Efeseni 4:11 (W. McDonald)

În acest punct sunt denumite darurile. Spre surprinderea noastră constatăm că ele sunt oameni, nu înzestrări naturale sau talente. El însuşi i-a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători.

Apostolii au fost bărbaţii care au primit direct din partea Domnului misiunea de a predica cuvântul şi de a sădi biserici. Au fost oameni care L-au văzut pe Cristos la învierea Sa (Fapte 2:22). Ei au avut puterea de a face minuni (2Corinteni 12:12), confirmând prin aceasta mesajul vestit de ei (Evrei 2:4). Împreună cu profeţii din Noul Testament, slujba lor a constat în principal din punerea temeliei bisericii (Efeseni 2:20). Apostolii menţionaţi aici se referă doar la cei ce au fost apostoli după înălţarea la cer a lui Cristos.

Prorocii au fost purtători de cuvânt ai lui Dumnezeu, care au primit revelaţii directe din partea Domnului, pe care le-au transmis apoi mai departe bisericii. Ceea ce rosteau ei prin Duhul Sfânt era cuvântul lui Dumnezeu.

În sens primar, noi nu mai avem apostoli şi proroci în epoca actuală. Misiunea lor a încetat, după ce a fost pusă temelia bisericii şi s-a încheiat canonul Noului Testament. Deja am subliniat că Pavel se referă aici la prorocii Noului Testament, care au fost daţi de Cristos după Înălţarea Sa. A-i considera profeţi ai Vechiului Testament nu ar face decât să complice situaţia, introducând elemente absurde în acest pasaj.

Evangheliştii sunt cei ce predică vestea bună a mântuirii. Ei sunt dotaţi în chip divin pentru câştigarea de suflete pierdute la Cristos. Ei au capacitatea specială de a diagnostica condiţia unui păcătos, de a-i scormoni conştiinţa, de a răspunde la obiecţiile formulate de acesta, de a-i încuraja pe cei ce doresc să se predea lui Cristos şi de a-i ajuta pe convertiţi să găsească asigurarea că sunt mântuiţi, din Cuvântul lui Dumnezeu. Evangheliştii trebuie să provină dintr-o biserică locală, să predice apoi cuvântul în lume, după care să-i îndrume pe convertiţii rezultaţi în urma propovăduirii lor către o biserică locală, în care să fie hrăniţi duhovniceşte şi încurajaţi.

Păstorii sunt bărbaţi care slujesc ca păstori asistenţi ai oilor sub conducerea păstorului, Cristos. Ei călăuzesc şi hrănesc turma. Lor li s-a încredinţat misiunea de a da sfaturi înţelepte, de a îndrepta, de a încuraja şi de a mângâia. Lucrarea păstorilor este strâns legată de aceea a presbiterilor într-o biserică locală, deosebirea principală dintre ei fiind că funcţia păstorului este considerată un dar, pe când presbiterul ocupă un post. Noul Testament înfăţişează o seamă de păstori în biserica locală (vezi Fapte 20:17,28:1Petru 5:1,2), mai degrabă decât un singur păstor sau un singur presbiter care să prezideze.

Învăţătorii sunt bărbaţi care au primit învrednicirea divină de a explica ce spune Biblia, de a interpreta ce înseamnă şi de a o aplica la inimile şi conştiinţele sfinţilor. Pe când un evanghelist poate predica evanghelia dintr-un pasaj scos din contextul său, învăţătorul caută să arate cum se potriveşte un pasaj în contextul său.

Pentru că între păstori şi învăţători se stabileşte o legătură în acest verset, unii au conchis că ar fi vorba de o singură poziţie, aceea de învăţători-păstori sau păstori-învăţători. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. E posibil ca cineva să aibă înzestrarea de a fi învăţător, fără să posede şi inima de păstor. Iar un păstor poate folosi cuvântul, fără ca să fie talentat în mod special pentru predarea lui. Dacă prin păstorii şi învăţătorii din versetul 11 se înţelege una şi aceeaşi persoană, atunci aceeaşi regulă gramaticală (conform „Regulii lui Granville Sharp”, în greacă două substantive indicând funcţia, titlul sau calitatea, legate prin kai (şi), din care doar primul poartă articolul hotărât, se referă la una şi aceeaşi persoană. Un exemplu elocvent al acestei construcţii gramaticale îl constituie sintagma: „Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Isus Cristos" de la 2Petru 1:1, unde traducătorii liberali ai ediţiei RSV au fost constrânşi de considerentele gramaticale să fie chiar mai net în favoarea sublinierii dumnezeirii lui Cristos decât traducătorii ediţiei King James. (Regula gramaticală enunţată mai sus nu a fost clar definită decât spre sfârşitul veacului al şaisprezecelea). La plural, ca în exemplul de faţă, regula nu se aplică întotdeauna, deşi construcţia stabileşte cel puţin o relaţie de asociere strânsă între cele două substantive (cf. „cărturari şi farisei", etc.) dictează ca apostolii şi profeţii din 2:20 să reprezinte iarăşi o singură persoană.

Un ultim cuvânt pe această temă: trebuie să fim atenţi să facem distincţie între darurile divine şi talentele naturale. Nici o persoană ne-mântuită, indiferent cât ar fi de talentată, nu ar putea fi evanghelist, păstor sau învăţător în înţelesul Noului Testament. Nici chiar un creştin nu poate fi nici unul din aceste lucruri, decât dacă a primit darul concret pentru una din aceste chemări. Darurile Duhului sunt supranaturale, învrednicindu-l pe cel care le posedă să facă ceea ce i-ar fi imposibil în mod omenesc.