Rugăciunea nu este menţionată aici ca parte din armătură, dar nu exagerăm cu nimic când afirmăm că importanţa ei pentru ostaş este ca aerul pe care îl respirăm şi care ne asigură însăşi existenţa. Este duhul în care trebuie să îmbrăcăm armura şi cu care trebuie să-l înfruntăm pe vrăşmaş. Rugăciunea trebuie să fie neîntreruptă, iar nu sporadică; un obicei bine înrădăcinat, şi nu un act izolat. Apoi ostaşul trebuie să utilizeze tot felul de rugăciuni: publice şi particulare; deliberate şi spontane; de cerere şi de mijlocire; de mărturisire şi de smerire; de laudă şi de mulţumire.
Iar rugăciunea trebuie făcută în Duhul, adică inspiraţi şi conduşi de El. Rugăciunile formale, rostite pe de rost (fără să ne gândim la sensul cuvintelor) - de ce folos ar fi oare acestea în lupta împotriva oştilor iadului? Apoi în rugăciune trebuie să dăm dovadă de vigilenţă: Vegheaţi la aceasta. Trebuie să veghem faţă de pericolul somnolenţei, ca gândurile noastre să nu o ia razna şi să nu ne fure alte probleme. Rugăciunea necesită o acuitate spirituală, o mare stare de alertă şi concentrare. Apoi în rugăciune trebuie să dăm dovadă de toată stăruinţa. Trebuie să cerem încontinuu, să căutăm încontinuu, să batem încontinuu (Luca 11:9). Trebuie să facem cereri pentru toţi sfinţii, căci şi ei sunt antrenaţi în luptă, având nevoie să fie sprijiniţi în rugăciune de camarazii lor de luptă.