Al doilea pas este: aşa încât Cristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă. Acesta e rezultatul înviorării aduse de Duhul. Cu alte cuvinte, noi suntem întăriţi pentru ca Cristos să locuiască în inimile noastre. În chip real, Domnul Isus îşi stabileşte reşedinţa personală în credincios, atunci când are loc convertirea acestuia (Ioan 14:23;Apocalipsa 3:20). Dar nu aceasta e tema rugăciunii de faţă. Aici nu se pune problema - anume ca El să se simtă ca la El acasă în credincios! El este un Rezident permanent în fiecare persoană mântuită, dar apostolul se roagă ca El să aibă acces deplin la absolut toate încăperile, cămăruţele şi ungherele vieţii noastre; ca El să nu fie întristat de cuvinte păcătoase rostite de noi, gânduri, motive sau fapte păcătoase ale noastre, ci să se poată bucura de o părtăşie necurmată cu credinciosul, Şi astfel inima creştinului devine căminul lui Cristos, locul unde se simte Domnul bine - întocmai ca în căminul cald al familiei iubite din Betania: Maria, Marta şi Lazăr. Desigur, prin inimă se înţelege centrul vieţii spirituale, întrucât ea controlează orice aspect al comportamentului nostru. De fapt, apostolul se roagă ca domnia lui Cristos să se extindă şi asupra lecturii noastre, a cărţilor pe care le citim, asupra muncii pe care o efectuăm, alimentelor pe care le consumăm, banilor pe care îi cheltuim şi cuvintelor pe care le rostim - altfel spus: asupra celor mai intime detalii din viaţa noastră.

Cu cât suntem mai întăriţi de Duhul Sfânt, cu atât mai mult ne vom asemăna chiar cu Domnul Isus. Şi cu cât ne vom asemăna mai mult cu El, cu atât mai mult El „Se va aşeza şi se va simţi cu totul în largul Lui în inima noastră" (KSW).

Noi suntem pătrunşi de bucuria prezenţei Sale în noi prin credinţă. Asta presupune o permanentă bizuire pe El, să ne predăm Lui clipă de clipă şi să recunoaştem încontinuu că El trebuie să se simtă acasă în inima noastră. Prin credinţă „practicăm prezenţa Lui" - cum s-a exprimat, atât de plastic, Fratele Lawrence.

„Până în acest punct, rugăciunea lui Pavel a cuprins fiecare membru al Sfintei Treimi. Astfel Tatăl este rugat (4.14) să-i întărească pe credincioşi prin Duhul Său (versetul 16), aşa încât Cristos să Se simtă cu totul în largul Lui în inimile lor (versetul 17). Unul din marile privilegii pe care ni le conferă rugăciunea este faptul că putem angaja Dumnezeirea la lucru în folosul altora şi al nostru.

Ca urmare a accesului total ce I se dă lui Cristos, creştinul devine înrădăcinat şi întemeiat în dragoste Aici Pavel împrumută cuvinte din vocabularul botanicii şi al industriei de construcţii. Astfel rădăcina unei plante asigură substanţele nutritive necesare şi sprijinul de care e nevoie. Baza unei clădiri este temelia pe care se reazemă aceasta sau, cum se exprimă Scroggie: „Dragostea este solul în care trebuie să-şi înfigă viaţa

noastră rădăcinile; este stânca pe care trebuie să se reazeme în permanenţă credinţa noastră." A fi înrădăcinaţi şi întemeiaţi în dragoste înseamnă a fi statorniciţi în dragoste ca mod de viaţă, ca fel de vieţuire practică. O viaţă de dragoste este o viaţă de omenie, bunătate, altruism, zdrobire a inimii şi blândeţe. Este viaţa lui Cristos care îşi găseşte expresia în credincios (1Corinteni 13:4-7).