor lui rele” (Ps. 37. 7). Adevărul acestor cuvinte se arată limpede în Istoria poporului evreu atât în ceea ce priveşte pe cei asupriţi cât şi pe cel ce asupreşte. Dacă Israel s-ar fi uitat la lucrurile „care se văd”, ce ar fi văzut oare? Mânia lui Faraon, pe isprăvnicei, o muncă aspra, o robie amară, moloz şi cărămizi. Dar care erau oare „lucrurile care nu se văd”? Planul veşnic al lui Dumnezeu, făgăduinţa Lui neclintită, zorile apropiate ale zilei de scăpare, „stâlpul de foc” al izbăvirii Dumnezeului celui viu. Ce minunat lucru! Numai credinţa poate să-l pătrundă, după cum şi un biet israelit asuprit numai prin credinţă putea să-şi întoarcă privirile de la cuptoarele care fumegau ale Egiptului, şi să le îndrepte spre câmpiile verzi şi viile pline de rod bogat ale Canaanului. Numai credinţa era în stare să recunoască ţinta planului şi bunătatea deosebită a Cerului, în aceşti robi apăsaţi şi supuşi asprei munci a facerii cărămizilor în Egipt.

Cum era atunci, tot aşa este şi acum: „Pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere” (2 Cor. 5. 7). „Şi ce vom fi nu s-a arătat încă” (1Ioan 3. 2). Noi suntem aici „acasă în trup, dar pribegim departe de Domnul” (2 Cor. 5. 6). Dacă, de fapt, suntem în Egipt cu trupul, cu duhul suntem în Canaanul ceresc. Credinţa pune sufletul în puterea lucrurilor cereşti şi nevăzute, dându-i astfel putinţa să se ridice mai presus de tot ce este pe pământ, unde stăpâneşte întunericul morţii. De am avea şi noi credinţa aceea de copil, care să se aşeze aproape de izvoarele curate şi veşnice ale adevărului, şi să se adape din apele lor răcoritoare, care întăresc sufletul apăsat şi dau omului celui nou puterea necesară, ca să poată înainta în drumul spre Cer!

Cele din urmă versete ale acestui capitol ne arată purtarea Şifrei şi Puei, femei care s-au temut de Dumnezeu: o lecţie plină de învăţăminte. Înfruntând mânia lui Faraon, cele două femei n-au voit sa asculte de porunca lui „şi Dumnezeu a făcut să le meargă bine casele”. „Voi cinsti pe cine mă cinsteşte; dar cei ce dispreţuiesc vor fi dispreţuiţi” (l Samuel 2. 30). Să ne aducem aminte totdeauna că trebuie să facem voia Domnului în toate împrejurările!