În acest punct din Efeseni intervine o mare ruptură. Capitolele anterioare s-au ocupat de chemarea creştinului. În ultimele trei capitole ale cărţii, creştinul este îndemnat să umble într-un chip vrednic de chemarea sa. Poziţia la care am fost ridicaţi de har a constituit tema dominantă a textului de până acum. De aici încolo tema o va constitui trăirea în practică a acelei poziţii. Locul înălţat pe care îl ocupăm în Cristos reclamă o purtare evlavioasă, pe măsura privilegiului imens de care ne bucurăm. Prin urmare, dacă în primele trei capitole (1-3) Efeseni ne poartă în locurile cereşti, în ultimele trei capitole (4-6) se trece la biserica locală, la familie şi la societate în general. După cum a arătat Stott, aceste capitole de încheiere ne învaţă că: „trebuie să cultivăm unitatea în biserică, curăţia în viaţa noastră personală, armonia în familiile noastre şi statornicia în lupta noastră cu puterile răului."
Pentru a doua oară Pavel se numeşte pe sine întemniţat - de data asta adăugând: întemniţat al Domnului. Theodoret comentează pe această temă: „Ceea ce era pentru lume o ruşine în ochii lui Pavel era considerată drept cea mai mare onoare, apostolul bucurându-se mai mult de lanţurile pe care le purta pentru Cristos decât se bucura un rege de diadema sa."
Ca unul care era întemniţat ca urmare a credincioşiei şi ascultării sale de Domnul, Pavel îşi îndeamnă cititorii să umble într-un chip vrednic de chemarea lor. El nu le porunceşte acest lucru, nici nu le pune în vedere să procedeze aşa, ci cu multă tandreţe şi gingăşie îi îndeamnă cu cuvinte drese cu har.
Termenul a umbla apare de şapte ori în această epistolă (2:2,10;4:1,17;5:2,8,15), descriind toată sfera comportamentelor unei persoane, modul său de viaţă integru.
O umblare vrednică este cea care corespunde cu poziţia de neasemuită demnitate de care se bucură un creştin, ca mădular în Trupul lui Cristos.