Acum apostolul reia gândul început în versetul 1 şi întrerupt, pentru a face loc parantezei despre taină. Prin urmare, cuvintele: Iată de ce stabilesc legătura cu capitolul 2, unde apostolul arătase cum fuseseră Neamurile prin natura lor şi ce deveniseră ele prin unirea cu Cristos. Extraordinara lor înălţare de la starea de sărăcie şi moarte la bogăţiile şi gloria cerească îl determină pe Pavel să se roage ca aceşti ne-evrei să fie mereu plini de bucurie în viaţa lor, pentru poziţia privilegiată în care au fost aşezaţi.
Ni se arată în ce poziţie se ruga apostolul: îmi plec genunchii. Dacă fizic ne putem ruga şi în altă postură, în sufletul nostru întotdeauna ar trebui să ne plecăm genunchii, atunci când ne rugăm. Cu alte cuvinte, ne putem ruga şi când mergem sau stăm jos, chiar când stăm culcaţi, dar cu duhul întotdeauna trebuie să ne plecăm, într-o stare de profundă smerenie şi reverenţă.
Rugăciunea este adresată Tatălui. În sens general, Dumnezeu este Tatăl întregii omeniri, El fiind Creatorul tuturor oamenilor (Fapte 17:28,29). În sens mai restrâns, El este Tatăl tuturor credincioşilor, în sensul că El i-a născut, introducându-i în familia Sa spirituală (Galateni 4:6). În sens unic, El este Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, în sensul că Tatăl şi Fiul sunt pe picior de egalitate (Ioan 5:18).