A treia şi ultima sferă a supunerii în familia creştină este aceea a slujitorilor şi robilor faţă de stăpânii lor. Termenul folosit de Pavel este robi sau sclavi, dar principiile se aplică la slujitorii, angajaţii sau salariaţii din toate tipurile.
Prima îndatorire a angajaţilor este faţă de cei care sunt stăpânii lor pământeşti. Sintagma „stăpâni pământeşti" ne aminteşte că patronul sau administratorul are jurisdicţie în ce priveşte munca fizică sau mentală, dar că nu poate dicta în chestiunile spirituale sau care ţin de conştiinţă.
În al doilea rând, slujitorii trebuie să fie respectuoşi. Cu frică şi cutremur nu înseamnă că trebuie să ne ploconim în faţa patronilor sau să tremurăm de frică înaintea lor, ci doar că le datorăm respectul iar frică trebuie să ne fie doar să nu-L supărăm pe Domnul şi pe patronul sau şeful nostru.
În al treilea rând, trebuie să slujim cu conştiinciozitate sau cu sinceritate în inimă. Cu alte cuvinte, trebuie să prestăm şaizeci de minute de muncă pentru fiecare oră de salariu ce ni se plăteşte.
Apoi munca noastră trebuie prestată ca Domnului. Cuvintele acestea ne arată că nu trebuie făcută nici o distincţie între munca seculară şi cea sacră. Tot ceea ce facem trebuie făcut ca pentru El - adică cu gândul de a-I fi plăcuţi şi de a-L cinsti şi de a-i atrage pe alţii la El. Cele mai banale şi aparent neînsemnate sarcini de lucru sunt înnobilate şi elevate în demnitate atunci când sunt făcute spre slava lui Dumnezeu - da, chiar şi spălatul vaselor! De aceea, unele gospodine şi-au atârnat următorul moto deasupra chiuvetei din bucătărie: „Aici se ţin trei servicii divine pe zi."