Pavel trece acum de la poziţia credincioşilor (în Cristos), la starea lor. Întrucât ei s-au dezbrăcat de omul cel vechi şi s-au îmbrăcat cu omul cel nou, prin unirea lor cu Cristos, ei trebuie să demonstreze în viaţa de toate zilele această inversare extraordinară de poziţie şi de valori. Ei pot realiza acest lucru mai întâi lepădând minciuna şi îmbrăcându-se cu adevărul, spunând numai adevărul. Prin minciună se înţelege aici orice formă de necinste, fie că e vorba de jumătăţi de adevăr, fie exagerări, înşelăciuni sau eşecul de a-ţi ţine promisiunea, trădarea încrederii acordate, linguşeala sau denaturarea faptelor pe formularul de plată a impozitelor. Cuvântul creştinului trebuie să fie întru totul vrednic de încredere. Da al lui trebuie să însemne da iar nu, nu! Viaţa unui creştin devine un libel mai degrabă decât un Bible atunci când se dedă la orice formă de denaturare a adevărului (joc de cuvinte realizat de autor între doi termeni cu aceeaşi rimă, primul, „libel", însemnând: vorbire de rău, delaţiune şi, prin extensie, ceva fals, iar ai doilea înseamnă „Biblie” n.tr.).
Suntem datori să spunem adevărul tuturor oamenilor. Dar prin aproapele Pavel se referă aici, mai cu seamă, la fraţii şi surorile noastre de credinţă, după cum reiese din propoziţia următoare: pentru că suntem mădulare unii altora (cf. Romani 12:5;1Corinteni 12:12-27). Este de neconceput pentru un creştin sa-l mintă pe alt creştin. E tot atât de nefiresc ca şi când un nerv din organism ar transmite în mod deliberat un semnal fals creierului sau când ochiul ar înşela încrederea restului trupului, neprevenindu-L de pericolul ce-l paşte.